Să trăim iubirea în două emisfere, Dacă prin lume, nu-și mai are loc Și-om planta alte livezi de mistere, Ce au pe ramuri flori râvnite de noroc!
Printre boboci muți, rămași închistați, Dezlega-vom vocile confuze ale firii, Cu fiori temeinici, de sub zori înaripați, Cu viers catifelat, precum trandafirii!
Vom menține în viață seva cea mai pură, Adunată dintr-o fostă rouă cernută, De nuanțe gri și de urmele de ură, Vom fi euri împreunate, ce se sărută!
Să uităm de nedorite brume și ceață, Să aprindem iarba rea și frunze moarte, Fumul gros să îmbie o dimineață Să continue povestea în altă carte!
Să trăim iubirea în două emisfere, Degustând din fructul cel mai pârguit, Chiar în locul unde Luna-i mângâiere Și Luceafărul acerb, doar un închipuit!
În vreme de noapte, sub raze de lună, Se iscă, adesea, în gânduri, furtună, Năluci strălucinde în vis se aleargă, Într-un joc perpetuu o noapte întreagă.
Umbre lătărețe se intersectează Și, sub clar de lună, se îmbrățișează, Ochii, vii steluțe, scânteie sub pleoape, Gurile-nfocate sunt tot mai aproape.
Contopiri eterice într-un singur trup, În unduiri de raze, c-un oftat prelung, În sărutul cosmic răspândesc văpăi, Ploaie de steluțe, revărsând peste noi.
Tainicele umbre în zori se destramă, Noaptea se-nfășoară cu a ei maramă, În salbe de lumină apoi se topesc, Din visul cel confuz, greu mă dezmeticesc.
* Ceva groaznic plutește între pământ și cer azi în aerul fetid și irespirabil culorile își dispută respirații * sentimentele indecise cuvintele confuze gândurile nestatornice și faptele cu două înțelesuri în clipa în care sunt expuse capătă o culoare și se sfâșie cu ferocitate în bucăți sângerânde reprobabil carnagiu * există ceva mult mai nefast decât arțăgoasele culori și sunt nuanțele dintre ele care duc un război aprins de răsucire și răstălmăcire sufletul ingenuu, mintea neprevenită și inima necălită de incertitudine sunt toate sub asediu * nuanțele beligerante din media răstoarnă cu sârg istoria și reinterpretează cultura nepermis de atroce Eminescu e azi ultra-naționalist tristețe fără margini a tristeților * tu seceri, culegi și alegi cu bune intenții dar să nu fii surprins dacă ai să cazi în ambuscada de a nu ști ce ai ales căci nuanțele te vor fi ales dinainte * și-ncep cu lucruri mici apoi cu tot ce-ți este necesar chiar și lumina sidefie și aerul pe care îl respiri neștiutor sunt amestecate după conveniență atât de repede că înainte să îți dai seama este prea târziu a fost întotdeauna prea târziu pentru tine
pentru că jocul era făcut de la bun început totul a devenit atât de dur încât nu mai suntem oameni unii pentru alții ci culori și ne sfâșiem cu cruzime în bucăți de tonuri sângerânde * Imaginează-ți ziua când ne vom lua culorile înapoi lăsându-le să fie doar atât căci le-am pătat destul * Am fi din nou noi înșine ne-am da mâna unii altora ne-am aduce aminte că suntem mâini și suflete făcute din minți și inimi îmbinate într-un candid împreună * adevărata noastră culoare este în interior și ne spune să facem ce e drept să nu mai atârnăm paleta de culori de șoldul mândriei fără discernământ și cu picioarele să începem să mergem pe pământ pentru că uneori uităm s-o facem și să luăm gura bună din aerul dimprejur * nevoiți să selectăm până și guri de aer petrecem noi aici în dezbinare de la firul lățos al ierbii ce mângâie tălpi late dar iuți pânâ în tomba sură de pământ clicos orbiți iubim cu ură și surzi suntem muți ciungi nebuni și-ologi cu frenezie ne zbatem și zeloși în metehnele cu tente perimate ce fără milă sufocă tot ce-i nou în veștede ecouri despre eroi și isme înecăm iar prezentul și de pe geamul iluziei prostituate îl aruncăm încă o dată la gunnoi
O muzică divină ce susură încet, E cântul ce-l rostește, cu fiecare jet Cascada fermecată, ce graniță le este Iubirii celor doi și-a zânelor poveste.
Cu inima curată și dragostea-mpărțită, Părea că lumea lor, deodată,-i nesfârșită. Aveau prieten timpul, dușman deopotrivă, Iar viața le era, în suflete, captivă.
Ce zână minunată! Ce dragoste purta Acelui muritor, stăpân pe viața sa! Ea nu era stăpână, supusă de Regină: O ființă împietrită, cu inima haină.
Dar nu așa fusese-ntreaga-i existență – Iubise-un muritor, orbit de-a ei prezență. Hulpav, zgârcit, dornic de-îmbogățire, El o răpise noaptea, ținând-o în robire.
Pe vremea-aceea, ea era o biată zână, Căci mama ei, Regina,-i era atunci stăpână. Scăpată greu, atunci, de crudul muritor, Se-ntoarse hotărâtă la al zânelor popor.
Pe mama ei cea rea a detronat-o-n grabă, Și, ca regină-aleasă, s-a apucat de treabă. Însă o ură aprinsă creștea de câte ori Ea se gândea la vremea ce-a stat la muritori.
Dar focul din adâncuri, ce-n ea nu se stingea, Nu era doar durere — și dorul o ardea. Căci printre amintiri, cu toate că-l ura, Un gest, o vorbă, chipul… încă le mai visa.
În nopți cu lună plină, tăcută, se-nălța Pe stânca din pădure, privind cascada sa. Acolo îl văzuse întâia oară-n zori, Când inima de zână zvâcnea dându-i fiori.
Dar el, legat de aur și lumea pământeană, N-a vrut să vadă cerul, cu mintea sa vicleană A risipit iubirea, călcând-o-n nepăsare, Răpind-o fără milă, punând pe rană sare.
Acum, cu tron și sceptru, cu zânele-n genunchi, Ea pare a fi soarta ce multora li-i junghi. Dar înăuntrul ei, o lacrimă străbate A inimii tăcere, pierdută-n mii de șoapte.
Motto: ,,Și când Mielul a deschis pecetea a șaptea, îngerul a luat cădelnița a umplut-o cu foc și-a aruncat-o pe pământ și s-au pornit tunete și fulgere și cutremur mare…” ( Apoc., cap. 8, v. 1 și 5)
în vremurile din urmă oamenii vor fi cernuți atent/ toți vom fi trecuți prin sită nevăzută/ ca să se vadă cât cântărim fiecare / ce preț avem ca oameni în fața lui Dumnezeu/ ochiul Său ne privește ca-ntr-o oglindă/ (dar) vremea oamenilor a trecut/ am avut în față un lung răgaz/ Creatorul a fost răbdător cu omul/ i-a lăsat toate în seamă nimic nu i-a lipsit/ l-a plăsmuit înzestrat cu cinste și cu libertate / omul a căzut din voia sa liberă / nicio ispită nu poate fi invocată în favoarea sa / avea puterea și libertatea să se opună/ a căzut din Dumnezeu prin voința sa proprie deliberat/ știa ce deține și ce pierde în căderea sa/ era perfect definit poseda armătura spirituală/ nu a ezitat să se decidă și să premediteze actul său/ atras de toate de frumusețea creației/ cucerit de cele mai ispititoare himere/ cu atât mai atrăgătoare cu cât erau mai nocive/ căutări vise utopii tentații iluzii / acesta era omul la creație/ ce este el acum ce ( mai) este omul/ un ins turbulent în lume insurgent imprevizibil/ poate să arunce lumea în aer dacă vrea/ câte nu ne spune istoria o ființă străină marginală/ nu este acasă nicăieri în lume/ mai curând un singuratic tăcut neînțeles/ el care a făcut revoluții și invenții/ nimic nu-l poate defini sau satisface/ este mereu în afară în altă parte/ nu ezită să-înfrunte pe Dumnezeu/ îl privește ca pe un adversar/ el care a ridicat catedrale și a scris psalmi/ a devenit marele bolnav al lumii/ o neașteptată și mare enigmă în univers/ despre toate putem vorbi dăm definiții/ dar nu despre om / acest praf al prafului…
Nu îmi desena tot câmpul, că nu vreau să mi-l culegi! Să îl lași să-mi înflorească, Mărturie peste timpul când vei reuși să pleci. Să-mi lași rece în odaie, să nu îmi cobori vreo rază! Nici din lună, nici din soare! Timpul tot, tăiat în două, Cred că începe a apune și privirea-ți luminează. O să-ți las că alta dată, o felie dintr-o pâine, Unsă cu un strop de jale, cu un strop de sare plânsă, Să iti potoleasca foamea când eu mă declar învinsă . Din priviri să-ti umpli cana! Toate cu un gust amar, De cafea fiartă-n cucută sau de ceai cu gust de mare, Cum plângeam eu alta dată iar tu nu aveai habar.
Nu războaie, nu-mpăcare, nu batiste albe-n băț! Vreau doar valul meu, din vara Când umbla nebun pe coapsa-mi Și semna cu scoici alese, Nume de arici de mare Iar din maluri vechi, sărate, Răsăreau câmpuri de maci.. Nebunie și răsfăț…..
Ies din gânduri azi, la cină! La vecernie strig gândul că mi-e câmpul plin de flori, Desenate pe o pânză, cu o mie de culori.
Să îmi pui la loc privirea! Să îmi pui verdele în ea, Să-mi lași sânii să-nflorească, coapsele să înnebunească, Sufletu-mi să fie orb! Să le pui în rugăciune spusă cu amărăciune Printre florile din câmpul, astăzi plin de atâta nea!
Lasă-mi câmpul nearat! Lasă-mi câmpul plin cu flori, Chiar de dragostea ne împarte în învins și-nvingător!
O parte din mine nu mai priveşte ‘napoi La lumea ce trece străină de vise in doi, Făşia de alb ingropată in nopţi de pripas E tot ce mai strigă, pierdut, din ce a rămas.
O parte din mine ridică ochii spre nori, Se roagă la lună şi-i clădeşte altare de flori; Plecată-i e fruntea tăcută, cunună de spini Ii sângeră dorul şi visul rătăcit prin ruini.
Din mine,o parte-ntrupează gânduri-nălucă Unele cresc, altele-n graba de-a naşte, usucă, Ce am fost ,ce n-am fost intr-o seară de mai Se stinge-n urcuşul pe scara ce duce in rai.
O parte din mine se împarte incă la doi Şi cere răgaz de-un sărut pe umerii goi , Un ultim răspuns scrijelit pe uşa deschisă Ca o nuntă in cer, din povestea promisă…
Zbor spre înălțimi 