Pe la târgul de nimicuri de proporții planetare, Unde mergi ca să-ți pierzi timpul sau să scapi de vreo nevoie Vând mirenele cu fuste norocul pe trei parale Şi-ți ghicesc în bobi ursita, și în pufi de păpădie
Le râd ochii ca tăciunii arşi de soare-n dimineață, În cosițe îşi pun panglici roşii, să nu se deoache, Îți dau şi-un pahar cu apă cu şerbet sau cu dulceață Şi-ți înfig în piept privirea prin genele rimelate.
Pe-o laviță ponosită, o pisică plictisită Toarce-ncet ca să mai uite larma de sub felinare, Pe masa cu trei picioare e întoarsă o clepsidră Să-ți măsoare timpul sacru ce l-ai scurs din buzunare.
Nici o vorbă. Totul tace. A-mpietrit pe-o carte-o clipă. Ți s-au înmuiat genunchii de emoții ancestrale. Parcă vrei să prinzi destinul între degete de apă, Să nu laşi în voia sorții desfătări primordiale.
Te înclini când saltă bobii din pahar de piele groasă Şi-auzi de un bob zăbavă sau o piedică din drum De-ți zbârleşte păru-n ceafă şi-ai vrea să faci calea-ntoarsă Să nu-ți vezi visul de-o viață prefăcându-se în scrum.
Dar râd bobii de pe masă ca florile de pe fustă Că-s meniți ca să mângâie dorul dintr-un pelerin Rătăcit la drum de seară pe o potecă îngustă Unde vor să îl îmbete cupele de flori de crin.
Şi-n beția fericirii din cinci boabe de fasole, Într-un târg unde nimicul e uriaş şi n-are preț Îți mai pierzi mințile-o dată şi mai dai şi trei parale Când ştiai deja câ-n viață totul pare fără sens.
PĂCATUL NEIERTĂRII . Secretele lăsate la marginea uitării pe rafturi nevăzute, întinsepeste timp, mai vin câteodată, cu valurile mării, pe plaje fără nume şi fără anotimp. . Ne-am întâlnit cu ele, era o iarnă rece, venită fără veste, cu vântul de la nord, când trenul fără miză întârzia să plece în așteptarea surdă a unui alt acord. . Departe, la cazarmă, fanfara militară ne amintea întruna că trenu-ntârziat, în clipa fără oră, se va urni din gară, lăsându-ne în cuget o urmă de păcat. . Păcatul neiertării ce încă ne aduce o altă amintire la margine de gând, pe notele pierdute, ajunse la răscruce să caute bemolii în râul fără prund.
Azi ochii primăverii s-au umezit ușor. Ce-o fi pățit frumoasa, de cine-i este dor? Instantaneu, privirea s-a agățat de-un pom, Râdea cu frunza, floarea, un râs tăcut, molcom.
Simțeam în nări mirosul de aer pur, curat, Sub talpa mea pământul ofta, descătușat De iarna ce-nghețase culoarea din iriși. Își bea-nsetat licoarea, cu toți porii deschiși.
Zambilele, cu clopul micuț și parfumat, Își scuturau rochița de praful adunat, Se delectau cu bobul de lacrimă picată, Din ochii calzi de primăvară înflorată.
Cu multă bucurie m-au invitat să beau Licoarea dulce-a vieții. M-au întrebat de vreau Să fiu ca primăvara, izvor neostoit De viață și culoare, dup-anotimp croit.
Am înțeles acum, frumoasa primăvară Își picura iubirea peste întreaga țară.
Curg lacrimi pe lespezile reci. Dureri care se sparg de piatrà Și se-nmulțesc, o dată și-nc-o dată De parcă viața e-o durere toată Când tu ne părăsești și pleci.
Vom rătăci un timp străini prin lume, Ne-aștepți din izbăvirea unei nopți, Tu ai plecat crezând că ai să poți Sà ne-ncălzești un colț de rai la toți Ce am rămas să te purtăm în rugăciune.
Să știi că nu ne-ai părăsit de tot, Te văd mereu prin curte robotind, Ne cerți și ne iubești în gând Pe fiecare și pe toți la rând Și mă ajuți atunci când nu mai pot.
Deja îmi este dor și-mi este teamă Că nimeni nu mă va iubi la fel. Ce mult doream să mai rămâi nițel, Mă simt pustiu și tare este ger Fără căldura inimii de mamă.
Mă dezbrac de lună, mă dezbrac de soare Și de tot pământul ce-l am sub picioare… Mă dezleg de jale, mă dezleg de-amare Clipe scurse-n vale, împunse cu gheare…
Mă dezleg de lacrimi și de-o amintire, Asta mi-a fost viața, asta mi-e sortire… Sufletul-mi prea singur, versu-mi prea roșire, Mintea-mi prea adâncă, stele-mi… prea iubire…
Iarba-mi tot mai stâncă, piatra prea cioplire, Mă dezleg de viață și de fericire… Mă dezleg de tine, trista mea iubire Ce mi-ai fost aicea greaua mea robire…
Mă desculț de lacul și de-a mea venire Ce i-o promisesem la o asfințire… Mă despart de drumuri și de-a lor cărare, De tot timpul aspru și de-a lui uitare…
Mă dezbrac de nori și de-a lor umblare, De a serii noapte și-a ei înnoptare… Mă despart de moarte și-a ei nesimțire Și de-atâtea arte ce mi-au fost menire…
Mă îmbrac cu aripi scoase din ascuns… Ce frumos e zborul înspre nepătruns…
- Spuneți-mi, vă rog, unde îl pot găsi pe domnul comisar Traian Vidrașcu? Gâfâia de parcă fusese fugărită de o haită de lupi. Îl abordase pe primul agent întâlnit în cale, agățându-se de mâna lui ca într-o scăpare. - Mergi înainte pe culoar și îl găsești la ultima ușă pe dreapta. Se uită în urma ei puțin compătimitor. "Păcat că pleacă în concediu, îl caută degeaba!". Prin ușa întredeschisă se auzi un glas autoritar de bărbat, puțin răgușit, dar nu mânios. Mai degrabă familiar. - Aerisește bine aici, încuie după tine și adună-ți picioarele și dispari de aici până mă întorc eu. Rămâne Stănică om bun la toate. - Păi, eu ziceam că... Se auzi o voce caldă de femeie. - Nu mai zice tu nimic. Ai fost în concediu anul ăsta? Nu! Hai, pa! Un bărbat înalt, îmbrăcat civil, ieși brusc pe ușă gata s-o lovească pe tânără. - Domnul comisar Vidrașcu? Am mare nevoie de dumneavoastră. Mi s-a spus că dacă aș fi vreodată într-un impas, la dumneavoastră să apelez că mă scoateți neapărat din încurcătură. Că așa cum sunteți de frumos la chip, așa vă este și sufletul, corect și drept. - Nu mai spune? Cine m-a prezentat așa? Îmi pare rău, dar chiar acum plec în concediu. Lasă o plângere la Relații cu publicul și primești o citație pentru audiere. Cred că ești într-o încurcătură, că doar nu ai venit să mă ceri de bărbat! - Nici vorbă! Că nici nu sunteți așa de frumos cu mustața asta stufoasă. Ca să dreagă busuiocul luă o mutră spășită. Continuă cu un glas ce cerea îndurare. Astăzi m-au tâlhărit de 6000 de lei doi escroci. M-au nenorocit... - Pentru atâția bani ți s-au înecat corăbiile? - Sigur, dacă dumneavoastră îi obțineți poate într-o lună, la salariul meu de 1500 lei lunar îmi trebuie să muncesc patru luni ca să-i pot restitui patroanei, asta fără să mănânc, să mă spăl, să mă mai îmbrac...Vă rog, ajutați-mă! Începu să plângă încetișor. O privi mai atent. O blonduță pirpirie, cu obrajii galbeni ca ceara ce-i accentuau slăbiciunea. Părea un pui de pripas. Îi observă și uniforma. Era probabil vânzătoare undeva, coafeză sau chelneriță. Îl cuprinse brusc o stare de compasiune pentru soarta ei. Cum stătea așa de neajutorată, cu o mutriță umilă, bâțâind nervos din mâini și din picioare, părea întruchiparea deznădejdii. Femeia de serviciu care asistase tăcută la acest dialog, interveni încetișor prinzându-l de mânecă pe comisar. -Ajutați-o, șefule! Cine știe când îi vine rândul... - Ce zici, Petruțo? Băieții noștri nu-și cunosc meseria? - Doamne, ferește! Dar una e când intervine șefu'! - Uite, fetițo! Fă o plângere cu toate datele tale, adresă, număr de telefon, scrie amănunțit ce ai pățit și o să te ducă Petruța la inspectorul Tănase să-ți rezolve problema cât mai repede. - Dar eu n-am nici o adresă, nici un număr de telefon... - Și unde dormi? În parc pe vreo bancă? Să ți-o trimită la tata mare! Văzând-o cât era de pierdută, o ciupi ușor de obraz: - Tu fă plângerea și o duce Petruța lui Tănase. Tu, Petruțo! Dă-i fetii numărul tău de telefon și să te sune ea din când în când să vadă ce s-a hotărât. Un agent tânăr apăru grăbit. - Șefu' ! Hai să ne grăbim, că o să întârzâiem la aeroport și nu scăpăm ușor de gura doamnei. - Bine, Costache, să mergem! Petruța, vezi cum te descurci! - Concediu plăcut și să ne auzim cu bine, șefu! O luă pe fată de umeri și o duse în biroul comisarului. O încăpere sobră, cu un birou imens plin de dosare, un fișet metalic și o sobă superbă de teracotă ce nu-și găsea locul aici. În spatele sobei se ițeau picioarele unui pat metalic. - A recuperat soba asta de la dărâmarea unei vile ce stătea să cadă, o lămuri Petruța pe fată văzându-i mirarea pe chipu-i palid. Aici se fumează în draci când are mult de lucru sau când discută cu băieții un caz mai deosebit. Și eu trebuie să fac din rahat bici și să și plesnească. Vrea ca dimineața să miroasă a busuioc, că altfel nu se poate concentra. Auzi vorbă! Dar eu îl iubesc și îi cânt în strună, fac tot ce vrea să nu-l supăr, că e destul de supărat, dragul de el. Să-ți spun un secret, că n-ai cui să mă spui. E nepotul meu, d'aia! Stai să-ți dau hârtie și pix să scrii. Am și un model care îți arată cam cum să scrii. Se uită la fată cu milă, încă i se mai înnodau lacrimile sub bărbie. - Cum te cheamă puiule? - Hor..tensia, murmură fata printre suspine. - Ooo! Ce nume frumos! Ca o floare, nu? - Mama tocmai terminase de citit romanul "Concert din muzică de Bach" de Hortensia Papadat-Bengescu și așa i-a venit ideea să mă numească după dânsa. Mama citea mult, era profesoară de limba română. - Nu m-am gândit la asta! Am citit și eu un roman de aceasta, parcă " Fete despletite" se numea. Și mie mi-a plăcut mult să citesc, am fost educatoare aproape 40 de ani, până m-am îmbolnăvit. - "Fecioare despletite"! zâmbi fata pentru prima oară. - Da, puiule, fete, fecioare, tot aia e. Dar tu ai mâncat ceva astăzi? Am luat mai devreme niște cornulețe cu gem, dar zăpăcitul meu n-a vrut să mănânce. Au rămas în punguța asta de pe birou. Hai să le mâncăm că mie chiar mi-e foame. Cum îți zisei, Traian îmi e nepot de la o vară primară, dar aici nu știe nimeni. Mie mi-a murit soțul acum doi ani și cum nu am avut copii, eu care i-am iubit atât de mult pe ai celorlalți, rămasă singură la țară o cam luasem razna. Nu mai mâncam, nu mai vorbeam cu nimeni, rămasă singură pe lume nu mai doream decât să mor. Se opri din înfulecat și își șterse gura mânjită cu gem. -Astea îți rămân toate ție, pentru mine sunt prea dulci și am diabet, dar chiar îmi era foame. Dar zăpăcitului meu îi plac. Și le cumpăr la toți băieții ce vor, iar ei toți țin la mine. M-a adus nepotul aici ca să socializez, să am de lucru să nu mă las dărâmată de gânduri. Chiar, te las să scrii și eu merg să văd dacă are cineva mare nevoie de mine. Și plecă țanțoșă ca o persoană plină interes, mândră nevoie mare, fără ea celorlalți le-ar fi fost foarte greu. Se opri în ușă și-i făcu complice cu ochiul. - Glumesc, bineînțeles! Merg să-l caut pe Tănase. Va urma.
Zbor spre înălțimi 