Triumful binelui (partea întâi)
- Spuneți-mi, vă rog, unde îl pot găsi pe domnul comisar Traian Vidrașcu? Gâfâia de parcă fusese fugărită de o haită de lupi. Îl abordase pe primul agent întâlnit în cale, agățându-se de mâna lui ca într-o scăpare. - Mergi înainte pe culoar și îl găsești la ultima ușă pe dreapta. Se uită în urma ei puțin compătimitor. "Păcat că pleacă în concediu, îl caută degeaba!". Prin ușa întredeschisă se auzi un glas autoritar de bărbat, puțin răgușit, dar nu mânios. Mai degrabă familiar. - Aerisește bine aici, încuie după tine și adună-ți picioarele și dispari de aici până mă întorc eu. Rămâne Stănică om bun la toate. - Păi, eu ziceam că... Se auzi o voce caldă de femeie. - Nu mai zice tu nimic. Ai fost în concediu anul ăsta? Nu! Hai, pa! Un bărbat înalt, îmbrăcat civil, ieși brusc pe ușă gata s-o lovească pe tânără. - Domnul comisar Vidrașcu? Am mare nevoie de dumneavoastră. Mi s-a spus că dacă aș fi vreodată într-un impas, la dumneavoastră să apelez că mă scoateți neapărat din încurcătură. Că așa cum sunteți de frumos la chip, așa vă este și sufletul, corect și drept. - Nu mai spune? Cine m-a prezentat așa? Îmi pare rău, dar chiar acum plec în concediu. Lasă o plângere la Relații cu publicul și primești o citație pentru audiere. Cred că ești într-o încurcătură, că doar nu ai venit să mă ceri de bărbat! - Nici vorbă! Că nici nu sunteți așa de frumos cu mustața asta stufoasă. Ca să dreagă busuiocul luă o mutră spășită. Continuă cu un glas ce cerea îndurare. Astăzi m-au tâlhărit de 6000 de lei doi escroci. M-au nenorocit... - Pentru atâția bani ți s-au înecat corăbiile? - Sigur, dacă dumneavoastră îi obțineți poate într-o lună, la salariul meu de 1500 lei lunar îmi trebuie să muncesc patru luni ca să-i pot restitui patroanei, asta fără să mănânc, să mă spăl, să mă mai îmbrac...Vă rog, ajutați-mă! Începu să plângă încetișor. O privi mai atent. O blonduță pirpirie, cu obrajii galbeni ca ceara ce-i accentuau slăbiciunea. Părea un pui de pripas. Îi observă și uniforma. Era probabil vânzătoare undeva, coafeză sau chelneriță. Îl cuprinse brusc o stare de compasiune pentru soarta ei. Cum stătea așa de neajutorată, cu o mutriță umilă, bâțâind nervos din mâini și din picioare, părea întruchiparea deznădejdii. Femeia de serviciu care asistase tăcută la acest dialog, interveni încetișor prinzându-l de mânecă pe comisar. -Ajutați-o, șefule! Cine știe când îi vine rândul... - Ce zici, Petruțo? Băieții noștri nu-și cunosc meseria? - Doamne, ferește! Dar una e când intervine șefu'! - Uite, fetițo! Fă o plângere cu toate datele tale, adresă, număr de telefon, scrie amănunțit ce ai pățit și o să te ducă Petruța la inspectorul Tănase să-ți rezolve problema cât mai repede. - Dar eu n-am nici o adresă, nici un număr de telefon... - Și unde dormi? În parc pe vreo bancă? Să ți-o trimită la tata mare! Văzând-o cât era de pierdută, o ciupi ușor de obraz: - Tu fă plângerea și o duce Petruța lui Tănase. Tu, Petruțo! Dă-i fetii numărul tău de telefon și să te sune ea din când în când să vadă ce s-a hotărât. Un agent tânăr apăru grăbit. - Șefu' ! Hai să ne grăbim, că o să întârzâiem la aeroport și nu scăpăm ușor de gura doamnei. - Bine, Costache, să mergem! Petruța, vezi cum te descurci! - Concediu plăcut și să ne auzim cu bine, șefu! O luă pe fată de umeri și o duse în biroul comisarului. O încăpere sobră, cu un birou imens plin de dosare, un fișet metalic și o sobă superbă de teracotă ce nu-și găsea locul aici. În spatele sobei se ițeau picioarele unui pat metalic. - A recuperat soba asta de la dărâmarea unei vile ce stătea să cadă, o lămuri Petruța pe fată văzându-i mirarea pe chipu-i palid. Aici se fumează în draci când are mult de lucru sau când discută cu băieții un caz mai deosebit. Și eu trebuie să fac din rahat bici și să și plesnească. Vrea ca dimineața să miroasă a busuioc, că altfel nu se poate concentra. Auzi vorbă! Dar eu îl iubesc și îi cânt în strună, fac tot ce vrea să nu-l supăr, că e destul de supărat, dragul de el. Să-ți spun un secret, că n-ai cui să mă spui. E nepotul meu, d'aia! Stai să-ți dau hârtie și pix să scrii. Am și un model care îți arată cam cum să scrii. Se uită la fată cu milă, încă i se mai înnodau lacrimile sub bărbie. - Cum te cheamă puiule? - Hor..tensia, murmură fata printre suspine. - Ooo! Ce nume frumos! Ca o floare, nu? - Mama tocmai terminase de citit romanul "Concert din muzică de Bach" de Hortensia Papadat-Bengescu și așa i-a venit ideea să mă numească după dânsa. Mama citea mult, era profesoară de limba română. - Nu m-am gândit la asta! Am citit și eu un roman de aceasta, parcă " Fete despletite" se numea. Și mie mi-a plăcut mult să citesc, am fost educatoare aproape 40 de ani, până m-am îmbolnăvit. - "Fecioare despletite"! zâmbi fata pentru prima oară. - Da, puiule, fete, fecioare, tot aia e. Dar tu ai mâncat ceva astăzi? Am luat mai devreme niște cornulețe cu gem, dar zăpăcitul meu n-a vrut să mănânce. Au rămas în punguța asta de pe birou. Hai să le mâncăm că mie chiar mi-e foame. Cum îți zisei, Traian îmi e nepot de la o vară primară, dar aici nu știe nimeni. Mie mi-a murit soțul acum doi ani și cum nu am avut copii, eu care i-am iubit atât de mult pe ai celorlalți, rămasă singură la țară o cam luasem razna. Nu mai mâncam, nu mai vorbeam cu nimeni, rămasă singură pe lume nu mai doream decât să mor. Se opri din înfulecat și își șterse gura mânjită cu gem. -Astea îți rămân toate ție, pentru mine sunt prea dulci și am diabet, dar chiar îmi era foame. Dar zăpăcitului meu îi plac. Și le cumpăr la toți băieții ce vor, iar ei toți țin la mine. M-a adus nepotul aici ca să socializez, să am de lucru să nu mă las dărâmată de gânduri. Chiar, te las să scrii și eu merg să văd dacă are cineva mare nevoie de mine. Și plecă țanțoșă ca o persoană plină interes, mândră nevoie mare, fără ea celorlalți le-ar fi fost foarte greu. Se opri în ușă și-i făcu complice cu ochiul. - Glumesc, bineînțeles! Merg să-l caut pe Tănase. Va urma.
Redactor: Nela Viorica Boca
Redactor șef: Ionuț Pande
Director editorial: Camelia Corina Boț
Zbor spre înălțimi 