Mă mai gândesc la tine uneori, te mai privesc prin ceasuri de apus, Te-nvălui cu iubire, te-am iertat de toate cele care nu le-ai spus! Te iert acum de tot ce n-ai făcut, de toate cele ce le-ai irosit, De lacrima ce-n mine-ai zămislit când ai plecat, cu umbrele-n zenit… Te iert de toate rănile din noi si te-aș ruga la rându-ți să mă ierți Că te-am iubit peste puterea ta de a-nțelege dragostea…mă ierți? Sunt vinovată de iubire eu, iubirea mea nu-i din tărâm lumesc, Mi te iubesc cu dragoste de zbor, cu aripi de lumină te iubesc!
Și dac-ar fi să nu te mai găsesc, vreodată, între vieți călătorind, Aș refuza în lut să mă-ntrupez, conditia umană părăsind.
Îți trimit cuvinte arse de tăciunii lui decembrie. Sunt departe și-mi sunt ochii cu zăpezi întârziate. Numai ieri purtam coroane în capela lui noiembrie, când stejarii mii de frunze lepădau cu lașitate.
Îți trimit cuvinte arse pe la margini și-ntre file, și tristeți în insectare și cu muze prinse-n ace. Au trecut desculți toți anii, au trecut sătui de zile imbecilii cu eșarfe și cu promisiuni de pace.
Iată-n fiecare noapte, mă așez tăcut la sobă! Mi-e că-mi toate cele spuse sunt atâtea indecențe! Ard ascunși, printre nuiele, preoți îmbrăcați în robă… Și refuzul meu cedează la atâtea insistențe.
Ard și eu, pocnind în vreascuri, și-n dureri adânci de oase; ard de dorul unei frunze verzi în luna lui cuptor; ard ca sânii de fecioară și de muze mincinoase; ard în flăcări verzi, ca mărul, din fantasticul decor.
Îți trimit în insectare amintiri din vremi apuse; valuri mari trimit cu vântul indecent pe sub veșminte, să te mângâie pe coapse și-ntre cele zece spuse, ce-mi slujeau ca depărtare de tăceri și de cuvinte.
Mă așez tăcut la sobă și mă las cuprins de moarte, de tăcerea străbătută la apus de miezul nopții… Și mă-ntreb la ce-mi slujește numele defunct pe-o carte, lepădat cu lașitate peste gardul viu al morții.
Iată numele pe-o frunză cum se prinde cu tăciunii într-o veșnică vâltoare de scântei și de culoare! Hai și tu în dimensiunea și-n frăția cu nebunii, căci, oricum, în miezul zilei, ne vom pierde-n cenușare!
Mă-ntorc din nou la tine, mărite Înţelept, Că doar de-nvăţ Lumina, înspre străbuni stau drept! Ei au răzbit prin vremuri un munte de nevoi, Și s-au clădit în lupte, născuţi sau nu… eroi.
Scruteză-adânca zare, să îi mai chemi și-acum, Să-ndepărteze zgura și zidul gros de fum, Să scoată din uitare colindul spre înalt, În vremea cea din urmă, luăm Raiul cu-asalt!
Mulţi vin să te măsoare, dar numai din priviri, Ce eşti, în astă lume, știu cei cu dumiriri… De tine când m-apropii, din creştet răsar flori Când sfat îți cer, cu suflet, în gându-mi cad ninsori.
Și când îți mângâi piatra, aud, de nestrunit, Un glas curat, puternic, răspunsul e unit Cu ordinea cea sfântă şi slova scrisă-n ler, Pogoară har și vervă, de lucru bun îţi cer!
Acum, la ceas de taină, când timpul s-a gătit De-a țării sărbătoare, din bob de infinit Tu fă-ne mari deodată, s-o bucurăm din plin, Să nu mai cânte-n lacrimi din frunză de pelin!
Puterea să ne-o strângem, să fim de necuprins, Destin mareţ ne poartă, făclii s-avem de-aprins! Să facem Zi din noapte şi aripi mari din gând, Din fapte, leac la patimi şi inimi noi…curând!
O, Slavă Ţie, Sfinte, Preabun și Înțelept, Auzi-ne o Rugă, nu-i frântă, arde-n piept!
Seară-mbrăcată-ntr-un gri obosit, din camera pustie privești copacii uscați, portrete vechi, atârnate de pereții decojiți și-o ultimă carte necitită mai stă pe masă… înghițindu-și cuvintele. Tristețea închisă-n dulap urlă nebună, sufletu-ți imploră natura, se vrea de cristal în carnea care doare, rostind cuvinte; rămâi ancorat în acea dimensiune, ca un fluture ce și-a lipit aripa de geamul timpului. Privești cum te desprinzi de trup și suferi; în ochii incolori, stă timpul care va veni, plutești în derivă…îți taci cuvintele, îți negi sinele, te vezi căzând în brațele întunericului… O voce îmi spune că-n fiece seară de gri ponosit, tu ești în lumea ta, în tine întâiul cuvânt a murit, așa te-ai dus, precum lumea din lumea ta…
De-oi colinda-ntreg pământul, nicăieri nu voi afla, Un loc mai fermecător, cum e cel din țara mea! Aici, glasul ciocârliei se înalță pân’ la soare, În doine scăldându-i trupul bujorelului de floare.
Codrii falnici și semeți stau de strajă în Carpați Și-n ei, zimbri, cerbi și urși, viețuiesc ca niște frați, Ape repezi, cristaline, te-ntâmpină la tot pasul, Oglindindu-se în ele soarele și ceru-albastru.
Lanuri aurii-și întind spicele, pe-ntreaga glie, Legănând boabele coapte în vântul ce le adie, Pâlcuri de maci dau culoarea șerpuitelor cărări… Un asemenea tărâm n-ai să-ntâlnești nicăieri!
Aici am văzut lumina și tot aici vreau să mor, Țara mea, unică-n lume! Românie, plai de dor! Tu ești floare răsărită în grădina raiului Și, mereu, prima iubire,-n inima românului!
Din nou ne prinde iarna, fără milă, Adăpostiți sub cetini, în nămeți. Alerg prin transparența-i infantilă, Când lupii dau năvală în sticleți. Răsun-un clopot tainic, în Râmeți, Când fulgeră pe cer un armăsar Si luna se înțeapă în săgeți. Doar noi, de noi, nu mai avem habar. Se-mbracă-n haine de argint ,Ardealul. Noi rătăcim pe sănii fără cergi. Să ne atingem totuși idealul De-a ne iubi la vară în …Bucegi. Bătrânii corbi pe cer se iscălesc. Copacii s-au ascuns ca niște lași… De-o veșnicie-aștept să te-ntâlnesc, În Apuseni, la Dunăre, în Iași…
Iubito, alde sor-ta nu-mi dă niciun like! Aia cu ochelari stă picior peste picior și mă privește, din spatele ecranului, disprețuitor. Aia cu nasul lung zici că i-am dat cu ceva pe la nas, nici nu se mai uită la mine. Aia grăsană s-ar mai uita ea, dar probabil îi interzici tu să mă onoreze cu o apreciere. Iubito, alde sor-ta m-au luat la ochi și nici nu se mai uită la mine. Și ce prost eram eu când le învățam să iubească, să bea și să cânte. Din iubitul lor nu mă scoteau. Aveam like-uri peste tot de la ele. Mai lăsați, le spuneam, fă, și pentru altădată! Da’ ele nu, ziceau, nu, nu, lasă, Victor, că ți le dăm pe toate acu’. Ce dracu’ s-o fi întâmplat cu ele, că doar eu le-am făcut ceea ce sunt! Iubito, alde sor-ta nu-mi dă niciun like!
Zbor spre înălțimi 