Se lasă-nserarea şi ninge afară, cad fulgii de nea peste case dansând, mă uit pe fereastră – aş vrea să apară licornul cu frâu de-argint, galopând. . Din hăuri de timp neştiute apare, cu aripa-ntinsă pe brâuri de ger, deasupra, pe şaua de aur călare, stă Zâna Zăpezii cu chip auster. . Ajunge îndată cu frâul în mână şi bate la uşă c-un vânt hibernal, din zarea cernită cu biciul adună poveşti să le ţeasă pe geam în cristal. . O chem înlăuntru, să vină aproape de soba încinsă, cu calul licorn, din vatră jăratec să-i dau să se-adape, cunună de aur să-i pun peste corn. . Dar văd că licornul rămâne afară, iar zâna-i doar umbra iubirilor reci, pierdute în gerul venit într-o seară când vântul zicea că-ntr-o zi o să pleci.
Sunt din nou fata dinlăuntrul iernii și nimeni nu îmi oferă o gardenie. Doar realinierea planetelor mele înfiază taciturna din străfundul străzii, aproape fericită, letargică sub această piatră roșie. Neastâmpărul aidoma unui câmp înflorit e moștenirea firească a unei femei trezite, un vis desprins de corpul pe care l-a folosit. Crinii din cartierul Rosita, singurii mei martori, așteaptă cucuveaua din tăcerea mea crepusculară. Mă întorc la miezul nopții din această iarnă, apropie-te, să-mi asculți tamburina și oboiul, apropie-te, cu riscul de a mă vrăji. Orașule, orașule, nu-mi omorî obiceiul de-a fi frumoasă, de-a mă plimba în pielea goală și a-mi pieptăna părul. Oraș cu păsări și cisterne, locul cel mai probabil unde s-a sfârșit o poveste. Doamne, orașul meu, hrana mea, oaza mea repetabilă la ora când dorm porumbeii. Cetate care mi-ai binecuvântat insomniile, târăște-mă spre mare, fără faruri sau victime, doar cu alge-n părul meu și-n părul tău de sare.
traducere – g.Cristea
,,Elena Tamargo a fost o poetă și eseistă cubaneză, iubită și respectată, născută în Havana, în 1954 și decedată la Miami, în 2011. În tinerețe a primit o diplomă în germanistică-filologie și un doctorat în litere moderne. Cei care au cunoscut-o spun că și în cele mai grele perioade ale vieții sale a fost o femeie caldă, extrem de generoasă, cu o dorință nesfârșită de a face bine și cu o personalitate inevitabil de atrăgătoare. Și-a petrecut ultimii ani angajându-se în orice proiect literar pe care l-a putut întreprinde și, printre colaborările sale, a lucrat redactând recenzii ale pieselor de teatru pentru ,,El Nuevo Herald”. Cancerul, o boală pe care scriitoarea a considerat cea mai grea mizerie prin care poate trece o ființă umană, a ucis-o chiar înainte de a-și prezenta cartea intitulată „Zile deja goale”, la Târgul Internațional de Carte din Miami, după o lungă luptă în care activitățile sale artistice nu s-au oprit. Printre cărțile sale publicate găsim „Pe o hârtie cu trenul meu”; ,,Habana tú”; ,,Calul-cuvânt” și „Poezie din umbra amintirii”. Opera sa a fost extrem de recunoscută și premiată cu diferite ocazii. Datorită scrierilor sale a obținut Premiul de poezie al Universității din Havana și Premiul Poeziei Naționale ,,Julián del Casal”, printre altele.”
(Poemas del Alma)
Habanera yo de Elena Tamargo
SSoy otra vez muchacha en el invierno y nadie me regala una gardenia. Pero el regreso de mis lunas ahíjo taciturna del fondo de la calle casi feliz, aletargada bajo esta piedra roja. Retozo como un campo florecido es la herencia adecuada de una mujer despierta un sueño desprendido del cuerpo que lo ha usado. Los lirios de Rosita mis únicos testigos esperan la lechuza en el silencio mío del oeste. Vuelvo en la medianoche de este invierno acércate a escuchar mi tambor y mi oboe acércate con riesgo de hechizarme. Ciudad, ciudad no mates mi manía de ser bella de pasearme desnuda y cepillarme el pelo. Ciudad con pajaritos y cisternas el probable lugar donde acabó una historia. Ay, mi ciudad mi pasto mi sitio recurrente a la hora en que duermen las palomas. Ciudad que has bendecido mis vigilias arrástrame hacia el mar sin farolas ni víctimas con algas en mi pelo y en tu pelo de sal.
Zbor frunze în lacrimi, purtate de vânt, Domol ne cuprinde al vremii descânt. Țipăt de păsări s-aud din pridvor, În zare se vede un stol călător.
Buciumul toamnei răsună cu dor Se scutură clipele, se ofilesc, mor… Greieri în noapte cântă pe a lor strună Izvoarele plâng: departe-n surdină.
Tot ce-a fost verde se usucă pe rând, Țăranii doinesc din fluier pe câmp, Cobor turme de oi, din munți, la iernat, Seara s-așterne peste bătrânul sat.
Trăgând la care pline boii au ostenit Lângă țăranii veseli, spre case au pornit. Se opresc la fântâna cu budăi și uluc Beau apa cristalină, pornesc, și se duc…
Un cal nechează-n deal, își așteaptă stăpânul Omul își adună din brazde tot fânul. Cu furca și grebla îl strânge în căchiță Sărutând mândra dragă cu gropiță,-n bărbiță.
Cad frunze îngălbenite, peste sat se revarsă, Se duc clipele cu vara cea frumoasă. Le poartă toamna printre trandafiri Lăsând pe drum fărâmi de amintiri.
te priveam erai o picătură de ploaie în bătăile de aripi te-am învelit la asfințit cu vîrful degetelor mi-ai acoperit buzele cu trupul alb dăruindu-te o clipă începută într-un sărut aproape tot mai aproape un țipăt scurt ca un semn de întrebare aveam nevoie acută să respir, să trăiesc, să iubesc un fluture alb în bătaia luminii pe umerii goi am așezat muguri n-ai zăbovit ai luat în mână însingurarea lăsând în urmă surâsul plecând în zbor departe în noapte
Poate-o să-mi scrii cândva, poate-o să-mi scrii, Când eu voi fi plecat demult departe Și o să-mi lași scrisorile tărzii În temnița dintre coperți de carte.
Sunt scrise pentru fata fără chip, O plăsmuire-n ceară de amurg, Văzută doar de ochii lui Oedip Acei din care lacrimi nu mai curg.
Dac-o să- mi scrii să- mi spui că n- ai știut Să mă citești în Braille pe retină Orbit de noaptea sinelui pierdut, Neștiutor de taina din lumină,
Dac-o să-mi scrii… să fie pe nisip, Pe țărmul unei mări primordiale Unde te-așteptă fata fără chip Bătând cu valurile în chimvale!
Zbor spre înălțimi 