,, Pe un deal răsare luna ca o vatră de jăratic”, Într-o casă luminată din cătunul singuratic Unde pâlpâie o lampă și focul se stinge-n vatră, Plâng fără lacrimi doi ochi și o inimă de piatră.
Liniște-i peste cătun și e noaptea prea adâncă, Sufletul prădat de gânduri trist e și nu doarme încă, Nopți la rând singură stă, vegheată de-a lunii rază, Doar în fundul curții latră un câine, ce stă de pază.
E doar ea de multă vreme… moșul i s-a prăpădit, Iar copii, deși a vrut, Domnul nu i-a dăruit… Privește cu ochii triști focul ce-n vatră se stinge, Lacrimile i-au secat, numai sufletul îi plânge.
Gârbovită e de anii pe care îi duce-n spate, O apasă crunt tristețea și o grea singurătate, Cu Dumnezeu mai vorbește când icoana-n mâini o ține Tot rostind la nesfârșit,, Doamne ai milă de mine.
Sunt singură și mi-e greu, și-mi este amară viața, Doamne, nu sunt fericită când se-arătă dimineața, Nu-mi doresc zile și ani ca să îi trăiesc așa, Doar un loc… acolo sus… în împărăția Ta”.
Încet zorii se arată, lampa fumegă de-o vreme, Doi ochi și o inimă n-au pe cine să mai cheme… Un glas ce implora milă în tăcere s-a topit Și-n cătunul singuratic… o poveste s-a sfârșit.
Completă armonie între trup și suflet, Un chip de înger, un munte de candoare, Purtată cu o grație divină-n umblet, Ea e FEMEIA, gingașă ca o floare.
Nu-i vânt să-i frângă voința și răbdarea, Nici ploaie să-i întreacă lacrima din ochi, Când grija-i crește ca în talazuri marea, Pentru copilul lovit de boli, de deochi.
Un susur de izvor din care curge miere, Un curcubeu după o ploaie răpăită, Un tril dumnezeiesc, care în veci nu piere, Este FEMEIA ce simte că-i iubită.
Femeia e izvor de viață dătătoare, Femeia-i primăvară pe acest pământ, Femeia-i ca o stea în nopți strălucitoare, Femeia-i poezie, un cântec, un cuvânt: FEMEIA.
Cum poți fi egal în drepturi cu o simfonie de Beethoven? Sau cu un fluture extatic? Mai degrabă cu tava de jăratic a lui Făt-Frumos. Sau era a calului său tacticos? În orice caz, timpul exaltă dintre cutele devenirii tale făcându-te egal cu viața doar când cutremuri bărcile de trecere spre o conștiință precum diamantul. Sau când îți mai cutremuri înaltul, odată desprins din demonstrații și infinitezimale târzii.
Te tot aștepți să vii la întâlnirea cu strigatul de luptă, de parcă ai fi fugit de la prima ta nuntă, de parcă ai fi întunecat vederile uriașului alungat în munții albi și clari din visul care îți vindecă abisul.
Între est și vest de cântec eu ascult ades tăcerea, Azi, mă-ntreb dacă iubirea, a fost dulce cum e mierea. Mă întreb: ziua de mâine se avântă să mai vină, Într-o inimă de clipă care n-are cum să țină?
Îmbrăcată ca de gală am urcat chiar și pe bloc, Să ochesc cu ochi de vultur pașii tăi din loc în loc, Mândră ca o fetișcană am deschis ochii de stele, Și vedeam cum beai cafeaua dintre gândurile mele.
Însă, cai cu focu-n brațe, se-alergau prin vânt, galop, Ajungând ca noi, în vale, unde, stele cad, se-ngrop, Iar pe-un galben-brun, pe-o frunză, umbra timpului rămas, S-a oprit într-o secundă și-am făcut în ea popas.
În cafeaua de pe masă, savurată peste zi, Am simțit timpul cum trece înainte de-a pieri, Dar în gândurile mele, care curg la nesfârșit, Mă întreb, așa, deodată, dacă nu ne-am despărțit.
Că-ntr-o joi cu ochi de soare, în viu strai de verde crud, Noi pe notele iubirii ne vorbeam la Polul Sud, Și pe-a vântului aripă, eu eram un brav ostaș, Chiar dacă în centrul vieții sunt crescută la oraș.
Dar de-atâta împreună mă și mir dacă am fost, Când din restul de iubire căutăm al vieții rost. Întâlnirile rămase? Le vom îngropa în timp, Până când, chiar viitorul cere umbra lui la schimb…
(Din volumul, O PASĂRE ÎN ZBOR DE TIMP, publicat la Editura Stef, în anul 2024)
Așezământul (partea a șaptea – ultima) Laura Maries - Fetelor, am și uitat, mă așteaptă un vecin să-l duc până la Ciurari, o fi înghețat în sanie, săracul! Revin mâine dimineață că v-am adus câteva daruri la fiecare. Te mai găsesc și mâine,Zmara, da? Avem atâtea să ne spunem. Nu puteți pleca până nu-mi povestești despre tine. Cu verișoarele mele avem tot timpul să ne împrospătăm amintirile. Auzii ceva de Câmpulung. Și eu am ceva treabă pe acolo. - Bine, așa să fie! Dar vorbele ei erau neconvingătoare. În fața ei nu mai era puștiulică ăla cu nădragii albi de pânză suflecați până peste genunchi. Un zvăpăiat care o învățase să călărească și încă bine. Îi venea greu să creadă că uriașul ăsta mustăcios era Zamfir acela. O intimida puțin, avea o voce care o înfiora, îi dădea o stare de neliniște plăcută, totuși. - Petrina, chiar el m-a învățat să călăresc? Astea au fost primele ei cuvinte după plecarea bărbatului. - Sigur că da, nu mai ții minte? A încercat și cu noi, astea mai mari, da nu s-a lipit de noi, ne era prea frică. Stăteam pe margine și muream de necaz când te vedeam pe tine așa de curajoasă. Parcă îl văz, venea în galop și când ajungea în dreptul tău se apleca cu mâna întinsă strigând: "Uite-o, nu e, dar se suie!". Tu îl așteptai jucând pe loc de nerăbdare, îl prindeai de mâna întinsă, el te arunca imediat în spate și vă îndreptați mereu spre luncă, la izvoare. Vă întorceați încetișor, cu o mutră spășită. N-ați povestit niciodată unde ajungeați și ce făceați acolo. - Eu, nici atâta nu-mi amintesc! Eram prea mică să mai țin minte. În seara aceea au dormit la rude. Toată noaptea au sporovăit și au pus țara la cale. Au stabilit ca în vacanța de Sfintele Paști să meargă fetele mai mari la Burdea, poate le duce tata popa la Pitești, cu trenul. - Dacă nu dormiți odată, vă scot pe toate în zăpadă! Le-a amenințat Domnica de câteva ori după ce trecuse deja de miezul nopții, dar ele tăceau câteva clipe, apoi se puneau iar pe boscorodit. Spre dimineață zăpada căzută în timpul nopții ajungea deja până la glezne. - Noi plecăm, fie ce-o fi, nene Florică. Nu vreau să ne prindă vreun viscol pe aici. Caii sunt odihniți, mâncați, șapte-opt kilometri îi facem repede. Zis și făcut. Au primit un picior de porc și vreo 10 litri din vinul renumit al gazdei și au luat-o din loc. - Uite, nășică! Sunt urme de sănii pe drum, înseamnă că nu vom avea probleme. Au trecut ușor de pădurea Berindeilor, când în spate au răsunat chiote și nechezatul mai multor cai. Întorcând capul, Zmara a zărit mai mulți călăreți. În câteva minute le-au ajuns și le-au înconjurat. Unul dintre ei, mic și îndesat, a sărit pe unul dintre cai și a reușit să-i oprească. - Ce vrei de la noi, tâlharule? Cine ești de îndrăznești să ne oprești? Glasul preotesei era răspicat, nu admitea replică. - Eu n-am nici o vină, coniță! Ascult doar de ordinul primit. O să ajungeț cu bine acas, fiți fără grijă! Chiar atunci sosi în galop un alt călăreț, ajungând în dreptul saniei, a tras de-o parte macatul de pe picioarele femeilor, a prins-o puternic de mână pe Zmara și cu o forță neobișnuită a smuls-o de pe capră și a urcat-o pe cal, în spatele lui. Pe când fata era în zbor, i-a șoptit destul de clar: " Uite-o, nu e, dar se suie!". Și Zmara a știut cine se ascunde sub fularul ăla negru, s-a potolit ca prin farmec și s-a lăsat dusă. Cu toată împotrivirea ei, Zmaranda a fost însoțită de vreo trei călăreți până la intrarea în sat, apoi au făcut stânga împrejur, chiuind. Zamfir s-a oprit cu Zmara la o căsuță mai retrasă unde locuia o mătușă de-a lui, văduvă. Un vecin l-a strigat din spatele gardului: - Zamfire, taică, mătușă-ta va rămâne la ai tăi în noaptea asta. A zâs că știi rostul cheii. Zăpăucu' ăla dă câine s-a loat după ea, n-a lăsat-o sângurică pă drum. După ce a liniștit-o pe fată că totul e în ordine cu nășica ei, au povestit toată noaptea la gura sobei. A doua zi urma s-o ducă la rudele ei, apoi la Burdea, cu scuzele cuvenite. Dimineața s-au pomenit îngropați într-o mare albă. Ninsese așa de abundent, că au trebuit să împingă amândoi ușa de la intrare să vadă ce-i afară. Urgie. Nici nu putea fi vorba de "plecat undeva. Și au rămas împreună până s-a topit zăpada, până au ieșit ghioceii, apoi vara, iarna, multe alte anotimpuri la rând. Întâi cu AȘEZĂMÂNT, apoi cu nuntă, după voia ambelor familii. Și au urmat după ei multe neamuri, printre care mă număr și eu, ei urmând să trăiască mai departe în sufletul urmașilor. zzz Să fiu sinceră, m-a cam obosit povestea asta. M-a și pus puțin pe gânduri. Am auzit-o de atâtea ori în copilărie, că mi s-a întipărit în memorie ca pe o peliculă de film. Când eram mică, auzeam adeseori zicând în spatele meu pe cei mai în vârstă: " Asta e leită Zmaranda, grasă , bălaie și frumoasă ca ea, cu ochii albaștri ca cerul". Să ne înțelegem bine. Era vorba despre Zmara, nu despre nășica ei. Deci Zmara mi-a fost străbunică. Chiar să se fi îngrășat? Așa că am făcut un calcul, cam câți înaintași mai cunoscuți au contribuit la ivirea mea pe lume. Mămica și tăticu - doi. Tata mare și mama mare dinspre mama - doi. Tata mare și mama mare dinspre tata- încă doi. Până acum avem șase. Adunând câte doi părinți la fiecare dintre cei patru bunici, fac opt. Împreună am adunat 14 înaintași. Deci, eu sunt alcătuită din celulele acestora, plecați toți într-o lume mai bună. Dar stați așa! La aceștia se adună câteva zeci de rude de sânge, copiii mei, frații și surorile, verii, nepoții și strănepoții mei. Fără să țin cont de rudele prin alianță. Eu port în mine toate provocările prin care au trecut neamurile mele, cele două războaie mondiale, răscoala din 1907, evenimentele interbelice cu legionarii la putere, comunismul, evenimentele din 1989, cutremure, epidemii, boli, căsătorii din dragoste, din interes, silite, înmormântări, botezuri, toate sunt încrustate în destinul lor, deci și în al meu. Acum parcă m-am răcorit. Îi las pe toți să se odihnească și merg și eu la culcare.
Te caut prin unghere, în casa bătrânească, Vreau să-ți mai simt căldura și grija părintească, Poze îngălbenite plătesc timpului vamă, Tristețea strigă-n suflet: ,,mi-e dor de tine, Mamă”!
O pânză de păianjen coboară pe fereastră, Prinzând, în mreje parcă, floarea uitată-n glastră, Ceasul pe noptieră stă nebăgat în seamă, Dar chiar și el șoptește: ,,mi-e dor de tine, Mamă”!
Curtea nemăturată, cu frunze-acoperită, Închisă e de poarta cu broască ruginită, Unde să-ți caut chipul? Mă uit spre cer cu teamă Și lacrimile țipă: ,,mi-e dor de tine, Mamă „!
Dar tu nu ești, Măicuță, căsuța e pustie Și amintirea udă, nici lacrima n-o-nvie, Unde ți-e fruntea ninsă, ascunsă sub năframă? Mă doare-a ta absență… ,,mi-e dor de tine, Mamă”!
Când or plânge-n cer poeții pentru Neamul Românesc Radu Gyr și Eminescu iarǎși slova-şi pregătesc Dar acuma versul lor va fi literǎ ce arde Va fi imnul deșteptării, imn de dincolo de moarte!
Și în fiecare slovă care picură-nspre noi E o lacrimă desprinsă dintr-o geană de eroi Toată lacrima căzută într-un rai de trandafiri E tot sângele ce-a curs sub o zeghe de martiri.
Și în fiecare vers aruncat pe-al țării plai E durerea unui neam așezat sub bolți de rai E tăișul unei sǎbii ce-a ținut-o-n mâini Ștefan Este sângele ce-a curs dintr-un fiu de Brâncovean.
Este IMNUL DEȘTEPTĂRII picurat peste Carpați Este Gyr, e Eminescu printre slove re-nviati E și sânge e și vers, e și dor, e și chemare Cât mai plâng în cer poeții NEAMUL ROMÂNESC NU MOARE!
Zbor spre înălțimi 