O toamnă capricioasă ne calcă bătătura, Își poartă umbreluța de soare ca baston, Îi scapără privirea și-și țuguiește gura Când vântul se încinge, pornind un maraton.
În apriga vâltoare cad frunze arămii Țesând în jurul toamnei covor multicolor Iar umbra înserării dezlănțuie stihii, Care pornesc să geamă, formând lugubru cor.
Un fulger se aprinde pe ceru-ntunecat „Și noaptea peste lună trec turmele de nori”, Un bici de foc ii stoarce iar cerul, încărcat, Își ușurează greul plângând până în zori.
Se stinge-ncet urgia sub soarele ghiduș. O mantie din frunze prinse în mâzga rece, Țesută cu mândrie de vântul jucăuș, Îmbracă-ncet pământul pe unde toamna trece.
M-ai uitat pe o bancă,în ploaie, plângând Fără nici o speranță, fără nici un gând Un deșert înghețat în noaptea din piept Gândește-te viață cât e de nedrept
Te strigam și glasul amorțit se pierdea Prin parc, printre umbre, iubirea-ncolțea Din norii înalți, stele moi de ceață Cern încet peste mine, diamante de gheață
Prefăcută în tunet, o gutuie-a căzut Prin ploaia de toamnă, cerșesc un sărut Iar rănile mele, sunt păsări-lăstun Întrebări scrijelite, pe coajă de-alun
Nu-i loc pentru mine, doar tăcere și noapte Pe banca udă adorm două șoapte Un vis ațipit ,sub o frunză căzută Se naște fantomă-ntr-o lume-absolută
Ne-a mințit timpul ,flămând, pe-amândouă Plimbându-mi pe gene oceane de rouă Sub pleoapele-nchise ierni albe de flori Gândește-te viață și la noi uneori
Vreau zborul înapoi, atât îți cer, Vreau iar să mă ridic până la cer, Vreau să colind deasupra lumii-ntregi, Mi-e dor de libertate, înțelegi?
Sunt deținutul fără de păcat Ce n-are dreptul la un avocat, Fără de vină am fost pus la zid, Declar recurs și-n mine mă închid.
Vreau să am și eu colțul meu de cer, Să nu mă simt iar singur și stingher, Vreau să mai simt sub talpă iarba moale, Să nu mai simt că iarna-mi dă târcoale.
Vreau să îmi cânt povestea pe sub stele, S-aștern pe coală gândurile mele, Lumina lunii să-mi mângâie fața, Să mă sărute zorii, dimineața.
Să nu mă-ntrebi de ce mi-e pasul greu Și de ce îl reneg pe Dumnezeu, Să nu mă cauți de o să dispar Când o să bată miezul nopții, rar…
Tomnatică iubire, de ce îmi bați la ușă, Nu vezi că vine iarna și sufletul mi-e vid? Vrei să aprinzi văpaia pierită sub cenușă? Îmi e târziu, mă doare, în mine mă închid.
Tomnatică iubire, de ce îmi bați la geamuri, Nu vezi că îmi e noapte și gândul mi-e arid? Aleargă norii vineți eliberați din hamuri În lumea mea ascunsă după un rece zid.
Tomnatică iubire, nu-ți mai ascult chemarea, Îmi este mult prea teamă s-o iau de la-nceput, Mi-e dor de altă zare, mă cheamă depărtarea, Privirea îmi e oarbă iar glasul îmi e mut.” Tomnatică iubire -Cătălin Iancu-
Autor, Cristina Pasca
Citind această frumoasă poezie, îmi sare gândul la cosmicitatea apocaliptică a zbaterii între agonia dorinței și agonia morții, prezentă îndeosebi în elegia erotică latină heroidiană. Magnetismul iubirii, simțit ca o chemare, și natura destinului pun în criză universul psihic, rezultând o anatomie a sentimentelor și dorințelor. Pe această temelie, autorul Cătălin Iancu construiește o poezie de douăsprezece versuri, combinate în catrene cu rimă încrucișată. La prima vedere, discursul poetic al acestui monolog ce leagă iambii într-un ton tandru, melancolic, elegiac, trimite la atmosfera cangrenată de neputință și pesimism a lui Valeriu Armeanu, însă aici este accentuată starea de indolență. Neputința vine, deci, din lipsa voinței, acutizată în interiorul sufletului (,, sufletul mi-e vid”, ,, îmi e târziu în mine”). Fiecare catren începe prin combinarea adjectivului antepus (,,tomnatică”) cu substantivul în vocativ (,, iubire”) care va fi obiectul selecției sufletești, adresandu-i-se mai multe întrebări retorice. Această antepunere mută accentul pe adjectiv, poetul evidențiind însușirile iubirii apărute în toamnă trecută, târzie, prea târzie (,, vine iarna”, ,, văpaia… pierită sub cenușă”, ,, îmi e târziu „, ,, îmi e noapte”). Această iubire este personificată atât prin adresarea directă la persoana a doua (,, îmi bați, ,,ți”, ,,vezi”), cât și prin faptul că vocea lirică o numește,, tomnatică”, așa cum se numeau cândva flăcăii neînsurați, dar cărora le-a trecut tinerețea și care, prin coincidența din hazardul destinului, apare chiar în toamna eului liric (,, nu vezi că vine iarna și sufletul mi-e vid?”,, mă cheamă depărtarea”, ,,privirea îmi e oarbă și sufletul mi-e vid”). Repetiția accentuează acest ,,prea târziu” și sudează cadrul stilistic al poeziei. În prima strofă, eul liric adresează două întrebări iubirii (sau poate chiar sieși, iubirea fiind un sentiment ce dă târcoale universului sufletesc) însă fără să aștepte un răspuns. Iubirea, deși este un element abstract, are acțiuni directe asupra sufletului, a trăirilor, născând o stare de conflict ce duce spre agonie. Acest sentiment este izolat de celelalte (melancolie, abandon, dezolare) nepotrivindu-se registrului deja prezent, amalgamului tomniu -indolent, fiind întrebată,,de ce…”. Ușa și geamurile (din a doua strofă), devin simboluri pentru vulnerabilitate, fiind mijlocul prin care iubirea poate accesa încăperea sufletului. Analogic, iarna devine metaforă pentru moarte, pentru sfârșit. ,, Sufletul mi-e vid ” este o altă metaforă care trimite în aceeași direcție, accentuând starea de apatie. Vidul este nimicul, un abandon suprem în brațele apocalipticei treceri. În construcția celui de-al treilea vers, autorul folosește metafora ,, văpaia pierită sub cenușă” , văpaia fiind viața, dorința și focul de iubi, de a dori, trăiri pierite și devenite cenușă. De altfel, simt ușoara trimitere a autorului spre mitul renasterii din propria cenușă, pasărea Phoenix fiind însăși viața. Însă, cu versul următor, eul liric refuză această posibilitate, această putere a iubirii de a trezi din nou la viață, motivând prin prezența acelui ,, târziu”, a durerii și închiderii egocentrice ,, în mine mă închid”.A doua strofă păstrează algoritmul repetitiv-retoric și adâncește caracteristica intrinsec-dezolantă. Ușa, geamurile sunt părți ale încăperii cu ,, zidul rece”. In acest spatiu al sufletului este întuneric (,, îmi e noapte”) și o atmosfera neplăcută,( ,, arid”). Metafora ,,gândul mi-e arid” face referire la pesimismul cu care vocea lirică tratează prezentul și viitorul. De asemenea, ,,norii vineți” sunt norii durerii depresive și ai morții. Ei aleargă precum niște cai eliberați din hamuri, la fel ca gândurile fără frâu, abandonate deznădejdii și morții, după cum ni se sugerează în ultima strofă (,, mă cheamă depărtarea”, ,,mi-e dor de altă zare”). Printr-o ultimă repetiție, vocea lirică se adresează iubirii și îi mărturisește teama, ca să evidențieze zbaterea lăuntrică ce a născut acest lirism. In această obscură încăpere a sufletului este prezentă o chemare mult mai puternică, care îl face pe protagonist orb și surd la chemarea iubirii (,,privirea îmi e oarbă iar glasul îmi e mut”). Iar această chemare este a ,,depărtării”, ,, a unei alte zări”, trimițând viziunea din cosmosul interior spre cel exterior, al sfârșitului tuturor lucrurilor. De remarcat procedeul de omeoză pe care autorul l-a folosit adăugând persoana întâi construcțiilor verbale impersonale ( ,,îmi e târziu”, ,, îmi e noapte”). Astfel se diversifică încărcătura stilistică, iar limbajul metaforic se desăvârșește, accentuând stări melancolice în obscuritatea zbaterii, nesiguranței, temerii și morții, culminând cu zădărnicia oricărui fel de dorință (,,e târziu…”). Existența conflictului interior, analiza și anatomia intrinsecă cu ajutorul întrebărilor retorice din vârtejul colapsului și al triumfului, o existență a iubirii ce devine intriga stării sentimentale pe un fundal puternic melancolic, apatic și depresiv, sunt câteva din atuurile acestei creații. Prezenta elegie mai impresionează și prin disecția anatomică a sentimentelor, prin mijloacele stilistice folosite și prin modul profund de transmitere a emoțiilor, trăirilor unui ego autumnal.
Cenușa Artei e la loc de cinste, în urna sigilată de lichele, într-un mausoleu, sub crucea-ntoarsă de vârcolaci flămânzi, vampiri și iele.
Nimicul apretat se-nalță-n valuri ce nasc oceane de singurătate, în care-noată epigoni cu lauri crescuți pe culmi de promiscuitate.
Cenușa Artei nu mai zăbovește în temnița lumeștilor tempeste. Alchimizează-n duh, călătorește spre-Acasă, spre grădinile celeste…”
Felicitări doamnei Elena Obrinteschi pentru recenzia reușită și pentru capacitatea de a surprinde adâncimea mesajului poetic!
Recenzie la poezia Renaștere – autor- Georgeta Rada
E drept că de asemenea versuri nu-i ușor a te apropia și încumeta să le comentezi! Autoarea versurilor este de o sensibilitate maximă, care vine din miezul Artei! Deci, dânsa a reușit a selecta ,,cenușa” Artei și a o vedea pe piedestal, loc pe care cu siguranță nu-l merită! Astăzi, când se bate cap in cap Ying cu Yang, este clar că va trona pe o perioadă scurtă și cenușa ,,sigilată in urnă de lichele”! Vegheată de ,,crucea-ntoarsă” a mausoleului, metaforic vorbind, de ,,vârcolaci flămânzi”, vampiri și iele, fiind (majoritatea măștilor de la conducere, indiferent de latură, educație, sănătate…) cei care ascund adevărul… Este evident c-am ajuns în punctul în care nu mai putem trece cu vederea gunoiul ascuns sub preș! ,,Nimicul apretat” care se n-alță-n valuri, l-aș asocia cu promisiunile mincinoase adresate de cei de sus, norodului. În viziunea mea, aici bate expresia,,în care-noată epigoni cu lauri”, cei care și-au atribuit titluri pe care nu le merită și care mai de degrabă au dat din coate pentru a ajunge în linia întâi, uitând rapid de unde au plecat și pentru ce s-au zbătut! ,, Cenușa Artei” și-a asumat liberul arbitru și ,, nu mai zăbovește”, iese din închisoarea furtunilor lumești, pactul fiind bătut cu invidia, nerușinarea și indiferența care tronează astăzi la mari înălțimi, evident, punând stăpânire pe ,,grădinile celeste”! Să sperăm că totuși nu va reuși convertirea oricărui duh! Duhul are menirea de a se trezi și a înota în puritate! Este posibil să nu fi înțeles în totalitate mesajul autoarei, dar din punctul meu de vedere, ,, cenușa Artei” ca oricare cenușă are cu totul altă destinație! Spulberarea în neant! Mă-nclin cu aleasă prețuire și deosebit respect în fața maestrei acestor versuri, aș spune eu… răvășitoare, apocaliptice!
Acum să m-adormi tu, frumoasă adormită, E rândul meu s-adorm atâția ani, Să-ngheț în timpul meu cu servitorii mei Și tot tu să-mi dai viață cu buzele în veac Acum să m-adormi tu, frumoasă adormită, Și-n vasta eră digitală să mă scoli, Să mă prezinți luminii fără flăcări Și blițurilor lumii de atunci Să mă prezinți așa: un simplu cunoscut Din tristul secol sau, măre, tristul ev Ce mărturie vie poate fi Că secolul a existat prin mine și cu mine Și-atâta de scârbit am fost de el Încât înghețului din buze l-am cedat Doar să cunosc pleiada roboților de geniu Ce zice-se că-n om va triumfa. Dar, dacă nu-mi va place, poruncesc Să mă trezești din nou în lumea mea. P. S. : Și-ncă ceva, frumoasă adormită, Îngheață-mă, dar cu căldura ta.
Stau, șir, sub viță, buțile de vin. Lucioasa lor statură se desfată Sub soarele-n amurg. Cu murmur lin, Ne umblă spuma-n sânge și ne-mbată.
Zvârlim din căni tainul pentru morți. Pe margini, iarbă, neguri de frunzare. Desface tata ivărul la porți, Stă-n golul lor o clipă, plin de soare.
Și-apoi se-ntoarce. Vinul ne-a pătruns, Ne umple gura, brațele ne-adoarme. E drumul tatei lung? Ci, iată-l, a ajuns: Cețos ca o armură din sala mea de arme. (06.05.1980)
(Din: Eugen Dorcescu, MIOZOTIS. Poeme regăsite, Editura Eurostampa, Timișoara, 2023)
S-au tot rotit țipând deasupra mea a desfrunziri, a brumă-n straturi groase pe trandafiri, a zile friguroase, a valuri ruginii de vreme rea apoi s-au făcut puncte tot mai mici sub ochii mei, în zarea cenușie ducând pe aripi vara aurie, lăsând melancoliile aici
și cuiburile goale, părăsite pe ramuri noduroase, tot pustii, tot ca și ele-n veghe ațipite, foșnind doar ale umbrelor hârtii…
M-a întristat cumplit a lor plecare pentru că mă-nvățasem să privesc spre lut mai rar, spre cer mai des și-n soare să stau ades, alintu-i să-l primesc…
Zbor spre înălțimi 