în toamna asta ce-i ca nicio alta când sângerează soarele-n zenit mă odihnesc de vise și risipă, mă iert de toate câte le-am greșit și-ascult apoi cum anii cresc în grabă pe câmpuri dezgolite a târziu … nu-mi mai pun întrebări, nu vreau răspunsuri, urzeala vieții-n univers n-o știu! dar dintre toate umbrele din mine, prin clipa transparentă când te strig, din depărtări răspunde doar uitarea, secunda mușcă, mi se face frig și-n toamna asta ce-i ca nicio alta, când cade cerul pe pământ, eu știu că-n mine ești duminica pierdută a ce nu-ți sunt … și-aș fi putut să-ți fiu.
Tomnatică iubire, de ce îmi bați la ușă, Nu vezi că vine iarna și sufletul mi-e vid? Vrei să aprinzi văpaia pierită sub cenușă? Îmi e târziu, mă doare, în mine mă închid.
Tomnatică iubire, de ce îmi bați la geamuri, Nu vezi că îmi e noapte și gândul mi-e arid? Aleargă norii vineți eliberați din hamuri În lumea mea ascunsă după un rece zid.
Tomnatică iubire, nu-ți mai ascult chemarea, Îmi este mult prea teamă s-o iau de la-nceput, Mi-e dor de altă zare, mă cheamă depărtarea, Privirea îmi e oarbă iar glasul îmi e mut.”
,, Tomnatica iubire”
Cătălin Iancu-
Autor, Angelica Manole
Cătălin Iancu este un poet cu sufletul cald, deschis, ținut în palme și oferit tuturor sub formă de poezii minunate. De aceea nu m-a surprins nostalgia ce se revarsă din fiecare strofă, poetul însuși fiind un „tomnatic”, aflat în anotimpul împlinirilor și al curcubeului din suflet. Poetul, ca orice om trecut prin viață, rămâne surprins când iubirea, ca o codană neliniștită, îi sosește în prag. Așa cum este firesc, bate întâi la ușă. Dar locatarul zăvorăște și mai tare ușa, să nu pătrundă nicio zare de lumină. El este conștient că se îndreaptă spre iarna vieții și nu mai are timp să se bucure. Și de ce ar face-o? Sufletul îi este” vid”, iar ceea ce a fost cândva „văpaie” este de mult timp transformată în cenușă. De aceea închide toate ușile spre viață, se închide în propria singurătate. În strofa a doua, iubirea personificată în ființă care nu renunță ușor, merge și bate la geamuri, în speranța de a găsi un loc pe unde să intre. Se spune că ochii sunt ferestrele sufletului. Dacă poetul ar fi deschis ochii, ar fi văzut iubirea așa cum este ea, caldă, înfloritoare și minunată. Dar el a ridicat ziduri în jurul lui și nu lasă nimic, nici să intre nici să iasă din „lumea mea ascunsă”. Înăuntru este întuneric, „e noapte”, iar gândul nu mai ară deșerturile aride ale sufletului. Acești „nori vineți eliberați din hamuri” sunt tocmai himerele sufletului său, care aleargă nestingherite prin meandrele adâncimii sale. În strofa a III-a iubirea nu mai ciocăne, ci cheamă, imploră. Dar ” tot pățitu-i priceput”. Aude, dar nu ascultă ruga. Pentru că este foarte greu să o iei de la început în orice, chiar și în dragoste. În iarna vieții deja dorul omului este cosmic, nepământean. „Mă cheamă depărtarea”- o chemare pe care o ascultă și o urmează. Va fi un nou început, de data aceasta nu va avea nevoie de trăirea materială: „privirea îmi e oarbă, iar glasul îmi e mut”. Deși poezia este o renunțare la tot ce este frumos în viață, din ultimele versuri răzbate o speranță nouă, de o existență dincolo de materialitatea lumii, în care totul este lumină și o altfel de iubire îl așteaptă. Scrisă în stil clasic, cu doar trei strofe, poezia lui Cătălin Iancu spune în puține cuvinte ceea ce alții ar spune în poeme longevive. Folosește personificarea în care epitetul precede substantivul, dându-i un farmec aparte:”tomnatică iubire”. Folosirea verbelor însoțite de pronumele personale „mă, îmi, mea”, arată suferința lui fizică, toate forțele care acționează asupra ființei sale: ” Îmi e târziu, mă doare, în mine mă închid”, ” îmi e noapte”. Poetul folosește adjective simple:” arid”, „vineți”, „rece”, dar sentimentul redat nu este simplu: este durere, lupta cu el însuși, renunțare la ceva ce ar fi putut fi frumos. Felicitări alese pentru poezia de suflet adresată multora dintre noi, care nu avem curajul să mai primim o nouă șansă la iubire. „Târzii sunt, Doamne, toate, prea târzii ‘!
Te iubesc cu disperare, cu tumult și cu uimire, Te iubesc cu nopți de veghe și cu zorii de nesomn, Te iubesc ningând năvalnic și-n topiri de streșini molcom, Te iubesc cu viața toată scrisă-n trupul meu de om.
Te iubesc în suflet stele și în floare alb petală, Te iubesc în trandafirul plin de ghimpi ce mi-ai adus, Te iubesc fugind de mine ca de-o dragoste năpastă, Și iubesc a frunții cută ce-mi aduci în dar supus.
Fără-o regulă concretă te iubesc în mine simplu, Te iubesc în ceasul mândru când speranța o retezi, Te iubesc cu toată spaima lumii-întregi în oglindire Și cu moartea răsturnată în a tainelor livezi.
Te iubesc departe vreme cu padurea-n desfrunzire, Te iubesc în foc năpraznic și cu dor din ii curgând, Te iubesc în toată clipa aripilor despletite Și te-aștept în ceasul iernii fericire colindând.
În genunchi mă rog sub lună să-ți lumine cu iubire Mintea grea în spaima ceții să ți-o curețe de glod, Să vezi drumul către casă scris cu lacrimă-argintie Când te-aștept să-mi fii iubire, steaua cerului de nord.
Eu nu mai plâng de mult roade uscate, Uitate-n gâtul câmpului cândva arat, Căci lacrimile-s caprele-nțărcate, Săpand in gheața timpului deja plecat.
Eu nu mai râd de mult trunchiuri căzute Sub drujbe lacome de rumeguș și fum, Nici cornul disperării-n cerb cuminte, Nebuna mea pădure s-a pierdut pe drum…
Eu nu mai port de mult capul înfrunzit, Atatea etichete-s schimbate-n temeri… Sunt doar un om, un cap mi-e troienit, Se sparg toți fulgii-n el…. și gheață și zenit!
A doua zi, toată fabrica vorbea despre domnul Jorj. Nu se știa precis ce i s-a întâmplat și cum se simțea acum. Maricica a fost anunțată de Petruța că Sonia este bolnavă și va lipsi. Când se trezise de dimineață era așa de amețită că nu știa pe ce lume se află. Mătușa a pășit încetișor și văzând-o buimacă pe marginea patului, se așeză lângă ea și îi zise cu blândețe: - Astăzi am nevoie de tine! Văzându-i figura mirată, continuă: Nu fi îngrijorată, am telefonat eu la fabrică și totul e în ordine. Spală-te, mănâncă ceva și mergem într-o vizită. Trebuie neapărat și cum eu nu mă descurc singură, o să mă ajuți. " De unde o fi știind numărul de telefon de la fabrică, eu nu m-am gândit să-l cer nimănui?". Zeci de gânduri îi zburau prin cap. Întradevăr, mătușa era o femeie ciudată. Părea firavă și neputincioasă, dar mintea îi mergea brici. " Cum s-o întreb despre familia ei așa cum mi-a sugerat Mariana? De la ea afli numai ce vrea ea să știi!". Cumpărară un kilogram de portocale să nu meargă cu mâna goală. Un taxi le duse până la spitalul din Floreasca. La coborâre, bătrâna se agăță tare de brațul Soniei, să nu alunece prin zăpadă, dar în ciuda vârstei înaintate se deplasa destul de ușor. Într-o rezervă micuță era un singur pacient. Era întins cu fața la perete și citea un ziar. Nu părea să aștepte musafiri. La intrarea celor două femei se întoarse brusc și Sonia se trezi față în față cu domnul Jorj. - Uite, frate, ți-am adus nepoata s-o cunoști mai bine! Sonia încercă să zică ceva, dar cuvintele i se opriră în gât. Stați de vorbă, eu merg să discut cu doctorul tău! -Stai jos, copilă, Agata va reveni peste vreo oră. Doctorul meu este în realitate o doctoriță, nepoată de-a soției mele. Sunt pacientul ei de câțiva ani. Am probleme cu rinichii. Acum vor sta la taclale, că este de gardă și nu prea are pacienți. -Așa! M-a lăsat pe mine să mă descurc, să-ți dezvălui ce nu știi despre familia noastră, inclusiv a ta. Hai să încep cu începutul. Am fost trei frați. Agata este cea mai mare, urmez eu și apoi mezinul, dragul de Nicodim. Agata n-a avut copii, nu prea se înțelegea cu soțul. A fost mai bolnăvicioasă de mică, contractase o tuberculoză nenorocită și cum pe vremea aia nu prea existau medicamente adecvate, s-a vindecat destul de greu. A rămas firavă, dar era foarte deșteaptă. A fost profesoară de limbile latină și franceză la un pension de fete, meserie mai ușoară pentru o femeie. Eu m-am căsătorit foarte târziu, nici noi nu am avut urmași. Soția mea nu putea păstra sarcinile, deși s-a chinuit sărăcuța. A murit acum vreo trei ani. L-am crescut însă, fără să-l înfiem, pe lonică, portarul nostru, orfan de ambii părinți. L-ai cunoscut și tu, este el cam sărăcuț cu duhul, dar este inimos și tare muncitor. Bătrânul se opri să-și tragă răsuflarea și se uită după puțină apă. Sonia îi ghici imediat intenția și îi întinse imediat paharul. Era numai ochi și urechi. Era o întreagă genealogie aici, despre care habar nu avea. Nu ghicea unde este locul ei printre acești oameni. - Așa!! Mezinul nostru, Nicodim, imediat ce a ajuns inginer constructor s-a căsătorit cu prietena lui din liceu, Anuța David, o frumusețe de fată. Pe atunci ea era studentă la Conservator, tineri amândoi, ce să zic. Căsnicia lor, model de iubire și înțelegere, s-a încheiat tragic prin decesul soției la naștere. Distrus de durere, Nicodim a dat băiatul la orfelinat, căci băiat a fost pruncul. Îl considera răspunzător de moartea iubitei lui soții. Nici nu a vrut să-l vadă pe bietul nevinovat. A căzut într-o depresie cumplită și cu mare greutate a reușit tata să-l trimită la un spital de psihiatrie în Franța. Noroc ca avea un prieten din copilărie ajuns mare grangur în securitate, altfel nu ieșea el din țară în vremurile alea. I-am pierdut urma și ne-am revăzut abia după '89, când a venit cu ajutoare. Era schimbat totalmente, iubitor de oameni, îi trata pe toți tinerii ca pe proprii lui copii. Sonia îi sorbea cuvintele. Abia mai respira de teamă să nu-l întrerupă pe bătrân. - Agata noastră a făcut pe dracu în patru și a înfiat pe nepotul nostru ajuns ca vai de el într-un centru de copii orfani. A făcut om din el. L-a întremat, că era sărmanul numai piele și os, l-a dat la sport să-i fortifice organismul, l-a înscris la o facultate de viitor. A ajuns băiatul nostru inginer de aviație, ce mai, avea un viitor strălucit în față. Numai că lui au început să-i fugă ochii după fuste! Iartă-mă, scumpo! Cheltuia la bani cu dansatoarele de prin baruri de i-a scos peri albi bietei Aglaia. Numai ce s-a pricopsit cu o hepatită de la vreo pramatie din alea ! Salvarea lui a venit de la o asistentă care l-a îngrijit cu un devotament de mamă. Ăsta a fost Victoraș al nostru, bun la suflet, dar cam ușuratic. Sonia începu să plângă cu sughițuri. Cuvântul " hepatită" îi dezvălui întregul adevăr al existenței ei în această poveste. Tatăl ei, purtătorul acestei boli despre care auzise de atâtea ori în copilărie, se căsătorise cu buna samariteancă. Nu știuse niciodată că mama ei fusese asistentă medicală și nici de ce renunțase la această meserie. Bătrânul o atrase la pieptul lui și când intrară Agata și doctorița în rezervă îi găsiră îmbrățișați pe amândoi, consolându-se reciproc. Va urma.
Per un lungo periodo Vissi momenti amari Di incertezza, di terrore, Ed estenuanti attese Sempre in bilico Fra il bene e il male.
Furono momenti bruciati Svaniti nel nulla, Sogni infranti, ali spezzate Da un nemico invisibile, Eppure così crudele, Che cercava di disperdere La fiaccolata, segno di pace.
Però, noi anime belle, in quel cammino impetuoso Riuscimmo a restare uniti, Riuscimmo a dissipare La nebbia che ci copriva gli occhi Consolidammo la nostra fede „E riuscimmo a riveder le stelle”.
„Am reușit să revedem stelele”
Pentru o lungă perioadă Am trăit momente amare, De incertitudine, de teroare, Așteptări extenuante, Mereu în cumpănă Între bine și rău.
Au fost momente arse, Risipite aievea, Vise înfrânte, aripi frânte De un dușman invizibil, Dar, de o cruzime, Încât încerca să dezbine Marșul în semn de pace.
Dar, noi, suflete frumoase, În acel mers impetuos, Reușeam să rămânem uniți, Reușeam să împrăștiem Ceața care ne învăluia ochii, Consolidând credința noastră Reușind să revedem stelele.
Am adormit azi noapte, lăcrimând, de doruri ne’mplinite și speranțe ce mi s-au stins în suflet, rând pe rând… Și, dintr-odată, Tu m-ai luat în brațe, iar eu șopteam o rugăciune-n gând:
<O, Doamne Sfinte, nu îmi da ce-Ți cer, dă-mi doar ce știi că îmi va fi spre bine! Cu Tine toate temerile pier, uitate sunt tristețe și suspine,
Lumină blândă îmi așezi pe tâmple, neliniștile să mi le-odihnesc, știind că tot ce-o fi să mi se-ntâmple e voia Ta. Părinte-Ți mulțumesc!> … Și m-am trezit. Spre stele pasager, un vis frumos trecea prin zări senine, învăluit în unde de mister. Fusesem, pentru-o vreme, lângă Tine, „O CLIPĂ, INIMA MI SE FĂCUSE CER”!
Geana zilei se închide și e liniște în sat Ca un bulgăre de aur de sub deal răsare luna Prin perdelele din voaluri raze aurii străbat Și un greiere hoinar c-un picior vibrează struna
Pe sub sălcii într-o baltă se-ntrec broaștele în cor, La lumina unui bec roiesc fluturii de noapte Și, nesigur, liliacul ca un șoarece în zbor Chițcăind după insecte, în zig- zag, s-a pus pe fapte
Prin castani privighetoarea cântă pe un portativ În concertele de noapte e solista primadonă, Cucuveaua amenință cu cuvinte-n vocativ Băgând spaima-n vietăți profețind ca o mormonă
Și c-un fâlfâit de aripi ea coboară ca un duh Prinde prada iute-n cioc și se-ascunde prin unghere, Pe o cioată licuricii scânteiază în văzduh Prin lumină semnalând dorul de împerechere
Sub o tufă se dosește un arici c-un ghem de spini, Parcă fără vreun motiv latră câinele la lună, Eu închin o rugăciune și-o înalț spre Cer prin mâini Satul doarme liniștit și visează…. Noapte bună!
nu mă certa iubito sunt vinul tinereții trandafiriu și aspru zdrobit în teascul vieții am fermentat în floarea surâsului tău dulce și beat de clarul lunii bat cuiele în cruce
nu mă căiesc de clipa ce s-a uscat în palmă în mine comedia s-a transformat în dramă ce nu-nțeleg acuma e cine a stins lumina și cine vrea să cadă în liniște cortina
sunt beat de gustul dulce al gândului amar aud chemări de îngeri făcute în zadar îmi beau acum trecutul și veacul ne-nceput tu strânge-mă în brațe și fă-mă dispărut
țintesc cu arma-n mână orbite fără ochi mai fă-ți un semn al crucii descântă-mi de deochi mă mușcă lighioane de tâmple și de frunte parfumul gurii tale îl las să mi se-ntâmple
tu limpede ispită nu mă certa că vinul are vederea scurtă și gustul ca pelinul îmi limpezește visul acesta pământesc în care iadul pare un cântec îngeresc
mă lași să-mi beau amarul din râuri tulburate de-o lume ce ne-nfige cuțitele în spate în negura aceasta mi s-a-mbătat cuvântul se clatină cu mine și cerul și pământul
privește zorii zilei mă latră și mă mușcă și viața mă pândește cu sufletul în cușcă din ochii tăi de mamă sorb muntele de sare când singur mi-este mersul în mâini și pe picioare
nu mă certa iubito cu gust de pere coapte reconstruiește-mi trupul în fiecare noapte blesteamă-mă să-mi fie din ce în ce mai bine nu mă certa iubito căci beau de dor de tine
paharul să mă plângă pân’ mi s-o umple gura neguvernat mi-e gândul… în cap harababura
Zbor spre înălțimi 