Azi mă întorc la tine cum se întoarce valul, Înfrigurat și dornic, purtând un aprig dor, Să-îmbrățișeze tandru și să sărute malul, Și-apoi să piară-n larg cu dulcele-i fior.
Am să mă-ntorc cum seara se-ntorc la mal pescarii, Cu fruntea asudată, cu ochi strălucitori, Cu gândul la iubita ce-și plimbă icusarii, Iubind-o cu nesaț pănă-n vărsat de zori.
Am să-ți aduc sub gene azur și rouă nouă, Iar brațele-ți voi umple cu dorul meu nebun, Nu-mi lua în seamă vorba ce taie pe din două Și nu-mi mai ține-n seamă chiar tot ce am să-ți spun!
Primește-mă , cât ziua mai lasă-n urmă clipe, Anume să zidească o punte pentru noi, Și vezi-mă, iubite, am astăzi noi aripe, De vei dori, doar spune-o, zbura-vom amândoi.
Am fost cu Iubirea la doctor pentru un consult de rutină.
N-am mai suportat teroarea că pentru suferința ei numai eu aș fi de vină.
A fost diagnosticată ca fiind prea mult atașată de sufletul meu, neglijându-se tot timpul pe sine. I s-a prescris să stea numai pe rândul din față și să-și strige drepturile fără nicio rușine.
Am fost cu Iubirea la doctor s-o vindec de singurătate și să devină, la gura lumii, imună. Pentru c-am îngrijit-o ca pe propriul copil, acum stă permanent lipită de mine, fără să-mi mai dea drumul de mână.
e decapotabil ne-au prins furtunile plouă în casă iubitule n-ai de gând să pui acoperiș? hai ca e la ofertă două crengi cu una gratis te ajut eu să le cari până sus ca știu ca te doare spatele pe mine nu mă doare nimic funcționez brici Dumnezeu m-a reinventat a nu știu câta oară ar trebui să-i mulțumești și tu măcar în gând măcar atunci când nu faci nimic sau poate atunci când nimic din tine nu mai tresare până la urmă voi pune eu acoperiș voi lucra zi și noapte las un gemuleț fantezie pe care să mă urc și să-mi scriu memoriile de dragul meu și atât pe tine nu te interesează cum sunt aliniate stelele si nici limbajul nonverbal unii au dansat cu umbrele până au murit cuibul nu e un cuib oarecare e o stare în care și tu și eu suntem captivi.
Hai, să înflorim sub tâmple, nuferii pudrați de vreme Care zac în lac albastru sub nămol înșelător, Prin Carpați, din nai, din fluier, toți aezii azi să cheme, Steaua ce învinge noaptea și-ți dă jind de visător!
Vino, pală de jăratic, ce-ai suflat pe slove aur, Adă, briza ce întoarce file-n tomu-ți fermecat, Du-ne iezii la izvoare să-i faci paznici de tezaur, Dă semințelor tot ploaie, pentr-un ev întunecat!
Trandafiri dau spini în inimi, trec neliniști prin natură, Azi suflarea românească vrea tot duhul tău pe plai, Ochi înlăcrimați din codri, doina-ți mai viu ne-o murmură Și-n Copou, șoptind parfumuri, teiu-așteaptă scump alai!
Ca pe sfinți, sihaștrii Putnei, te slăvesc la pomenire, Vor tămâia să atragă duhu-ți și sobor de îngeri, Să se-adune iarăși țara într-o rodnică unire, Să nu ducă-n mare Nistru numai ofuri și înfrângeri…
Zboară tinere albine spre polenu-ți din gândire, Ți-au pus cartea drept prescură și pios se-mpărtășesc, Nuferii pudrați de vreme se trezesc din osândire, Învingând nămol din lacuri, plecându-se, mulțumesc…
Într-o Românie contemporană, marcată de frământări sociale, provocări economice și o continuă căutare a identității naționale, figura lui Valeriu Gafencu, supranumit „Sfântul Închisorilor”, rămâne un far de lumină și un exemplu de curaj, demnitate și iubire de țară.
Născut la 24 ianuarie 1921 în Basarabia, Valeriu Gafencu a fost un tânăr care a trăit cu o profundă credință în Dumnezeu și în valorile neamului românesc, jertfindu-și tinerețea și viața în temnițele comuniste pentru idealurile sale.
Astăzi, când România se confruntă cu polarizări politice, influențe externe și o criză a valorilor tradiționale, Valeriu Gafencu ne amintește ce înseamnă să fii patriot adevărat.
El nu a fost doar un luptător pentru credința ortodoxă și libertatea neamului, ci și un om care a transformat suferința în iubire și iertare.
În închisoarea de la Târgu Ocna, bolnav de TBC și aflat pe patul de moarte, Valeriu a renunțat la streptomicina care i-ar fi putut prelungi viața, oferind-o pastorului Richard Wurmbrand, un gest de o rară noblețe care arată că adevărata iubire de țară include și iubirea față de aproapele, indiferent de origine sau convingeri.
În 2025, la 72 de ani de la trecerea sa la cele veșnice (18 februarie 1952), Valeriu Gafencu ne îndeamnă să ne redescoperim rădăcinile și să ne apărăm identitatea națională, nu prin ură sau dezbinare, ci prin credință, solidaritate și respect pentru adevăr.
Într-o lume în care consumerismul și globalizarea tind să estompeze specificul românesc, el ne reamintește că un popor fără memorie și fără eroii săi este un popor fără viitor.
Comemorările recente, precum parastasul de la Biserica „Sfinții Împărați Constantin și Elena” din Târgu Ocna din 2024, arată că poporul român nu l-a uitat, cinstindu-l ca pe un martir al credinței și al neamului.
Să luăm exemplul lui Valeriu Gafencu și să ne întrebăm: ce putem face astăzi pentru România?
Să ne educăm copiii în spiritul valorilor creștine și al iubirii de țară, să ne implicăm în comunitățile noastre și să nu uităm jertfa celor care, precum Valeriu Gafencu, au crezut că „robia care eliberează sufletul” este mai presus decât libertatea care „robește sufletul”.
Să ne rugăm ca spiritul său să ne inspire să construim o Românie demnă, unită și ancorată în credința strămoșească! ✊🇷🇴✝️
„Doamne, dă-mi robia care eliberează sufletul și ia-mi libertatea care-mi robește sufletul.” –
Prea stăteai icoană la fereastră Şi zâmbeai frumos, dulce năpastă! Luna, blând, te mângâia pe frunte, Prea sclipeau pe cer stelele multe. Ai fost muza tinereții mele; Mama lor, de lună şi de stele!
Şi-nvățasei câinii să nu latre, Când veneam la tine-n miez de noapte. Mă strângeai la pieptul tău fierbinte, Unde nu eram deloc cuminte Şi m-ademeneai cu dulci cuvinte. Mama lor de buze otrăvite !
Şi mă-ndrăgostisem fără vrere, Erai blândă ca o adiere . Te doream, mă-ngenunchea iubirea, Mă priveai şi mă pierdeam cu firea. Şi-adormeam la pieptul tău degrabă; Mama ei de tinerețe oarbă!
Ş-apoi, nu ştiu cum te-ai dus nălucă, Cum te-a prins, de ce, un dor de ducă? La fereastră-aceeasi lună bate Și pe boltă stelele sunt toate Dar pe care chip să mai răsară? Mama ei de dragoste amară!
Nu, nu doarme Eminescu! Lumina lui ne veghează! Fără El Limba Română n-ar mai fi atât de trează! Când a poposit pe scara dinspre ușa veșniciei, A curs un ocean de lacrimi peste sufletul hârtiei!
Nu, nu doarme Eminescu! E mai treaz decât toți trejii Printre care se strecoară cei care se cred vitejii, Cei care dau zi lumină înspre Dânsul cu cenușă! Nu vă temeți! Pentru ăștia, veșnicia n-are ușă!
Nu, nu doarme Eminescu! Nu îl lasă nemurirea! Ceru-a coborât în lume spre a ne aduce știrea, Că stăpânul vorbei scrise ne veghează generația, Dar e trist că n-are cine să strige „trăiască nația”!
Nu, nu doarme Eminescu! Ochiul lui, cel de Luceafăr, E mai plâns ca niciodată! În Țară nimic nu-i teafăr! Chiar și „codrii de aramă” s-au pierdut de rădăcină! Până și „Scrisoarea-a treia”, auziți-o cum suspină!
Nu, nu doarme Eminescu! Domnilor, păi, cum să doarmă Când sufletul Țării sale, fără milă se tot sfarmă! Cine sunt sfărâmătorii? Sunt români de modă tristă, Care au făcut ca „nația” să încapă-ntr-o batistă!
Nu, nu doarme Eminescu! Scrie! Scrie pentru îngeri, În timp ce bătrâna țară se hrănește cu înfrângeri! Eminescule, mă iartă că-ndrăznesc așa a-ți zice; Du-te Tu la Doamne-Doamne și roagă-L să ne ridice!
Ne-au îngenunchiat străinii pe care-i hrăneam cu pâine! Să strigăm „trăiască nația”, altfel, ușile lui mâine, Toate ni se vor închide! Vom ajunge „Cutărescu”! Mai avem două speranțe: Dumnezeu și… Eminescu!
Mi chiedo, chi sia questo grande pittore, che ha dipinto la natura, con vari colori incantevoli. Ha svuotato tutta la speranza sui prati e nelle foglie degli alberi; ha rilasciato la libertà nel cielo infinito e nello scorrere del fiume, avvolgendone la terra, alla montagna ha donato sensualità e ha dato vita ai raggi del sole. Mi chiedo chi sia questo grande pittore che ha nel suo pennello tali colori pieni di vita.
Mă-ntreb
Mă-ntreb, cine este acest mare pictor, care-a pictat natura cu diferite culori încântătoare. A golit toată speranța pe câmpii si-n frunzele copacilor, a lăsat libertatea în cerul infinit și-n râurile curgătoare, învăluind tot pământul, munților a dăruit senzualitate, dând viață razelor solare. Mă-ntreb cine poate fi acest mare pictor care are în pensula Lui, atâtea culori pline de viață.
Păstrez,icoană rară, o aripă-n ghiozdan Din vara cu codițe, ascunsă-n amintiri, Chiar dacă pierd pe drum, in fiecare an In colbul gri al vremii, uimirea din priviri…
Poveşti cu zâne mai cuibăresc cuminte, Alături de-un penar din lemn…si o fetiță, Tablou de dor pictează, aducerile-aminte Si-o panglică albastră, purtată in cosiță…
Se legăna sub streaşină de cer, poiana, Cu rochia de fluturi şi sân de mere crude Dansa un vals nepământesc, Morgana, Şi mă lua in zbor năuc, către niciunde…
Mai port o aripă de înger şi adieri de vară La margine de timp, între aici si Dumnezeu, Azi vin năluci din vise stinse, să mai ceară Ceva ce nu mai am …ceva ce am fost eu…
