Pe umerii gliei, zăpada azi cântă O odă a tihnei că-i grâul cules, Sub brâu de Carpați, o ie se-avântă Și spală de frici pe românul ales.
Lumina din spice e aur și har, Gând luminos într-un trup hăituit, Coboară și cerul, centură și dar Vremelnic miresei, ce-o clip-a nuntit…
Spre ramul credinței mireaso, pășește! Al strămoșilor sânge du-l la altar! Fă-l vin ce curajul spre mâine-ți sporește Și trupul să-ți fie din cremene iar!…
Întoarce acasă orfanii vânduți Și îngeri de pază pune-i la nuntă, Să nu mai pătrundă deochiul sub frunți Când lacomi vecini spre nurii-ți se-ncruntă!
Mărgean cu azur și-ntre ele lumină E brâul sub care îți suntem consorți, Rog cerul s-așeze pe fruntea-ți divină, Mlădiță de lauri, sigiliu pe sorți!…
Doamne, dă-mi tăria șoimului ce zboară Și înfruntă vânturi fără să se-ncline, Să mă lupt cu greul, când mă împresoară Și să simt pe umeri, Mâna-Ți ce mă ține.
Doamne, dă-mi puterea stâncii de pe munte Ce înfruntă geruri, fără a crăpa Și-ale vieții valuri, cât ar fi de multe, Să le spargi nainte de-a mă inunda.
Și să-mi fie pasul fără tânguire, Zvelt, ca al cerboaicei ce-n desiș se pierde. Să calc și prin cioburi, fără-mpotrivire, Ca o mărturie celui ce nu crede.
Și-n deșertul vieții, dă-mi Doamne răbdarea Unei mici cămile ce setea-și învinge. În nisip, fă urme, să zăresc cărarea Chiar dacă piciorul nu ți-l pot atinge!
Chiar și-n valea morții, Tu să fii cu mine O făclie-aprinsă, albă, luminoasă Și să-mi dai curajul unei mici albine Ce nicicând nu uită drumul către casă.
Nu-ți cer multe Doamne, a mea bogăție Ești chiar Tu și dacă mă mai poticnesc, Știu că a Ta Mână, are-n ea tărie, De jos mă ridică, să îți mulțumesc!
* dincolo de pajiști soioase pândind în umbră zace fiara durerii pacea nu o poate împrumuta înfometată și rătăcită caută prada proaspătă cu uitătura-i de gheață purtând un hâd rânjet salivează la gândul întâlnirii cu un om tulburat care și-a pierdut iubita printr-o moarte atât de îngrozitoare boala cu relele ei i-a luat-o din brațe acum brațele lui sunt goale privirea lui este goală străpunsă de spini ascuțiți inima lui crunt plânge sângelui său îi lipsesc vâslele gâtul lui scoate puternice răgete miezul ființei sale este zdrobit de aceste sentimente prăbușit pe un genunchi se roagă să fie eliberat imploră ca al Raiului clopot să bată și pentru el dar viața-i mult prea crudă trebuie să îndure așa că străbate câmpiile aducând cu sine umbrele toamnei căutând drumuri spre sfârșitul zilelor când iarna va veni durerea să-i amorțească și viața să i-o ia la primul fulg de nea ** The Beast of Sorrow by Julia Dragomir * Beyond filthy meadows, Lurking in the shadows, Lies the beast of sorrow; Peace it cannot borrow – Famished and astray, Looking for fresh prey. With it’s icy glare, Wearing a snare, Dribbles at the thought Of a man distraught Who lost his beloved To a death so horrid – Illness with its harms Took her from his arms. Now his arms are bare; Empty is his stare; Pierced by sharp thorns, His heart deeply mourns; His blood lacks it’s oars; His throat gives loud roars; The core of his being’s Shattered by these feelings. Collapsed on one knee, Begs to be set free; Begs the Heaven’s bell Toll for him as well, But life is too cruel – He’ll have to endure, So he walks the meadows Bringing Autumn’s shadows Looking to find ways To his last of days When Winter will come For his pain to numb; For his life to take On the first snowflake.
Prea trist răsună umbra mea pe cărare, Sub copaci despuiați, lâng-o frunză ce moare Și călcând peste file, calendaru-l opresc, Într-o toamnă târzie pașii tăi să-i găsesc!
Îi zăresc în livezi, unde ramul se-ndoaie, Sub gutui aurii ce-mi zâmbesc după ploaie Și-n podgorii, pe deal, unde vița suspină După strugurii copți atârnați în rugină!
Bate vântu-nserării , de dor, luna plină În pocale de-argint noaptea asta ne-o-nchină, Prinde-mi clipa, iubite, pe bolta albastră, Să gustăm lumina furișată-n fereastră!
Ca hieratici trubaduri înlănțuiți, însângerații plopi au adormit. Pasc ierburi verzi sub soare amurgit turme-n Betleem, pe dealuri line și cuminți. Și-un vechi păstor, al celor de pe urmă martiri ai luminării,-nfiorat, în ochii săi pascali și-a adunat stele neprihănite, într-o turmă. Trudit ca un orfan el cade-ngenucheat pe-al câmpul altar, șoptind îndoliat; și ruginesc umbros tălăngi umile. Albastru împletit subzistă în metal, și-n el, cu-nvăluitele pupile, își lasă urletul un câine pastoral.
traducere – Gabriel Cristea
Bajo los álamos de César Vallejo
Para José Eulogio Garrido
Cual hieráticos bardos prisioneros, los álamos de sangre se han dormido. Rumian arias de yerba al sol caído, las greyes de Belén en los oteros. El anciano pastor, a los postreros martirios de la luz, estremecido, en sus pascuales ojos ha cogido una casta manada de luceros. Labrado en orfandad baja al instante con rumores de entierro, al campo orante; y se otoñan de sombra las esquilas. Supervive el azul urdido en hierro, y en él, amortajadas las pupilas, traza su aullido pastoral un perro.
César Vallejo este unul dintre cei mai recunoscuți poeți peruani din întreaga lume, având în vedere inovația impresionantă pe care opera sa a însemnat-o pentru poezia din secolul XX. S-a născut pe 16 martie 1892 la Santiago de Chuco și a murit la Paris, la vârsta de 46 de ani. Poezia sa se caracterizează prin prezentarea unui limbaj poetic foarte autentic, care, deși s-a bazat la începuturile sale („Vestitorii negri”) pe temeliile modernismului, puțin câte puțin a reușit să se diferențieze atât de mult încât nu a avut niciun punct de comparație (romanul„Trilce”). De asemenea, el a cultivat narațiunea, oferind lucrări precum „ Escalas ” și „ Paco Yunque ”, una dintre cele mai cunoscute povești ale sale. Vallejo este considerat a fi unul dintre autorii care au știut să anticipeze avangarda.
Din clipele cu chip, ades, de fleacuri, Poți zidi, Omule, temple la veacuri! Prin vremi ce umblă ecouri, fără gară, Mâi statui, columnă, mănăstire, catedrală!
În vacarm de arte de frumos debile, Sosi-vei ca o veste din Termopile… La începuturi fără flori și zori la geam, pune-le iubire, și-n scenarii, alt fel de hram!
Kitschului ridicol, la modă în diurn, Mână-i lumi departe, în Jupiter, Saturn! Spune cui iubesc în limbă alogenă: -Lăsați-ne româna curată, indigenă!
Zbor spre înălțimi 