Vine iar Crăciunul, lumea-i dezbinată Doar de amintire mângâiați pe creștet, Vine iar Crăciunul, vestea minunată Pare că se pierde prin frunzișul veșted…
Steaua sus răsare, cine să o vadă Când îngrijorarea cască peșteri mute? N-a murit creștinul ce era odată Dar se amăgește fără să asculte…
„Leru-i ler” colinda s-a pornit pe cale Cetina din codri dă miros de cruce, Fulgii de zăpadă cad din cer agale De atâtea gânduri, cine să se culce?
Vă trece și asta și ne vom întoarce Pașnici la fereastră să lăsăm copiii, C-au uitat colindul de o vreme-ncoace… Fața către Domnul, și-or întoarce fiii!
Sunt singur femeie, cu toamna-n ferestre, Te-aştept să apari de-undeva pe-nserat, Tristeţi mă frământă şi n-am nici o veste Şi teii din suflet mi s-au scuturat
Prin burgul mâhnit ceţuri mari se adună, Maşini risipite prin ploaie gonesc, Ce tristă -i această odaie nocturnă Când toate iubirile se veştejesc !
Sunt singur acum şi e frig în cetate, Tu vino acum şi şopteşte-mi tăceri, Căci porţi pandantivul tristeţilor toate Prin toamna nebună de nicăieri
Te-aştept şi acum prin halouri de frunze, Prin turnuri de vânt într-un veac ancestral, Tu eşti doar o umbră cu ploaia pe buze Şi vii din trecut prin sclipiri de opal
Încă mai cred în forța națiunii, În steaua-ți călăuzitoare, țara mea! Și astăzi când cu toții vom vota Lăsa-vom să vorbească glasul rațiunii…
Încă mai cred în codrii țării mele, În munții falnici și albiți de vremi, În pruncii-mbujorați de-ntâi decembrie Eu cred în tine, nație ce mă chemi!
Cred în iubiri ardente, tumultuoase! În Delta Dunării cea pururi minunată În Basarabia care ne-a fost răpită-odată… În tinerii vânjoși și fetele frumoase!
Deci prieni, să votăm cu-înțelepciune! Că nu votăm în fiecare zi… Și dacă mâine, bine ne va fi E pentru c-am spus adevărului pe nume
Poetul ca și soldatul nu are viață personală. Viața lui personală este praf și pulbere. El ridică în clești circumvolutiunilor lui sentimentele furnicii și le apropie, le apropie de ochi până când le face una cu propriul său ochi.
El își pune urechea pe burta câinelui flămând și îi miroase cu nasul lui botul întredeschis până când nasul lui și botul câinelui sunt totuna.
Pe căldurile groaznice el își face vânt cu aripile păsărilor pe care tot el le sperie ca să le facă să zboare.
Să nu-l credeți pe poet când plânge. Niciodată lacrima lui nu e lacrima lui. El a stors lucrurile de lacrimi. El plânge cu lacrima lucrurilor. Poetul e ca și timpul. Mai repede sau mai încet,
mai mincinos sau mai adevărat. Feriți-vă să-i spuneți ceva poetului. Mai ales feriți-vă să-i spuneți un lucru adevărat. Dar și mai și, feriți-vă să-i spuneți un lucru simțit.
Imediat el o sa spună că el l-a zis, și o să-l spună într-așa fel încât și voi o să credeți că într-adevăr el l-a zis. Dar mai ales vă conjur, nu puneți mâna pe poet! Nu, nu puneți niciodată mâna pe poet!
Decât numai atunci când mâna voastră este subțire ca raza și numai așa mâna voastră ar putea să treacă prin el. Altfel ea nu va trece prin el, și degetele voastre vor ramane în el, și tot el va fi acela care se va lăuda că are mai multe degete decat voi.
Și voi veți fi obligați să spuneți că da, că într-adevăr el are mai multe degete.
Dar e mai bine, dacă-mi dați crezare, cel mai bine ar fi să nu puneți niciodată mâna pe poet. Și niciodată nu merită să puneți mâna pe el Poetul ca și soldatul nu are viață personală.
~ Comentariu ~
Poetul se transfigurează , el devine asemenea unei ființe spirituale, cum ar putea lutul să interfereze cu spiritul? El se ridică deasupra condiției umane, omenirea rămânând undeva în urmă, în robia condiției inferioare, pe când el, poetul, devine spectru intangibil.
În altă ordine de idei, de ce să atingi poetul? De ce să-l întinezi cu mâinile tale mundane? De ce să periclitezi existența tainei, a sacrului? De ce să perturbi liniștea îngerilor? De ce-ai vrea să faci asta? „Dar e mai bine, daca-mi dați crezare, cel mai bine ar fi să nu puneți niciodată mâna pe poet. Și niciodată nu merită să puneți mâna pe el.”
Ce senzație mai înaltă poate experimenta omul? Acea stare de extaz contemplativ nu se poate asemăna cu experiențele omului obișnuit. Ori, după cum vezi și tu, poetul poate intra în ființa lucrurilor, se contopește cu ea, ca o experiență înaltă, duhovnicească.
În procesul de creație are loc actul purificator, dihotomia intră în fisiune, substanțele se separă, materia se decantează , spiritul se înalță, poetul devine de neatins, nemaiexistând în trup, a migrat spre sfere înalte. Nu poți atinge poetul, într-adevăr, da, nu-l poți atinge. Deși este, el nu este! Poate, doar în vis ai putea să-l atingi, deși nici acolo nu ai această certitudine.
Nu degeaba Zoe Dumitrescu Busulenga asemăna poezia cu rugăciunea, citez: „Poezia echivalează aproape cu o rugăciune. În poezie te cufunzi pentru a te întoarce cu frumusețe, în rugăciune intri pentru a te integra absolutului.”
Nu oricine poate experimenta dimensiunea înaltă, superioara, nu din cauza limitărilor biologice ci din lipsa antrenamentului în acest sens. Grație neuroplasticitatii minții, aceasta poate fi antrenată și angrenată în procese ce pot depăși granița supranaturalului. Apoi, întorcându-se mai bogată din acea dimensiune, poate aduce ceva cu sine. Un suvenir din altă lume. Deși marea experiența s-a consumat, cu micile firimituri cu care s-a întors din călătoria astrală se pot sătura o mulțime de oameni.
Cât despre taină, spunea Alexandru Mironescu, dacă încerci să vezi cum funcționează mecanismul unui autobuz de jucărie și îl desfaci în părțile lui componente, afli răspunsul cu prețul distrugerii lui, astfel nu mai folosește scopului pentru care a fost conceput. Lucian Blaga evidențiază aceeași idee filosofică disecata de Prof. Mironescu, în poezia „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii”. Ce frumos exemplifica poetul: „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii şi nu ucid cu mintea tainele, ce le-ntâlnesc în calea mea.”
Taina nu se deschide decât prin taină, majoritatea ochilor nu vor reuși să treacă de pereții denși ai propriei conștiințe.
De ce să ucizi taina? De ce să atingi poetul?
” Dar e mai bine, dacă-mi dați crezare, cel mai bine ar fi să nu puneți niciodată mâna pe poet.”
Şi află bade, mai întâi de toate, că suntem sănătoşi cu toţi, pe-acasă, şi că-ţi trimitem prin această carte, dorul de tine, neumblat, sub coasă. Mai ară plugu-n carnea mea fierbinte, brazdă de sânge, răzvrătit în matcă, răstorn în lut sămânţă de cuvinte, prin rodul ei, spre noi să te întoarcă. Cuvântul tău l-ai pus balsam pe rană când, peste neamu-ntreg ningea cenuşe, aspru, ca vinul care fierbe-n cană ori dintele, ce muşcă din cătuşe. E-un rug, cămaşa ta ce se aprinde, iar Sălăuţa sparge mori de sare, când ne inundă mierea din cuvinte tu, te prelingi, ca ceara, prin altare. Ţi-ai strămutat credinţa-n poezie şi versul l-ai înveşmântat cu harul de-a nemuri, urcând spre veşnicie, talpa de lut, pe care stă Ardealul. „ȘI NOAPTEA PESTE LUNĂ TREC TURMELE DE NORI Scriind pe frunza binecuvântată pe laviţa de lacrimi mari spălată. Cântec de bucurie sau de ură nepotolit, tot curgi să dai de ştire, eu te presimt, sub platoşa de zgură, cum luneci, cu zăpada-n amintire. Bătătoresc ninsoarea unui timp, prin vechi memorii drumul îl tot duc, păşind, prin scrumul, unei amintiri, în care s-a retras, tăcut, Coşbuc. Aici, la urmă, iată, iscălesc, pe umbra vie, care te-nconjoară, cuvânt de mulţumire-ardelenesc la stâlpul casei, toamna se-mpletesc, precum cărările ce duc la moară…
Târziu mai trec cocorii înspre lună, Prin taine care stau nedeslușite, Străbat în noaptea visului din urmă, Printre ghețari cu-armurile zdrobite.
Mă sorb priviri în file de poveste, Surâsul stelelor în amăgiri mă scaldă, Într-un galop făpturile celeste, Prin mine trec, lăsându-mi tâmpla caldă.
Un foșnet plâns de frunze- n vânturi prinse, Îmi amintesc care mi-a fost menirea, Pe bolta goliciunii necuprinse, Trec stoluri care îmi pătrund zidirea…
,,O CLIPĂ INIMA MI SE FĂCUSE CER’! Tărâmul desfătărilor se- arată, Prin sfânt ecou, o clipă de mister, În veșnicia timpului mă poartă.
Zbor spre înălțimi 