Roșca Sofia

CA DRAGOSTEA SĂ RESPIRE

Ce vârstă ne-a ales destinul, fiecăruia în lume,
Nimeni dintre noi ce-o să fie până la sfârșit nu știe…
Nimeni nu poate fi stăpân pe timp sau pe viitor,
De aceea, fiecare zi e ca un dar de la Mântuitor!

Să ne dea Domnul înțelepciune cât trăim,
Și să ne întărească în credință, chiar când greșim…
Doar numai atunci viața devine mai senină,
Când omul, zi de zi, cu credință se închină.

Simt bine, când voi trece granița cerească, dragă lume,
Și chiar praful acestei lumi se va scutura de pe mine…
Eu mă voi ruga în taină, acolo Sus, pentru tine:
– Dumnezeu să vă binecuvânteze și toți să trăiți în bine!

Nouă, chiar de la început, ni se dă de ales, fara ură,
Să ne expunem pieptul, deschizându-l cu o lovitură…
Sau arde, lăsându-te abandonat de toți, fără niciun spor,
Sau luminând calea altora, cărora nu le este atât de ușor…

Așa că haideți – lăsați dragostea să respire până la sfârșit,
Chiar dacă judecata urmașilor va fi cu pas grăbit…
Eu, acolo-n Ceruri, mă voi ruga mereu pentru ei:
– Doamne, ocrotește și binecuvântează copiii mei!

Redactor: Mira Minu

Redactor șef: Ionuț Pande

Director editorial: Camelia Corina Boț

Alfred Beatrice

Naufragiați într-o lentilă recurentă

un ceva ca un semn fluid

o lentoare tandră dintr-un trandafir neghicit

obiecte scriu rotund o cameră fără uși

număr praguri și argumente pentru licorna ucișă

luni sau într-un fișier despre retina întâmplării

suntem absențe dintr-un peisaj fractalic

dar mirosul sticlos din litera ierbii

borurile unei silabe prin ploaia de mierle

pădurea dintr-o hieroglifă a busolei

statui și gramofoane pe raftul cu procente eșuate

număr oglinzile unui AI

pleoape dintr-un anotimp fără titlu

riduri dintr-o singurătate de atom

suntem clipa de împrumut a apei

alveole inocente pentru îngerii care dorm

într-un poem exilat în visul unui zeu

în jurnalul supraviețuirii

sărutul tău de nu-mă-uita

magi și păpădii

și ultimul cuțit de cristal

pe celălalt ecran o barcă

din mărul ciugulit de păsări de fum

*

semnat

colecționarul de hazarduri

Redactor: Mira Minu

Redactor șef: Ionuț Pande

Director editorial: Camelia Corina Boț

Georgeta Radu

UN GÂND-DISTANŢĂ

Nu te ascunde după nori, că pieri!
Rămâi cu mine până la sfârşit!
Un gând-distanţă e-ntre azi şi ieri
Şi jocul gândului e infinit…

Ieri nu eram niciunde-n gândul tău.
Azi m-ai văzut şi mi-ai cerut IUBIRE.
Spre seară a-nceput să-ţi pară rău
Şi un gând nou te-a-ndepărtat de mine.

„Cum pot ajunge-Acolo?!”, te-ntrebai.
„Aş vrea să plec de-Acum!”… Cu şoapte reci,
În nerăbdare multă-mi sărutai
Părerea mea de rău…că vrei să pleci.

Hai, zboar-acum cu gândul tău de mâine,
Dar nu te-ascunde după nori, că pieri!
IUBIREA noastră tot în noi rămâne
Şi mâine…şi-azi… şi ieri…şi-alaltăieri…

Redactor șef: Ionuț Pande

Director editorial: Camelia Corina Boț

Silvia Popa

Tu să mă ierți

Sunt oameni destinați singurătății,
care nu pot, nicicum, trăi in grup.
Precum se frânge ziua-n fața nopții,
creează legături, si-apoi, le rup.

Sunt cei care nu știu trăi în doi,
deși, și ei iubesc și le e dor…
Încearcă, pentru-o vreme, și apoi,
se-ascund, din nou, în carapacea lor.

Te las acum, și îți doresc drum bun,
tu să mă ierți de toate, dragul meu,
și, mai ales, că n-am știut să-ți spun,
c-asemeni lor, iubite, sunt și eu.

Redactor șef: Ionuț Pande

Director editorial: Camelia Corina Boț

Monica David

Zăpadă

Copilul nu se mai teme
de  întuneric
acum când pervazul
e plin de zăpadă,
ba chiar își amintește
de ziua în care
își făcea loc, cu creta,
prin covorul de frunze
sau de ziua în care
alerga prin parc
întrecând toți bătrănii  cu toiege
ce savurau iar primii pași.
Mâine va scutura Omul
de zăpadă,
deoarece oamenii mari
au  nevoie, din când în când,
 nu-i așa ?
să fie scuturați de răceala
ce le umple sufletul ,
mai ales atunci când,
la ultima pasă ,
doar ochii mai aleargă
după minge.
Copilul nu se mai teme
de  întuneric…
zăpada  a fost scuturată, scuturată…

Redactor: Mira Minu

Redactor șef: Ionuț Pande

Director editorial: Camelia Corina Boț

Camelia Corina Boț

Divoratrice di luce

Guardo intorno,

il deserto si apre.

Mi avvolge

la sua solitudine.

Divento cieca,

sorda.

In me

il desiderio di posare

su una duna di sabbia

la mia anima,

e di affidarne la custodia

alla divoratrice di luce.

Ttaducere:

Devoratoare de lumină

Privesc în jur,

desertul se deschide.

Mă învăluie

singurătatea ei.

Devin oarbă,

surdă.

În mine

dorința de a-mi așeza

sufletul pe o dună de nisip,

de a încredința

purtătorul

divoratoarei de lumină.

Redactor șef: Ionuț Pande

Director editorial: Camelia Corina Boț

Bogdan Florin Boitan

Gaudeamus

Vom impune bir pe libertate,
Vom mări acciza pe-adevăr,
Taxă grea va fi pe demnitate,
Taxă pe speranță în popor.

Și-apoi, cerul de deasupra noastră,
Trebuie și el taxat un pic,
Fac apel solemn la dumneavoastră,
Nu vreau să se-mprăștie nimic.

Se va pune taxă pe gândire,
Ne e de prisos și e nesigur,
Și un mic procent pe fericire,
Nu-i normal ca să te bucuri singur.

Și pe orișice filosofie,
Chiar și poezia, deopotrivă,
Vom taxa atent orice făclie
Care ne-ar putea sta împotrivă.

Aerul ce se respiră zilnic
Și-l primiți cu-ngăduința noastră,
Îi vom face astăzi o ofertă,
Să ajungă-n pieptul dumneavoastră.

Fum fiscalizat pe orice casă
Și orice mirosuri din incintă,
Vom monta contoare la fereastră,
Să taxăm lumina care intră.

Nu se poate, gratis, s-avem totul,
Cerem solidaritate pentru crize,
Vom lăsa, să știți, la liber, votul,
Fără taxe, biruri sau accize.

N-avem ce să facem, știți prea bine,
Ne e foarte greu, la fel și nouă,
V-așteptăm pe toți din țintirime,
Să votați cu mâinile-amândouă.

Hai, vă pup și sper să mă înțelegeți,
Și vă rog, n-o luați cu ironie,
Azi vă fac rabatul cel mai mare,
Vă ridic acciza pe prostie!

Redactor șef: Ionuț Pande

Director editorial: Camelia Corina Boț

Anda Zura- De ce scriu – Confesiune

De ce scriu – confesiune
Enda Zura Scriu. De când mă știu.

Am scris de când am învățat să țin un stilou în mână, poate chiar dinainte, în gând. Foile de hârtie au fost primele mele confidente. La început, le umpleam cu boacăne de copil și întrebări mute — „Oare mama va afla?”
Nu puteam spune tot ce simțeam cu voce tare. Dar scrisul… scrisul îmi era mai ușor. Îi spuneam tot ce nu aveam curajul să rostesc. Îi încredințam dorințele mele, cu convingerea copilărească că, odată scrise, se vor împlini.
Bunica mea mi-a spus într-o zi că scrisul e o formă de terapie. Avea dreptate. Avea o blândețe în voce și o înțelepciune în privire care m-au învățat să cred în cuvinte.
Am scris despre prima dragoste, primul sărut, prima decepție — și, pentru prima dată, am ars tot ce-am scris. Credeam că, distrugând paginile, voi putea uita mai ușor.
N-a fost așa. Dar am continuat să scriu. Despre mine. Despre viață. Despre pierderi.
Anii au trecut, și m-am căsătorit. Atunci am scris despre despărțirea de casa părintească. Număram zilele până venea vineri — ziua în care mă întorceam acasă, acolo unde deveneam întreagă. Și scriam cu tot sufletul.
Apoi au venit momentele cele mai tăcute și cele mai dureroase: sarcinile pierdute. O dată. De două ori. De trei ori. Și am scris. Cu lacrimi pe foaie și cuvinte ca rugăciuni. Filele acelea au devenit morminte pentru copiii mei nenăscuți.
Dar într-o zi, am ținut în brațe viața. Pe copilul meu. Și atunci am scris cu litere mari, tremurate: Sunt mamă! Am crezut că voi lăsa scrisul deoparte. Ce rost avea, când eram fericită și împlinită? Dar am înțeles, poate pentru prima dată cu adevărat, ce mă făcea să scriu: nefericirea, tristețea, dezamăgirea.
Apoi a venit despărțirea de tatăl copilului meu. Și iar am scris, ani în șir. Până când, într-o zi, am ars și acele file. Am închis ușa și am mers mai departe, cu capul sus. Fiul meu era acolo — și el era tot ce aveam nevoie ca să merg înainte.
Multă vreme, stiloul a rămas deoparte. Eram ocupată cu viața: cu bucuriile, râsetele, durerile copilului meu. Am trăit în fiecare clipă alături de el, iar cuvintele tăceau. Dar într-o zi, stiloul s-a întors. L-am simțit din nou în mână, ca un vechi prieten care nu m-a uitat. Pierderea mamei… și am scris din nou. Am lăsat durerea să curgă în cuvinte, ca o spovedanie pe hârtie.
Anii au trecut. Scriu în continuare. Scriu pentru că simt. Pentru că o fotografie îmi poate spune o poveste, iar un singur cuvânt mă trimite într-o lume numai a mea.
O lume a celor care visează frumos.

Redactor șef: Ionuț Pande

Director editorial: Camelia Corina Boț

Adrian Păunescu – omagiere

Azi ar fi fost ziua ta…Dumnezeu să te odihnească în pace și liniște poet al iubirii Adrian Păunescu!…Sună ca o premoniție!

CONDAMNAȚI
Versuri: ADRIAN PĂUNESCU

Eu, sclavul trist al tristei mele harpe,
eu văd pierind, cu ochii, ce-am iubit,
mi-ar fi prea mult şi-o gaură de şarpe,
să merg în ea, tăcut şi umilit.
………..
Ce să mai cânt, când au venit piraţii
şi apele din mătci ni le-au furat,
o lacrimă fiinţei mele daţi-i
şi-o s-auziţi de omul scufundat.

M-aş îneca, m-aş stinge şi m-aş duce,
să mă zdrobească ritmuri pe-o şosea,
nici nu mai am nevoie de o cruce,
mi-a fost destul c-am dus-o pe a mea.
……….
Eu, sclavul trist al harpei mele triste,
prăpădul întinzându-se îl văd,
şi nu mai e nimic să mai reziste,
acestei sinucideri în prăpăd.

Ce să mai cânt? Doar calea pân-la gide!
Ce să mai cânt? Pe voi, ca pe eroi?
Îmi vine şi a plânge şi a râde
că nu există cale înapoi.

Voi nu vedeţi că nu mai aveţi ţară
şi că străini vi-s pruncii, cobitori?
învaţă ei ceva pe dinafară, dar n-au părinți, ei au meditatori.

Voi nu simtiţi că nu mai aveţi ape?
V-au luat piraţii tot pe vasul lor
şi iată, din aproape în aproape,
noi suntem un pustiu nemuritor.
………..
Redactor șef: Ionuț Pande

Director editorial: Camelia Corina Boț

Ion Sima Delagaleș

Ca stejarul, nesupus !

Oriunde te-ai duce-n lume
străbătând acest pământ
nu vei întâlni vreodată
un stejar răpus de vânt.

Dacă omu-și pune-n minte
să mute munții din loc
și va fi convins că poate,
pentru el va fi un joc.

Orice-ai vrea să faci în viață
te vei descurca mereu,
vei avea eșec doar dacă
te vei crede Dumnezeu.

Doar mândria te va-nfrânge
și-uneori frica de moarte,
dar dacă depui voință
te vei vindeca de toate.

Tu, ca un stejar în codru
să-ți faci singur legământ,
să-ți respecți credința vie
să nu fii răpus de vânt.

Când va fi ca să treci pragul
să pășești cu capul sus,
să stai drept în drum spre casă
ca stejarul, nesupus!

Redactor: Mira Minu

Redactor șef: Ionuț Pande

Director editorial: Camelia Corina Boț