Azi, un gând a venit şi-a vorbit de iubire; C-ar vrea să se ducă, s-adune din zări amintire, O haină bogată să-şi facă din ea pentru iarnă, Cuvântul din inimi, cu fulgi de nea să îl cearnă. Tăcută am stat ,aşteptat şi-apoi am gândit, Azi, poate, iubirea-i departe, de tot.. De iubit Sau poate-i curtată de-un rege deştept şi bogat, Ori poate tânjeşte şi plânge ce poate ieri a lăsat. Mai stau şi acum şi gândesc la această iubire, Mă întreb dacă în zare a fost să culeag-amintire. Las gândul tăcut şi gândesc cum iubirea, Cu tot amalgamul dorinţei mi-a stârnit amintirea. Alt gând mă strigă şi-mi vorbeşte de tine, Te vreau azi aproape, cu gânduri senine. Iubirea să zburde trecând peste doruri în parte, Iubind, amintiri plăcute să punem deoparte. Iar timpul ce mâine o trece, să ne fie cătuşă, Cătuşă în timp prescurtat, potrivit ca mănuşă, Rămas să îl ţin în clipa gândirii de mâine şi ieri, Pierdută să fiu în gândul în care mă vrei şi mă ceri. La margini de lume iubind profund să strigăm, Ecoul să plece din noi, dorinţei din gând să îl dăm; Să trecem la treabă iubite, aici suntem noi, Iubirea să nască trăiri, iubind, să ţinem pasul în doi.
Hai să ne prefacem că astăzi suntem mai buni decât am fost ieri și poate rolul ne va prinde în mreje încât mâine nu ne va mai plăcea un altul, vom intra poate în pielea bunătății și vom construi din rolul acesta veșnicia!
Hai să jucăm rolul bunătății pe scena amurgului și ne vom trezi apoi în dimineața faptelor bune, în regatul păcii și al prieteniei. Hai să îmbrăcăm cămașa fermecată a izvorului vieții, hai să încălțăm opincile nemuririi și să ne punem pe cap cușma perenității, să ne înveșnicim în timp ca niște îngeri ai luminii!
Hai să ne prefacem o vreme că suntem mai buni: și tu…și tu…și tu, și…și! Scena Pământ este imensă, Vom avea loc cu toții pe ea! Sumanul bunătății poate are petice, poate e zdrențuit, dar este unul de valoare, de rezistență în fața oricăror intemperii!
În scorburi din gânduri adânci, de abis, O muză, fugită din lumea căzută, Se-ascunde, s-adoarmă prelinsă-ntr-un vis, S-aducă iar dorul în inima-i mută.
În vis şi-ar dori un răspuns să găsească… Aleargă pe-alei împietrite de timpuri, Aude un sunet ce-ncepe să crească, Din dune-asurzite de fierte nisipuri.
Un fulger albastru i-aprinde-amintirea Cu flacăra vieţii, păzită de vis. Trezindu-se-n zori, salveaz-omenirea, Dictându-i memorii despre Paradis.
E vremea în amurg, văzduhul tace, Prin ramuri goale vântul ațipește, E-atâta liniște… atâta pace… În suflet simt cum tihna poposește.
Pâlpâie o stea pe-o margine de cer, Sub nori de fum luna-și croiește drumul, În tăcere chiar și gândurile pier ,, ȘI NOAPTEA-ȘI CERNE PESTE TOATE SCRUMUL.”
Mai pun un lemn pe foc să nu se stingă, Încet, căldura lui mă împresoară, Jocul de umbre somnul mi-l alungă, Un straniu simțământ mă înconjoară.
Ciudată stare mă cuprinde ușor, Nu aș putea s-o definesc anume, Nu-i teamă, nici durere, nu e nici dor, Parcă ar fi… un început de lume…
„O CLIPĂ, INIMA MI SE FĂCUSE CER”, Mușca cu ritm abil în fum de vis stingher, Pansam un zbor în vena îndurărilor, Spălam gri fad în roua deșteptărilor.
„O CLIPĂ, INIMA MI SE FĂCUSE CER”, Vânam păsări de foc, prin nori din efemer, Brodam ceața din gând cu roșu prefăcut, Îndepărtam un fulger din minutul mut.
„O CLIPĂ, INIMA MI SE FĂCUSE CER”, Sfidam moi întrebări din sevă de mister, Atingeam azur cu ram de năzuință, Trezeam ideal în frunze de credință.
„O CLIPĂ, INIMA MI SE FĂCUSE CER”, Nu mai simțeam zvâcnirea din apatic ger, Chemam pe tâmpla vieții ploaia de argint, Pășeam pe drum ostil în nudul labirint.
Cu firea mea retrasă la ora de cântat M-a alungat din strană un înger sociopat Și toți enoriașii au dat un acatist Și-au sărutat icoana cu pruncul altruist
Mi-a fost așa de milă de corul lor funest Că am ajuns respinsă de dogmă să-l detest Și-am început pe note, să cânt ca filomela Jelaniile sfinte cu vocea a cappella
Dar când se vor trezi din somn toți idioții Ținuți în frâul dogmei de minți descreierate În corul de buimaci vor încăpea cu toții Cu botnițe montate și mâinile legate
Cei abonați la glorii, în stranele supreme S-au lepădat de cruce c-aveau în minte scheme Și nu puteau să doarmă când eu cântam întruna Iar corul detestabil plângea ca-ntotdeauna
Așa că am decis să-mi cumpăr o fanfară Să meargă-n urma mea spre urna funerară Și ca o exilată din turma elitistă O să compun un hit în cripta anarhistă
Deci descentralizată și liberă de normă Deloc religioasă și fără uniformă Dar dacă mă imită vreun înger decăzut O să regrete veșnic la modul absolut
Și când începe slujba duminică-n altare O să-l găsiți pe cruce c-o aripă mai mare
Când vorbesc cu Dumnezeu cuvintele mele își pierd interesul față de orișicine parcă nici nu aș fi eu cel de ieri sau poate că nu am curajul să recunosc nici lumina nu mai e aceeași străzile sunt întunecate ca cerul pe la margini la asfințit intenția mea este să mă simt confortabil în propria mea poveste și să-mi reînoiesc amintirile din mine deși totul pare o cicatrice ascunsă sub piele
știu că sunt bolnav de inimă știe și Dumnezeu
uneori îmi pun mâinile peste piept și-mi număr cu durere anii care au trecut și pe cei care au mai rămas apoi fac o înțelegere cu Dumnezeu deși e super să stai de unul singur și să-ți reamintești de tine să privești pozele lipite pe oglinda din baie să închizi ochii și să te agiți ca un vin spumant
din spatele ușii se aud zgomote de pași nu, nu poate fi Dumnezeu
Aș vrea să-ți dezbrac gândul de ploaie Și-n ochi să-ți pun albul de nea Pe obraz să nu-ți mai curgă lacrimi șiroaie, Privirea să-ți fie de-un alb de catifea.
Cu gânduri curate să-ți sărut cuta de pe frunte Și obrazul să-ți mângâi cu-a inimii căldură Să nu mai pribegești pe drumuri de munte Cu gânduri sihastre, cu gânduri cărunte.
S-adun în palmă tot cerul albastru, Din el să-ți frământ gânduri senine Să rup o bucată din al zilei astru Și-n căldura-i de foc, să închid ale tale suspine.
În căuș de palmă să cuprind toată zarea Și ceața s-o închid într-un bob de lumină Să-ți picur în suflet aroma și culoarea Zilelor de sărbătoare, ce așteaptă să vină.
Aș vrea să-ți îmbrac gândul în vise Și stele să-ți pun în palmele curate În ele să agăți dorințe și gânduri promise, Toate să-ți fie în alb îmbrăcate.
suntem aceiași hoinari într-o lume bolnavă suntem vise, idei suntem perechi fără soț, un fir de iarbă rupt ducem pe umeri dureri, pășind firesc spre nicăieri zile trec in grabă și toate-s deșarte domnește tăcerea și aripile-s rupte vom trăi, vom muri vom fi alții în alt veac ne vom strânge în brațe plini de răni și păcate vom zbura, vom cădea fluturi liberi în noapte ți-am înnodat în zori umbra cu un sărut tu ai plecat singură pe alt drum frunze cad, trec ninsori mă agăț de un gând în tăceri sângerânde nu mă uita femeie și iartă-mă dacă am ți-am greșit
Zbor spre înălțimi 