Se scutură valul de furii deșarte și Marea se-mbracă în aur de toamnă… Cu lacrimi amare, în ochii-i de doamnă, privește spre Cerul ce-i mult prea departe…
Nu-i el vinovat că e-acolo din veci. Nu poate sa fugă niciunde, de-ar vrea. Îl țin jurăminte departe de ea, și-n verile seci, și-n iernile reci.
Sfârșește idila din vara fierbinte, se-ntoarce-n adâncuri, să-și afle odihnă, plângându-și IUBIREA, IUBIREA Divină, de Cerul ei drag, ce e-atât de cuminte.
Își sunt doar oglindă, în luciu de apă, în murmur de aer și-n liniști de Lună. În zori, Răsăritul îi prinde-n cunună de rază de Soare, eternă, curată.
Iubiri, blestemate să nu se-ntâlnească, -și Soare și Lună, și Marea și Cerul- cu dor și Lumină frământă misterul, primind s-ocrotească IUBIREA lumească…
Nu plânge, iubite, că toamnă e iar, Că urlă copacii cu lacrimi amare Când frântele ramuri le cad pe cărare, Când frunze uscate pe glezne tresar!
Nu plânge, iubite, că vara-i departe, Că noaptea, în vis, în dor te îmbraci, Că suntem acum cu un an mai săraci, Că toamna ne duce cu gândul la moarte!
Nu plânge, iubite, spunându-mi că marea De noi a uitat, doi păgâni aiuriți, Amintește-ți atât: cum eram fericiți, Pe nisipul fierbinte, admirând înserarea!
Nu plânge, iubite, că iarna-i aproape, Că în brațe acum nu mai poți să mă ții, Mă uită, de vrei, nu mai suntem copii, Ca de mână să trecem ale vieții etape!
Nu plânge, iubite, că uita-vei de mine, Rătăcind inutil pe-nghețate poteci, Că veni-vor doar zile ploioase și reci Alungând trist iubirea din zile senine!
Nu plânge, iubite, că lacrimi se frâng, Scăldate-n mâhniri ce aduc despărțiri, Nu plânge de dorul pierdutei iubiri, Doar lasă-mă, azi, de-ntristare… să plâng!
Ecoul gândului, devine un freamăt care se zbate la porţile timpului şi nu este decât sterilul atâtor arderi interioare care au mizat pe carenţele eului meu, înlesnind căderile abisale în această desluşire a fiinţei mereu zbuciumată, aflată într-o continuă căutare a sinelui. Mai mult de atât nu vrei, nu poţi… dar teama îţi aduce noaptea în suflet. Vrei să respiri, dar nu poţi. Ţi se pare că prin tine aleargă toate temerile lumii. Într-o clipă de luciditate, laşi pământul să-ţi alunece de sub picioare. Simţi privirile sfredelitoare ale unor ochi nevăzuţi şi atunci înţelegi cât de singur eşti. Nu vrei să plângi. Îţi este frică de sarea care se prelinge peste rănile imaginare brăzdându-ţi fiinţa şi nu ştii încă, dacă cel mai bun lucru care ţi se întâmplă, este să te îneci în propriile lacrimi sau într-o tristeţe fără margini. Ai vrea să te trezeşti şi atunci deschizi fereastrele spre lume. Liniştea este strivită de aburul ce se înalţă dintr-o ceaşcă de cafea uitată pe pervazul ferestrei. Se pare că unele cuvinte mor înainte de a se naşte. Aşa este cel mai bine. Un gând nerostit nu este altceva decât o eroare care nu necesită nicio erată. Mi-ar plăcea să cred că zâmbeşti şi pentru o clipă laşi ironiile. Astăzi mi-am permis să fiu doar substratul fiinţei mele. Timpul devine doar nisipul scurs din imaginare pietre de moară, în timp ce vântul devine complice. În clepsidră s-a stârnit o furtună de nisip. Închide ochii, înainte ca totul să devină nimic…
Tu să mă ierți chiar dacă te mai doare Cuvântul așteptat și nerostit, Te-am osândit la toamne fără soare Doar pentru vina de-a mă fi iubit.
Tu să mă ierți că am fugit departe, Că ți-am răpit apusuri sângerii, Tu ți-ai pictat povestea într-o carte Și ți-ai cântat durerea-n poezii.
Tu să mă ierți că ți-am pătruns în vise, Că stelele ți le-am ascuns în mări, Că ți-am ucis secundele promise, Că n-am răspuns la-ndemnuri și chemări.
Tu să mă ierți că ți-am gonit cocorii, Că trandafirii ți i-am ofilit, Că n-am știut cum să-ți risipesc norii, Pentru că, fără voie, te-am rănit.
Tu să mă ierți că am strivit săruturi, Tu să mă ierți că n-am știut să-ți fiu, C-am retezat, în zbor, aripi de fluturi, Tu să mă ierți cât nu e prea târziu.
Ești lumina lunii care-mi alină nopțile cele mai întunecate, o stea călăuzitoare pe cerul neliniștit al sufletului meu. În prezența ta, mă simt ca o frunză purtată de vântul toamnei, dansând liberă în spațiul dintre vis și realitate. Îmi ești atât de necesar cum e aerul munților pentru un călător obosit, revigorându-mă cu fiecare cuvânt, cu fiecare privire.
Te-am întâlnit într-un labirint al vieții, unde fiecare cotitură părea să mă ducă mai adânc în întuneric. Dar tu, ca o rază de soare ce pătrunde prin frunzișul pădurii dese, ai deschis o cale nouă, una luminată de iubirea ta. În brațele tale, simt că lumea întreagă e un paradis înflorit, iar orice teamă, orice suferință, se evaporă ca roua dimineții.
Dragostea ta este ca o mare liniștită după o furtună cumplită. Valurile care înainte mă spulberau acum mă poartă blând, într-un dans tăcut al serenității. În tine am găsit țărmul pe care am naufragiat de atâtea ori, dar de această dată nu mai există naufragii. Tu ești limanul meu sigur, locul unde sufletul meu poate să se odihnească în pace, fără teama că furtunile trecutului vor reveni.
Ești oglinda în care îmi văd toate imperfecțiunile, dar care le transformă în frumusețe. În ochii tăi, sunt ca un cer în care norii dispar, lăsând loc pentru soarele etern. Când mă privești, simt că orice povară se ridică de pe umerii mei, că fiecare cicatrice pe care o port devine o poveste de supraviețuire, nu de durere.
Iubirea ta e ca o flacără care arde neîncetat, o torță ce îmi luminează drumul atunci când mă pierd în întuneric. Este acea căldură dintr-o noapte rece de iarnă, care mă învăluie și mă face să uit de tot ce e dincolo de noi. Cu fiecare clipă petrecută împreună, simt că renaștem, ca un Phoenix ce se ridică din propria cenușă, mai puternici și mai luminoși.
Ești precum un râu care curge necontenit, îmbrățișând pietrele de pe fundul său, asemenea modului în care îmbrățișezi toate fricile și neputințele mele, fără să mă judeci, doar cu iubire. În tine, am găsit izvorul vieții, acea fântână nesecată de unde îmi potolesc setea de liniște și fericire.
Dragostea noastră e ca o carte veche cu pagini nesfârșite, fiecare zi fiind un nou capitol plin de poezie, mister și lumină. E o poveste care nu se va sfârși niciodată, pentru că e scrisă în stele, într-un limbaj pe care doar sufletele noastre îl înțeleg.
În tine am descoperit nu doar un partener, ci o bucată din mine pe care nu știam că o căutam. Tu ești cântecul tăcut pe care l-am auzit mereu în fundalul vieții mele, dar abia acum, cu tine alături, aud toate notele clare și distincte. Ești simfonia perfectă, acea armonie de care aveam nevoie ca să dansez prin viață fără teamă, fără ezitare.
Zbor spre înălțimi 