Când rătăcită parcă de hazard ai dat, iubita mea, cu coasta-n gard și tot izbind cu cerul de pământ în valea nopții mi-ai găsit mormânt Îmi spală ploaia vechiul testament și-ngenuncheat în ultimul moment de vara așteptării dintre noi ce lungă-mi este ziua de apoi. De unde iei fărâma de suspin când eu mă frâng puțin câte puțin, căci fără stele, fără măști sau fard ai dat, iubita mea, cu coasa-n gard.
În acea seară, am început cu două foi albe așezate una lângă alta, fiecare cu propria poveste nespusă, iar jocul de „adevăr sau provocare” era ca un stilou cu cerneală invizibilă, scriind primele rânduri pe filele noastre. Fiecare întrebare era o rază de lumină care pătrundea prin crăpături subtile, dezvăluind nu doar secrete, ci și fragmente de suflet, până când între noi s-a țesut un fir invizibil, delicat și puternic ca o pânză de păianjen, care ne-a prins fără să ne dăm seama.
Privirile noastre, când s-au întâlnit, au fost ca două stele care se aliniază perfect pe cerul nopții, creând o constelație nouă, unică, doar a noastră. Lumea din jurul nostru s-a topit într-un fundal indistinct, iar timpul s-a transformat într-o mare tăcută, care ne purta departe de realitate, într-un loc unde doar noi existam, unde fiecare cuvânt, fiecare gest era ca o notă într-o simfonie tăcută a inimilor noastre.
Pe măsură ce jocul avansa, provocările nu mai erau simple teste de curaj, ci deveneau pași pe un drum nebătătorit, unde fiecare pas era o invitație să descoperim un peisaj interior nou, plin de culori vibrante și emoții neașteptate. În acel moment, m-am simțit ca un explorator într-un tărâm necunoscut, ghidat doar de lumina ochilor tăi, care erau ca două faruri în noapte, călăuzindu-mă spre tine.
Afară, sub cerul nopții, stelele păreau mai strălucitoare, ca niște faruri ce încercau să ne călăuzească înapoi unul spre celălalt. Aerul rece al nopții era ca o adiere ce îmi trezea simțurile, făcându-mă să realizez că ceea ce simțeam nu era doar un capriciu trecător, ci o legătură care se întindea tot mai mult, asemenea unei liane care își găsește punctele de sprijin, legând două suflete într-o îmbrățișare tăcută.
Când ne-am despărțit, fiecare pe drumul său, era ca și cum o parte din mine rămăsese acolo, în acea seară, legată de tine, de acele momente. Gândurile mele despre tine erau ca valurile mării, venind și plecând, dar lăsând în urma lor nisipuri mișcătoare care îmi modelau inima.
Când ne-am revăzut, legătura dintre noi era deja ceva tangibil, chiar dacă invizibilă. Fiecare întâlnire era o continuare a acelei povești începute pe coala albă, o poveste care acum prindea viață cu fiecare cuvânt rostit, cu fiecare privire schimbată. Jocul nostru devenise un dans al sufletelor, unde fiecare pas ne apropia mai mult, ne provoca să ne arătăm adevărata esență, fără rezerve și fără teamă.
Astfel, am realizat că viața însăși este un joc nesfârșit de „adevăr sau provocare”, un joc în care fiecare zi ne oferă o nouă oportunitate să ne dezvăluim, să ne provocăm și să ne iubim mai profund. Fiecare adevăr rostit este o lumină ce ne călăuzește pe drumul nostru comun, iar fiecare provocare acceptată este un pas înainte, un pas care ne apropie tot mai mult de ceea ce suntem cu adevărat – două suflete care, printr-un joc aparent nevinovat, și-au găsit drumul unul către celălalt, creând împreună o poveste scrisă cu litere invizibile, dar simțită în fiecare fibră a ființei noastre.
Privesc în amurg un spectacol absurd, Bufonul aleargă mai presus de cuvinte, Regele-faun, rătăcit prin văzduh Dansează fandango zornăind castaniete.
De-o vecie poeții înhămați la vise Numără nasturii închişi peste plopi, Mai sparg uneori vitraliul păpuşilor triste Şi fac din cioburi aripi pentru sfincşii miopi.
Şi încerc să nu văd, şi încerc să nu strig, Zâmbetul de gheață-mi împietreşte pe buze, Mi-am pierdut fularul, mă cutremur de frig Şi m-ascund în tăcerea cortegiului de frunze…
Simt ziua cum curge și trece prin vene, Simt noaptea zorind spre lumi infinite. De ce se grăbesc ? Pot merge alene Cu zâmbete calde pe vaste orbite.
Dar, ziua aleargă și noaptea se duce, Pe căi plăsmuite pe cer și pământ, De vor ajunge cumva la răscruce, Porni-voi spre ceruri pe aripi de vânt.
Ziua aleargă mistuindu-și parfumul, E prea grăbită spre fruntea-nserării ȘI NOAPTEA-ȘI CERNE PESTE TOATE SCRUMUL… Topindu-se în zori sub lacrima zării.
Într-o clepsidră se-nvârte sorocul, Nu știm când ajungem la capăt de drum, O viață avem ce arde ca focul, În zile și nopți cu iz de parfum.
Între cer și pământ e doar un popas În care petrecem c-un nimb ce ni-i dat, O poală de zile și nopți de pripas, O viață țesută într-un sacru palat.
Întoarce-te, Doamne, cu fața spre lume, Și lasă-Ți lumina să cadă-n ninsori! Sculptează în inimi cu dalta iubirii, Iar ura îngroap-o sub straturi de flori!
Sădește, Tu, Doamne, în suflete stinse Un fir de credință, cât bobul de mei! Să crească-n lumina iubirii de Tine, Zadarnici prin viață, și cei mai atei.
Dezleagă-ne, Doamne, de necredința Ce-njugă, de-a valma, copii și părinți, La jugu-nchinării și al adorării De idoli lumești, uitând de cei sfinți!
De-i răul stăpân?!…E stăpân că-i dăm voie Și girul… și-ofrande… Și lui ne-nchinăm. Mascat sub intenții din cele mai bune, Ne-asmute în lupte, să ne devorăm.
Sădește, Tu, Doamne, un fir de iubire În mijlocul urii parșive și reci! Și-o crește-n căldura luminii divine, Că ea ne ferește de ură pe veci.
Zidește-ne, Doamne-ntr-un zid de iubire! 🖋maria-apăvăloaie-lungu ( din volumul ÎNGERI ŞI SFINȚI)