O pasăre și-a facut cuib la streașina casei, întind mâna spre ea ca pentru o mângâiere de aripi, ea mă privește mirată de parcă m-ar întreba de ce țin dragostea într-o mână, când doar echilibrul ei de sub pleoape, ne-ar putea salva zborul…
Îmi place cum își întinde sub aripi, amintirile, cum își ține în evantai câte o bucată de cer, ca pe o ultimă gură de aer, care ne poate salva, deodată, pe amândoi…
Când, vremii chip, ipostazele calcă din clipă, rob inimii, minții, gândul își mână icoane, le pune aripi în culoare și în splendoare, bete în iluzii, se sărută pe frisoane.
Grații și dizgrații, ipostazei variante, în alternanțe-mi mistifică și des plăcerea de a le fi gazdă, arenă și locație, mânându-mi, parcă, rugi să-mi reneg întemeierea.
Să stârpesc fierea-n demoni și-n draconicii fiori, lumii îi cocoșez lung iubirile-n spinare, pe-alegeri prealabile mân zori cantabile să pot mereu mânca de dulci fructele amare… ………………………………………………………………………………. Nu-i vină-n ipostază, ci-n gândul de-o răsare!
CE RĂU ÎMI PARE… . Secundele, prin ceasuri măcinate, se cern târziu pe gândul ostenit, bat clopotele-n turnul din cetate când orele se scurg spre asfințit. . Sub zidul vechi, cu pietrele căzute pe tufele din gardul prăbușit, mor singure-amintirile venite pe-o aripă de vânt fără sfârșit. . Stă toamna după colț în așteptare, iar zilele de vară au-amuțit – se-aude glas de păsări călătoare sub mantia văzduhului cernit. . O, doamnă, dacă-ai ști ce rău îmi pare că am plecat atunci pe înserat, lăsând în urmă amintiri amare pe tufele din gardul dărâmat. . De-atunci măceșii nu mai dau în floare, garoafele din glastră au murit, o, doamnă, dacă-ai ști ce rău îmi pare că te-am lăsat cu sufletul rănit…!
Acum atât de mult să-ți dau, aș vrea, întregul meu, o lună și un soare, Adâncă-i noaptea, așteptarea-i grea, și clipa ce se scurge rău mă doare! Îmi ești prezent în fiecare gând, aș vrea să uit, dar dorul mă reține, Încep să număr zilele, pe rând, din anii ce se scurg, a amintire.
Așa îmi este scris, n-am cum s-aleg, tot ce-i frumos se termină-ntr-o doară, De ce s-alerg nu pot să înțeleg și sufletu-mi mereu, de ce să doară? De te-oi striga, te rog să nu te miri, să îmi alungi tristețea, prima oară, O lacrimă mai șterge-mi din priviri, că tot ce-a fost, doar inima-mi măsoară
Iar de-o să plec, nimic să nu regreți, nimic din ce n-a fost, n-a fost să fie! Și te-oi ruga, să-ncerci să îmi respecți, dorința de-a te scrie-n poezie. O rază caldă, de-ai putea să-mi fii să-mi mângâi tâmpla care azi mă doare. Și-atât cât pe pământ mai suntem vii pe boltă să aprinzi încă un soare.
Te vindecă, fetița mea, cu-a soarelui lumină, cu razele de lună; Cu-al râului torent și al cascadei; Cu legănarea mării și fluturat de păsări!
Te vindecă, fetița mea, cu frunzele de mentă și cu urzeli de leac, cu neem*, eucalipt; Și cu lavandă te-ndulcește, cu rozmarin și mușețel. Te-nvăluie cu boabe de cacao, c-un strop de scorțișoară. Iubire pune-n ceai în loc de zahăr și bea-l privind la stele!
Te vindecă, fetița mea, cu sărutări de vânturi, cu-mbrățișarea ploii; Și întărește-ți a tălpii goliciune pe pământ, cu tot ce naște el! Te-ntoarce mai deșteaptă-n fiecare zi și-ascultă-ți înlăuntrul, privind cu ochiul de pe frunte lumea!
Dansează, saltă, cântă, ca să trăiești ferice!
Te vindecă, fetița mea, cu dragoste frumoasă, și veșnic amintește-ți… că leacul ești chiar tu!
Traducere – Gabriel Cristea
Notă* neem – este un arbore cu frunze de culoare verde deschis sau închis, cu flori mici, albe, parfumate. Fructele sale netede seamănă cu măslinele. Uleiul se obține prin măcinarea miezului uscat al semințelor sale. Au un miros de usturoi și un gust amar. Textele ayurvedice sanscrite descriu neem ca „Sarva roga nivarini” – (vindecatorul universal sau vindecătorul tuturor bolilor).
Maria Sabina s-a născut moștenind neajunsurile strămoșilor săi, indienii mazatec din Huautla de Jiménez, un orășel din Oaxaca, Mexic. Nu și-a știut niciodată vârsta. În copilărie a descoperit puterea spirituală a acelor mici ciuperci numite „teonanacatl” (carnea lui Dumnezeu), „îngerii mici” sau „copiii sfinți”. Le-a mâncat de foame, alături de sora ei, dar numai ei i-au fost dezvăluite „secretele Marii Cărți”, conform celor spuse de ea. Scriitorul Homero Aridjis menționează că femeia indigenă analfabetă a vorbit despre o Carte a Înțelepciunii, a Limbii, a Cuvântului revelat în viziunile ei de către Ființele Principale. „O altă contradicție a fost că oameni din New York și San Francisco, două dintre cele mai dezvoltate orașe din lume la mijlocul secolului trecut, au venit în Mexic în căutarea tradițiilor șamaniste la o ființă aproape primitivă. Beatificii au căutat beatificul, iar ea a căutat sacrul. Beatificii au fost copiii Mariei Sabina”, spune scriitorul. Paradoxal, adaugă el, a murit în 1985, în sărăcie, „retrogradată de sistem”, vânzând textile, țuică și cafea pentru a trăi. Nu a luat bani niciodată pentru serviciile sale. A fost exploatată de multe persoane, printre care, spune Aridjis, de Margarita López Portillo, realizatoare de film și sora președintelui mexican José López Portillo (1976-1982), care a făcut un film despre ea fără să o recompenseze în vreun fel. La scurt timp, María Sabina, „bolnavă de malnutriție, sărăcie”, a ajuns în Mexico City cu taxiul, împreună cu familia ei din Oaxaca și cu sprijinul lui Aridjis a fost internată într-un spital public. „Niciun membru al comunității intelectuale nu a vrut să suporte cheltuielile. Octavio Paz a spus nu. Doar artistul Francisco Toledo a dat 40.000 de pesos (la acea vreme) pentru a o îngriji”.
( Neomexicanismos)
Cúrate por Maria Sabina
Cúrate mijita, con la luz del sol y los rayos de la luna. Con el sonido del río y la cascada. Con el vaivén del mar y el aleteo de las aves.
Cúrate mijita, con las hojas de la menta y la hierbabuena, con el neem y el eucalipto. Endúlzate con lavanda, romero y manzanilla. Abrázate con el grano de cacao y un toque de canela. Ponle amor al té en lugar de azúcar y tómalo mirando las estrellas.
Cúrate mijita, con los besos que te da el viento y los abrazos de la lluvia. Hazte fuerte con los pies descalzos en la tierra y con todo lo que de ella nace. Vuélvete cada día más lista haciendo caso a tu intuición, mirando el mundo con el ojito de tu frente.
Salta, baila, canta, para que vivas más feliz.
Cúrate mijita, con amor bonito, y recuerda siempre… tú eres la medicina.
Suntem cu toții un atom incandescent, fiecare celulă-i un izvor de-adrenalină, când creștem sufletul nostru-nflorește iar corpul se încarcă cu atomi de lumină.
Ca să ne recunoaștem am primit un nume, un cod divin pe care încă nu-l știm, e un segment din vibrația aceluia ce ni se dezvăluie doar când iubim.
Ca să nu rătăcim prin hățișurile vieții ni s-au deschis ochii ca sufletul să respire și am devenit conștienți de noi înșine doar când am ajuns dependenți de iubire.
Când aceste secrete ni se vor dezvălui nu va mai exista necunoscut sau mister, conștienți că toți suntem doar UNUL moartea va fi doar o ușă spre cer.
Zbor spre înălțimi 