Şi plouă monstrous şi plouă-n disperare fără vreun scop anume şi fără vreun motiv ca-ntr-un imperiu părăsit de Dumnezeu în care se-nchid pe rând mormintele, definitiv
plouă bezmetic, fără sens, fără măsură cu praf de întuneric şi pulbere de astre plouă cu-ncrâncenare, cu frică şi cu ură în anotimpul aprig al destrămării noastre
plouă cu compromisuri şi legături secrete şi urlă clopotul bisericii ding – dang şi tremură de spaimă icoanele-n perete: e-o vreme tocmai bună de înălţat în ştreang…
De-ar fi ca judecata, în haine de cleștar, Să vină azi la mine cu gest domol, amar, N-aș cere nicio milă, nicio iertare grea — Căci vinovată sunt de-a fi trăit în stea.
Am fost pământ de sete, sub lună răscolit, Am fost o rugă arsă în templul pustiit, Am fost izvor ce curge din inimi de granit, Și-am fost cuvântul scris, dar niciodată rostit.
Mi-am pus speranța-n lucruri ce nimeni nu le vrea: O lacrimă pe frunte, un fir de iarbă grea, O clipă ce tresaltă sub pleoapa obosită, Un colț de cer ce tace când lumea-i rătăcită.
Am colindat departe, prin vremuri, prin ecou, Cu pașii moi de umbră și dorul meu de nou, Am adunat din colbul uitat al amintirii Mărgăritare crude, pe altarul iubirii.
Pe umerii-mi apasă o taină fără glas, O rugă pentru sfinții căzuți din al lor ceas, Un cântec mut de jale ce încă n-a murit, Ce mi-a cioplit ființa cu dalta din zenit.
Sunt floare între ziduri, născută-n mărăcini, Ce-și crește frumusețea din lacrimile plini’, Nu pentru ochi de-o clipă, nici pentru laude, Ci pentru sufletul ce-n adânc aude.
Sunt flacără ce arde sub ploaie și sub vis, Sunt înger căzut lin, nu blestemat, ci scris Să caute-n tăcere un colț de cer curat, Să-l dăruiască lumii ce-a fost prea mult uitat.
Iubitul meu, îmi râd Floriile la poartă Şi mâțişori de sălcii zâmbesc incandescent, Pe-o creangă de gutui, privighetoarea cântă Şi inimi de petale în mine înfloresc.
Iubitul meu, narcisele din glastră Îmbobocesc cu mine şi râd a primăvară, O rază de lumină se joacă în fereastră Şi greierii îşi pun arcuşul pe vioară.
Şi îți mai spun, iubite, că am o rochie nouă, Fronsată peste sâni, cu margarete mii Şi, uite! Niciun nor astăzi nu vrea să plouă, Iar eu te-aştept ca iarba prin roua de Florii.
Te visez în culori și te simt pe sub pori, cum încerci să-mi pictezi epiderma. Și vânezi iepuri mici,lilieci,, ce complici te ajută să-mi devori toată derma. Te aud cum pășești printre solzii de pești, să-mprumuți tot mirosul de sare. Apoi vii și-mi presari peste sâni și molari, sâmburi dulci din migdale amare. Primăvara-și amână pentr-un an sau o lună, toți cocorii cu ochii gălbui. Vom culege sălbatic,din cireșul ostatic, pețiolul necopt, amărui. Vitrege anotimpuri se succed printre timpuri răsturnând iar jăratic în noi. Sângerăm înc-o viață, inventăm o prefață și-o-necăm în tardivele ploi.
Scâncete cardinale din prefixe banale, se înfig în tulpine virgine. Plânsul meu e acustic și devine caustic, când lipsești câte-o noapte din mine. Mă dizolv în nisipuri, în fântâni fără chipuri, dintr-un moft aberant. Beau cerneala de sete și compun menuete într-un ritm palpitant. Eu nu-ți sunt, tu nu-mi ești în citate, preludii, cafeaua din cești… Dar visăm, respirăm și-mbrăcăm matinale sentimente firești. Ne-agătăm invincibil, de un puls ilizibil, sentimentul placid și sporadic. Prezumtive războaie, se întorc în odaie distrugând paradisul organic.
Te aștept să mai treci prin cuțite și teci, pe sub tâmple albite de gheață. Să-mi aduci înapoi, insomnia de joi, s-o sugrum cu un deget de ață. Dar alegi ca să pleci pe astrale poteci unde-i iarnă și frig și e noapte. Și-a-nghețat și cenușa, se blochează și ușa și mi-e teamă de…moarte.
E noapte târzie și Cel Venerat în loc să m-adoarmă, mi-a pus ghimpi -n pat … Prin minte îmi trece o muză să chem, să dărui, în versuri, trăiri de-un … catren …
Și lira-mi muncesc, în noapte, pustiu, să-mi caut ritmul, sirep bidiviu, și specia lirică ce, dulce, ai vrea să depene taina din inima ta …
Ți-aș scrie o ODĂ … , cu jertfe străbune, cu daci, cu romani, cu-al țării renume, … dar poate nu-ți place de glorii să-ți zic și decât un veto mai bine nimic … !
De vrei EPIGRAMĂ, … cu scări la frizați, iubiri în ruină, romantici trădați, să nu te treacă din nou sfiala că-s fără milă … când lipsă-i morala … !
Și, de te-ncearcă iar melancolia, în simfonic ritm, compun ELEGIA … , dar n-aș vrea și astăzi să ai suflet trist și să dai la rele … pana-mi … de artist …
Ce zici de un IMN, în falduri fluturând, frumusețea nudă cu dor să ți-o cânt … ?! sau în mov iatac, mai decât la vodă … , numai că regina nu mai e … la modă !
Un SONET ți-aș scrie, … obscure iubiri … uitate-n sertare cu lungi amintiri… , da’ -i mare păcat, azi, că-i sărbătoare, să săruți cu … lacrimi clipa ce nu moare .
În tablou iconic, de rebel blestem, ți-aș încununa legendar POEM … ! Nu zic că-i prea mult, dar, cu tot respectul, încă n-am eroii la -ntreg subiectul …
Tare-i fain RONDELUL, poezia florii … , doar că trandafirul, frate bun cu zorii, s-ar putea să-nțepe mâini ce sub petale asudă din vină la firi… neloiale …
Chiar … ?! De o IDILĂ, într-un ochi de crâng, să-ți astâmperi focuri ce pururea plâng, amatoare ești … ?! Și ce-ar face fata când, că-i crângul ars … , ar auzi … tata ?!
-Spune, domnișoară, n-ai vrea un PASTEL, cu grai de IDILĂ, cu țol de RONDEL și ,-n sonuri de ODĂ, romantic POEM în care de-a pururi cu dor să te chem … ?!
M-aplec să sorb din tine, apă lină, izvor ascuns de umbra întunecatei creste, și care-ți mii, în neteda ta matcă, fără oprire, repezile unde.
Dupå o zi de trudă mă opresc aici pe mal, să-mi moi în unda ta buzele arse de pojarului setei. În apa ta zăresc atunci răsfrântă cereasca boltă roșie de-amurg, răsfrânt zăresc în ea tot univversul și mă înfrupt din nesfârșita pace pe care-n suflet mi-o revarsă oglinda apei tale adânci și străvezii. În curgerea neistovită a undei tale transparente văd pacea aurului brun, stăpână după uragane și văd drapelul împăcării dpă cumplita luptă-a zilei cum fâlfâie pe cerul roșu-al apusului din culme-n culme.
Ți-ascult șoptirile, la amurgitul zilei, și inima îmi bate-n piept mai tare. Îngâni cântări nenumărate și, dătătoare vieții, te dăruiești singurătății și-ntunecatei nopți de-azur. M-aplec să sorb din tine, apă lină, care cuprinzi lumină ce mâine-n zori va străluci, m-aplec să sorb și să-mi astâmpăr setea. Îngenuncheat pe iarba rece și fragedă m-aplec și sorb din dătătoarea vieții ca dintr-o sursă pururi roditoare.
Kihachi Ozaki (1892-1974) a fost un poet și alpinist japonez, născut în Tsukiji, Tokyo. Deoarece familia lui se ocupa cu comerțul, a absolvit Școala Comercială Keika (acum Corporația Educațională Keika Gakuen). După absolvire, a lucrat ca funcționar de bancă și alte slujbe până la vârsta de 20 de ani, după care a devenit fermier cu jumătate de normă în suburbiile de vest din Tokyo și s-a dedicat poeziei. A fost în relații amicale cu Takamura Kotaro și alți poeți din școala Shirakaba și a admirat poeți străini precum Walt Whitman, Hermann Hesse și Romain Rolland. A lăsat în urmă multe lucrări excelente de poezie și proză pe teme ale munților și naturii. Pe lângă poezie, eseuri și traduceri, el are și cunoștințe profunde despre muzica clasică și a publicat o colecție de eseuri muzicale, „Dragoste și recunoștință pentru muzică”. A început să urce pe munți, după ce a împlinit 30 de ani și după ce s-a inspirat din cărțile lui Kawada Jun „One Day, Two Days Mountain Journey” și „Quiet Mountain Journey”. Odată ce a descoperit farmecul munților, a devenit obsedat de drumeții, observarea și studiul naturii și a început să scrie poezie și proză despre munți. A aparținut „Clubului de călătorie în ceață” al lui Mikio Matsui (vezi B-28 „Călătorie în ceață”) și, împreună cu Tei Kawata și alții, s-a familiarizat cu munții și câmpurile din Shinshu, făcând drumeții în multe lanțuri muntoase intermediare. În ultimii săi ani, a trăit în Kita-Kamakura și a scris mult pentru revista „Alp” (notă), publicată de oameni care fuseseră îndrumați de Ozaki
Putea Dumnezeu să-mi dea o viață mai bună, Așa îmi spun în sinea mea când norii se adună. Nimic nu-mi iese și îmi par atât de tulburi toate, Încât îmi vine să dispar precum Soarele-n noapte. Sătulă mi-s, și totuși trag, catâr la Jugul Vieții, Gândindu-mă la ce mi-e drag, să nu mai simt… scaieții. Putea Dumnezeu să-mi dea o viață mai bună, Putea să-mi dea una mai rea, la pământ să mă pună, Dar A ales… jumi-juma, viața care-mi stă bine, Căci A știut în sinea Sa cu rost să Le combine, Nici să mă bucur mult prea tare, nici să nu plâng istovitor, Îmi dă așa… din fiecare, nici împărat, nici cerșetor. Putea Dumnezeu să-mi dea o viață mai bună, Putea să-mi dea una mai rea, la pământ să mă pună…
Zbor spre înălțimi 