Îmi desenezi pe ceruri o himeră A clipelor trăite într-un vis, În vremuri care țin de altă eră Iubire pură în alt Paradis…
Culoarea mi-o dă buza voluptoasa Cu care mă săruți cu pasiune! Cum să mai plec iubita mea de-acasă Când ne așteaptă fremătând o lume…
Îmi plec privirea, mă abandonez în tine Cu tot ce am mai prețios și pur… Și mă cuprind privirile senine Pe care pururi am să le iubesc, îți jur!
Îmi vei rămâne pictorița din poveste Care-mi pictează sufletu-n culori Și care, mai presus de toate-aceste Speranțe, mă trezește într-un câmp de flori…
Am ales să fiu lumina ce sfidează umbrele ce învăluie lumea, o fărâmă de strălucire în fața unei întregi îmbrățișări de întuneric. Mă simt ca o rază de soare ce pătrunde printr-o pădure deasă, umbroasă, ce pare să nu mai permită nici măcar o adiere de aer să o străbată. Însă eu, cu răbdare și hotărâre, deschid calea, asemenea unui fir de lumină ce se strecura printre crengile unei lumi ce pare înghițită de neliniște. Aleg să fiu ca o stea care rămâne pe cer chiar și atunci când noaptea pare că n-ar vrea să se termine niciodată, fiind totuși acel punct de constantă care aduce speranță celor care privesc.
Sufletul meu este un foc vechi, stins doar pentru o clipă, dar cu o putere ce crește în liniște, asemenea unui vulcan tăcut care știe că, la momentul potrivit, va erupe pentru a curăța pământul de toate impuritățile sale. Sunt acea flacără din inima unui foc sacru, ce arde cu o lumină pură, ce dăinuiește în ciuda frigului din jur. Mă înalț spre ceruri și mă împlinesc cu fiecare bătaie a inimii, știind că, deși focul meu poate arde tot ce e corupt, el face loc pentru renaștere. Aleg să fiu acea flacără care luminează pe cei pierduți, dar care nu ezită să dezvăluie și umbrele ce trebuie curățate pentru ca adevărul să poată ieși la lumină.
Totuși, această lumină nu este fragilă, nu este doar o adiere ușoară. Mă simt ca o mare învolburată ce înghite stânci și depășește orice barieră. Aleg să fiu un vânt care se ridică din miezul unei furtuni, un vârtej ce străpunge chiar și cerul în zori. Deși uneori sunt calmă și tăcută, știu că în mine se află un uragan capabil să răstoarne nedreptăți. Sunt o furtună care poate lua cu ea tot ce este fals, tot ce încearcă să înfrângă sau să ascundă adevărul. Aleg să fiu acel vânt ce adună norii negri și îi destramă, lăsând doar cerul senin să își arate splendoarea. Aleg să fiu o forță care nu doar că își arată puterea, ci o utilizează pentru a face loc pentru o lume mai dreaptă, mai curată.
Am învățat să fiu nu doar un far ce arde la marginea unei lumi tulburate, dar și un foc care știe când să se controleze. Pentru că, uneori, flăcările mele nu trebuie să ardă cu furie, ci cu o intensitate blândă, asemeni unei lumânări ce iluminează o cameră întunecată cu o căldură plăcută, dar fermă. Sunt acea lumină care știe să fie blândă, dar care are puterea să schimbe totul atunci când este nevoie. Aleg să fiu ca un apus de soare care învăluie totul într-o căldură plăcută, dar care știe că trebuie să lase loc răsăritului pentru a se reînnoi.
Cu toate acestea, aleg să nu fiu doar o lumină pasivă. Căci atunci când nedreptatea se ridică, când răul devine prea puternic, pot deveni un foc arzător, o flacără ce tălmăcește umbrele în lumină. Aleg să fiu ca un fulger ce brăzdează cerul, clar și irezistibil, un semnal al răspunsului la apelul lumii, o avertizare că niciun rău nu rămâne nepedepsit. Sunt un fulger ce nu poate fi stins, o lumină ce răzbate prin întuneric și transformă fiecare colț al lumii, chiar și pe cele mai adânci și mai ascunse, într-un loc de purificare.
Știu că sunt învăluită de mister, și totuși nu mă tem să mă arăt. Aleg să fiu ca un pervaz plin de flori ce se înalță în mijlocul unei ierni înghețate. Sunt fragilă și puternică în același timp, o prezență care înfruntă vânturile crunte ale lumii, dar care aduce frumusețea în locurile cele mai uitate. Aleg să fiu asemenea unei ape clare, care își găsește drumul chiar și în cele mai pietroase și învolburate râuri ale existenței, refuzând să se lase murdărită sau să piardă sensul. Aleg să fiu ca o rădăcină adâncă, care trăiește sub pământ, dar care este întotdeauna prezentă pentru a susține fiecare pas al celor care au nevoie de mine.
Și totuși, ca focul și apa, pot deveni și tăcută, atunci când lumina mea trebuie să se retragă în adâncuri pentru a permite altora să crească. Căci, deși sunt gata să ard pentru cei ce au nevoie de mine, știu că lumina mea se naște dintr-o conștientizare profundă a propriilor limite. Aleg să fiu acela care știe când să păstreze pacea, dar și când să aprindă flăcările pentru a arăta lumii calea dreptății.
Mă-nmuguresc să-nvăț îmbătrânirea Cafeaua de o vreme-o beau amară Simplific tot să nu mă pierd cu firea Și-ador s-ascult balade la chitară.
Cu toleranța fac prietenie Mă voi ierta de toate câte-n stele Voi râde mult, voi scrie poezie Lăsând deoparte gândurile mele.
Va-mbătrâni și trupul meu cu timpul Accept ireversibila schimbare, Și florile se trec cu anotimpul Plecându-și capu-n brazda roditoare. . Am să accept că viața e visare Am să învăț să navighez spre Marte Și-am să mă culc târziu la țărm de mare Să-mi șteargă valul urmele deșarte.
Vreau să-mi privesc sfârșitul printre gene, Senină, fără pic de întristare, Să nu-mi înghețe sângele în vene Când voi pleca hai-hui spre Ursa Mare…
Înmuguresc din nou pentru-a renaște Scriu poezie la apus de soare Și-n altă viață mă veți recunoaște Căci versurile-mi sunt nemuritoare!
Motto: ,,El, ochiul curții, floarea oștirii, Speranța unei țări mărețe, Oglinda și tiparul frumuseții Și limba școlii celei mai înalte! El, vârf al vârfurilor, la pământ”! (Shakespeare)
căderea se petrece pe-neașteptate în zori înainte de răsărit/ aici la Castel e o altă întocmire decât în lumea reală/ toate au altă dimensiune faptele altă însemnătate/ lumina cade altfel pe oameni și lucruri/ toate gravitează în jurul nimbului său/ my lord Curtea așteaptă să vă-mplinească dorințele și speranțele/ curtenii poeții visătorii stau în jurul alteței voastre/ sunt tăceri nesfârșite spaime ale sufletului / terori ale ființei chiar ce nu pot fi exprimate/ aici în această lume aparte în mediile elevate/ trăirea sentimentele accentele sunt altele/ aici nu există nu poate exista cale de mijloc/ trăiești strălucești ești prea în soare / sau mori te stingi anonim pieri pentru totdeauna/ aici funcționează o logică neînduplecată / nu poți depăși obstacolele anume construite pentru tine/primejdiile numeroase capcanele așteaptă gata pregătite/ pentru cavalerul visător imprudent sunt mortale/ ieșirea în lume strălucirea virtutea sunt periculoase costisitoare / când toți ochii sunt asupra ta nu te poți apăra/ ești hărțuit stigmatizat pus la zid/ ca un prinț moștenitor căruia toți îi râvnesc coroana /tot ce are mai scump și poate plăti cu viața/ și când strălucirea este evidentă poartă pecete divină/ când toate se-nvârt în jurul tău purtător de nimb/ dacă nu ești sigur dacă pășești greșit/ în jurul tău crește primejdia riști să fii devorat / să nu rămână nimic întreg din tine/ dar există ceva și mai grav când fisura se mută în interior / iar primejdia se-nfige în tine ca limba unei vipere/ ce poate fi mortală când îndoielile năvălesc ca niște erinii / cine poate să facă ceva pentru tine de-unde să vină salvarea / să-nțeleagă cineva lumea curtea ce se-ntâmplă cu tine/ când simplul fapt de a fi e o ispită care-ți frânge ființa/ ca și când ai fi pe un eșafod nevăzut/ și fiecare parte a ființei ar fi sfârtecată bucată cu bucată/ când toate însușirile strălucirea măreția se-ntorc împotriva ta/ și ești perceput ca o primejdie de moarte pentru regat / ca inamicul public ca o amenințare potențială / când tu doar vrei să fii absent să treci nepăsător/ și-atunci trebuie să tragi spada /sau să-ți înghiți mânia când tiranul te privește/ când strălucirea ta este sursa suspiciunii / iar primejdia este iminentă și sfârșitul se-apropie/ când moartea este vicleană și crudă și ești livrat neantului/ fără să-nțelegi fără să accepți doar atât șoapta finală: restul e tăcere…
Sunt o floare de colț crescută-n vârf de munte și vă spun cu grai dulce: vântul nu mă rupe, nici soarele nu mă seacă, nici ploile nu mă îneacă, vijelia nu-mi alungă veselia, rădăcinile din stâncă nu mi le smulge, oricât mi-ar fi durerea de adâncă. Stau dreaptă în fața sorții, simt timpul cum trece prin ieslea vieții, cum soarele mi se prinde de plete și-n horă se pierde, văd fluturi și păsări plutind prin cântul lor rătăcind… Câte nu văd într-o zi?! Câte-ngrop în pământ și câte nu las să piară-n vânt, dar nu mă dezic de munte cât am lumina pe frunte, nici de-a mea singurătate care-i o sfântă cetate. Zică lumea, ce-ar zice dorul de ea nu mă frige, chiar de numele mi l-or duce peste mări și-n cele patru zări eu rămân aici, în graiu-mi dulce, în vârf de munte…
Urcușul de bivol, spre muchii neclare, mi-l port ca Sisif având lumea-n spate; Năluci din adâncu-mi răsar pe cărare; Hercinicul ochi prin ceață se zbate.
Pătrunde-n vertebre ozonul și parcă Mi-s nările peșteri, răsuflet de zmeu; Se nalță codalbul în zboru-i, să-ntoarcă Sorinele spații în sufletul meu.
Prin cioareci, genunchii zdreliți ies afară; Și stânca se-adapă din sânge-mi crud. Sunt vremuri în care păduri se-nfioară; Departe și-aproape topoare se-aud…
Mi-e țundra străbună alean, și păstorii Își urcă, în turme, câinescul destin; Privesc bărăgane, uitate istorii; Și-mi buciumă pieptul, pe Munții Măcin.
Rememorând geometrii dintr-un atom de tăcere … atât de dinamic albastrul sărat ca un clocot de stele peste coastele câmpului care tace invers goana trenului printre linii punctate de scaieții de abur și melcii tălmăcind sidefiu capriciul elastic și cumva indecis dintr-un murmur de malahit… un nor sau o cometă abandonată-n erata cerului sau un ceva încâlcind repetitiv, după o lege absconsă fărâme de amintire ca și când decorul ar agăța ora de ecusonul unei umbrei și-atunci taci… adulmeci chinorozul cețos al despărțirii și cojile dintr-un fruct lucind sub pupila ploii care se-nnoadă de palmele geamului mut, adulmeci risipa lăptoasă de odăi uitate-n urma descântului… pentru atâtea așteptări congruente cu ferestrele deschise către un alt capitol, în care personajele nu au fețe, nici nume, doar forfotesc mogâldețe de cenușă în retorta textului, un șir de semne cumva rugoase, câteva dialoguri hașurate de sufleorul închis în propria lui ficțiune… pentru atâtea alte anotimpuri bolborosite insidios de vânzătorul de iluzii la capătul acestui vagon plin de neantul unei zile reci ca o îngândurare zimțată monoton, o roată mică și tristă dintr-un mecanism tocit de-atâtea replici trase la indigo… pentru atâtea trepte care te-așteaptă acolo-n albastrul inventat de zodia celor ascunși în infinituri brumate rotund pe harta începutului… pentru peronul știrb, valizele plictisite, un melanj scămoșat de amintiri și fâșii convexe dintr-un vânt poleit cu sarea țărmului… scările curg sub mușchiul vânăt și pasul destramă nerăbdarea acestui sineliu hipnotic ce-adună-n oglinzile peștilor himerici seri ninse de veșniciile închise-n sipete de ceară… respir conturul unui alfabet de scoici și cioburi de lună și o adiere curbează secunda atomilor vii, aspri și mirați… vuiet concav, zeii trec pe corabia încărcată de iernile lui Ulisse, un țipăt prelinge virgule pe gulerul unei păsări de sare și tu taci acest monolog circumscris pătratului magic… alt colecționar de suflete albe rescrie-n zigzagul cernelii țărmul celor plecați într-un demult de înger… așteptări reciclate, un turn de fum, o rumoare lila de molii în visul unui patefon, rugina ondulată pe garduri pierdute-n geometria apusului și câte alte unghiuri lucind verde-molatic prin iedera de piatră a leilor învinși de uitare… străzi bătrâne și perdele bolnave … suntem tot noi sau am plecat în somnul unui copac ce recită-n pustiul de nisip noaptea naufragiaților expirați ?! * .. o revenire mirată pe conturul alunecos, cumva impregnat de a patra dimensiune a iluziei, ca și cum totul s-ar învârti haotic sau, poate, ar exista o ordine înfășurată într-un joc diagonal de înțelesuri și reveniri prin cotloanele țărmului, o desprindere din angrenajul obositor de rece, repetitiv al boabelor de luni, al fărâmelor de marți, poate miercurea tropotind confuză într-un timp asimetric, câte zile prinse-n recurența acestui șir convergent de căutări către acel undeva lipit pe fața nevăzută a zarului… pe-același bănuț de vineri și iarna plecării și gestul vorace de-albăstrimi sincopate, pe-același bănuț pulsând ecoul cărăbușului agățat în rama unui încâlcit mit urban, povestea ca o țesătură de năluci, în care-mi ascundeam frica în fiecare joi, când trecea prin fața casei, acel ins scorțos și enigmatic, cu o pată înflorind antracit pe fața lui de vultur, o pată inserată viclean în locul ochiului stâng… un frison strâmb, pogorât parcă din seva astringentă a siluetei vâscoase mă străbătea când i-auzeam pașii… el, omul cu un cărăbuș în loc de ochi, tulbura liniștea frunzelor somnoroase de tei învechit în decor și-mi strecuram frica în buzunarul contorsionat de pietricele colorate, fărâme de chec întărit și foșnetul verzui aromitor de frunze de pelin – căuș tainic al copilului înghesuit printre uluci și zvonul de tufănele grăbite și care pândea melancolia acelei străzi noduroase, ca și cum trotuarul se insinua dantelat și morocănos prin aerul punctat de-o zăpadă prelinsă tăcut într-un peisaj incert… țărmul tot mai străveziu ca o magmă vie, prinsă-n forma cosmică a existenței, ritmuri stacojii, o fluturare lăptoasă de pene picurând cerul vreunei păsări solare, câteva forfoteli dintr-un petic de ziar, trei mucuri de țigară cocoșate-n concavitatea unsuroasă a unei cutii de conservă și mereu alte și alte respirații de nisip… obsesia bănuțului devine certitudine, rotundul coclit e-acolo, e viu, un bănuț în acest vălmășag de gânduri și căutări, care se rostogolește zimțând febra plecării pe alte tărâmuri și-ncerc să-l prind sub talpă, dar reflexia entropică a luminii se-amestecă cu cioburi de scoici înfipte-n pătura clisoasă a malului, e-o despletire de planuri cețoase, parcă aș bâjbâi pe spinarea unei sălbăticiuni copleșitoare și bănuțul gonește bumb de ceară într-un caroiaj drămuit sinuos de rumoarea sticloasă a unor pescăruși dăruiți acestui decor… ocolesc o baltă înjghebată de ultimele ploi ale iernii, buruieni crispate-n ochiuri de vânt șoptesc îngândurarea farului de dincolo de stabilopozi, câteva ambarcațiuni încețoșează fluid golful miniatural dintre diguri, dar bănuțul își deșiră povestea printre tufele de lavandă deja ciufulite de somnul iernatic și slalomează după o curbă vie, șarpe tainic cu miros poliedric de stufăriș nisipos printre mesele uitate-n amorțeala teraselor deja sigilate, lăcătuite-n colbul melancolic, pierdut de ultimele zvâcniri ale luminii… ochi de migdale, o arcuire stufoasă de-o eleganță tandru-mirată și un suflet de pisică se-aude rotund sub scaunul de paie, ușor teșit din fața cârciumii coagulate ca o boabă de tinichea din șirul apos de ferestre cu pleoape amorțite… în transa bănuțului se-nnoadă laba felinei, dar cercul hipnotic de cocleală alunecă, se-aplecă, tresare și-o gheată bolovănoasă se-avântă-n gravitația tăcută… și eu și pisica ne-aruncăm priviri uimite acolo unde bănuțul s-a cufundat brusc și prăfuit sub talpa bocancului ușor zbârcit… privirea mea e-o clepsidră care tace nisipul scurs pe ecranul târziu de valuri și stele. Un ins corpolent, prins în carapacea unei canadiene umflate-n griuri metalice, tropotește, bătând sub gheată umbra acelui bănuț… e trist și apatic, figură brăzdată de-o plictiseală comună, ce-mi amintește de fojgăiala zilnică a metroului, dar lumea se-ntoarce-n alt decor, lucrurile hohotesc câini lunateci, câteva umbrele chircesc amintirea verii într-un tufiș de oțetar adormit, e-o lume inversă-n ecranul pigmentat de gunoaiele citadine, și simt pulsul verde-coclit al bănuțului sub acea talpă rugoasă… și-abia acum se-aude privirea de cărbune a bărbatului închis în peisajul anost al unui scaun ros de iarnă… pe chipului lui se-aude luna cum numără înserarea și ochiul lui stâng e-n cărăbuș lucios și totuși abraziv, acel cărăbuș uitat în cutele străzii cu tei pierduți într-un cândva, pe când pietricele colorate și melci melancolici și poze boțite măcinau căptușeala buzunarului meu… din departele portului se-ngână primele felinare într-un înscris de rubin arzător, lumea se-ntoarce-n textul valurilor și nimeni pe pontonul siniliu… cineva fredonează începutul serii și degetele mele, pierdute-n amorțeala umedă a mănușii, se-afundă-n buzunarele foșnind dungat ultimul bilet cu autobuzul de la gară la hotel, un număr de telefon aruncat hieroglifă pe un șervețel dantelat de uitare și… câteva fărâmituri de chec… și-n străfundul spiralat al unuia din buzunare mâna e deja un joc de ghicitoare pe cercul șoptit palid de marea închisă-n lună, poate de țărmul ce-a ascuns în umbra mea bănuțul… telefonul blincăie o boabă din iarna lui Vivaldi… pe ecran un cărăbuș cu-n bănuț în frunte… * …pentru această întâlnire cu un spațiu suspendat între tot ce se pierde în recurența privirii și starea hipnotică a căutătorului de infinituri insinuate într-un continuu scenariu grăbit și echivoc, când alveolele iernii hașurează zecimala timidă din spatele umbrei, ca și cum ai percepe prezența voalată a unei mâini îndreptate spre butonul imaginar ce ar declanșa o respirație arborescentă dintr-un nod al poveștii, și de-aici s-ar derula secvențe disparate despre premoniția colorând ninsoarea șamanică a străzilor întoarse în clipa unui surâs, despre coridoarele pe care bâjbâi urmând zigzagul mirat al imprevizibilului, ca și cum între risc și promisiune n-ar fi decât o unghie de lună și bănuțul pe care l-ai înghesuit în mâna cerșetorului de vise…- hai, schimbă costumul și nu uita desaga de milog! plesnește difuz vocea din spatele scenei și auzi rumoarea bulbucată gri în golul fumuriu dintre tine și lume…și treptele urcă, apoi se prăbușesc într-un calcul abscons despre gravitația albă a unui înger , ating curbat așteptarea altui peisaj în care Escher rescrie incertul rotund și roșu dintr-un măr, care-și rostogolește nemurirea de zeu indecis spre un niciunde cu nume de paradis și țipăt tăiat din glezna cerului… și spectatorii aplaudă încâlceala zdrențuită de lumini și monologul sincopat pe care-l urmezi pe țărmul desenat de mâna milogului de vise…pe marginea zimțată și neagră a frunzelor înserate strecor alt text despre sineliul vuind nălucile căutării, te povestesc cu cioburi de scoică, cu amintirea violoncelului furișat în verdele întunericului stâncos, când număram pașii zeului nemilos ce ne-a închis într-un bănuț aruncat în ritmul ondulat al corabiei ce-aduce –n port un negustor de vise cu-n cărăbuș crescut pe-un ochi de lună…. Autor Alice Puiu – ianuarie 2025
Zbor spre înălțimi 