Eu scriu așa cum sufletul îmi zice. El e acela care-mi dă poruncă, Cu glas domol: „Te rog frumos, amice, Azi, să mă ierți că, iar te pun la muncă”!
Ce zice el e sfânt, întotdeauna! Nu îndrăznesc să-i trec pe dinainte, Sau să-i întorc o vorbă, măcar una! Vorbele lui sunt miezuri de cuvinte.
Sufletul mi-e prieten de o viață. Așa prieten nu găsești pe-afară. Știți ce mi-a zis, acum, de dimineață; Să nu îi uit pe cei care plecară!
Și deschisei o ușă spre trecuturi Din care mi se trage rădăcina. Nu mi-e rușine că miros a luturi. Țăranii, toți sunt rudă cu Lumina!
Când sufletu-mi vorbește cu bunicii, Sau cu părinții duși în lumea bună, Eu, parcă zbor cum zboară licuricii, Pe la fereastra nopților cu lună.
Ce-aș fi dacă i-aș șterge de sub frunte, Pe toți acei din preajma vieții mele? Bunicii și părinții mi-au fost punte, Și-au plâns în locul meu, la vremuri grele!
Sufletul niciodată nu ne minte. Pe nimeni n-a mințit de când se știe. Azi am simțit dorința lui fierbinte, De a-i cinsti cu glas de poezie!
În rafale furtuna coroana-mi îndoaie, Fulgere despică-n întuneric șuvoaie, Trosnește ramul în tunet, frunza mi-o-nfioară Și mut își plânge-un greier vara, la vioară!
Doar ieri călcam pe iarba, crudă ca-n primăvară, Pe câmpul înverzit sub arșița din vară Țârâiau sub stele ecouri din concert, Arcuș pe-o semilună, rămas astăzi inert!
Capriciile toamnei, vărsate în puhoaie Se risipesc cu norii și spală de noroaie Frunzișul fremătând sub pașii tăi pe-alee, Cu soarele zâmbind în ochii-mi curcubeie!
Când căutam veriga lipsă a omului, m-am întâlnit cu hominidul. Salut, hominidule! i-am spus. Salut, homosapiensule! mi-a zis el. Caut o verigă lipsă, i-am spus, hominidule, uite-așa și așa, uite ce se vorbește. Caut-o mult și bine, a zis hominidul, pentru că așa ceva nu există. Dacă există, există undeva-n cer. Deci tu susții că nu te tragi din maimuță… Absolut, nu! De ce m-aș trage din maimuță? Mă jigneșri, a spus hominidul. Noi am fost în război cu maimuțele de la început. Când am apărut noi, maimuțele s-au supărat. Când ați apărut voi, ne-am cam supărat noi. Și acum ce mai urbează, hominidule? Să apară altcineva, a spus hominidul.
Mă bucur că-ți întorc finale file, E mare fericirea că ne lași… Nici lacrimi nu-s, doar sare în pupile, Și doliu în ai lutului clăcași.
Nu au fântânile oglindă pentru stele, Stau peștii-n mâl să nu îi fiarbă apa, De-ai să revii, dezbracă-te de rele, De ai jar mult, umple-ți destul năstrapa!
Ne dăruiai răvașe cu vacanțe, Dar azi dispar în flăcări, dragi păduri, Marea recită trist ultimele-i stanțe, Sub zeul nemilos cu bronz mascând arsuri.
Te du și lasă toamnei busuiocul, L-o drege ea, că-i fire generoasă! Ia-ți graurii că prăpădesc norocul, De n-are must și cel ce-a tras la coasă!
Te du căci vreau o toamnă numai ploi, Să spele ura firii despre tine, Adună daruri scumpe pentru noi, Să lăcrimez când te desparți de mine!…
Ce-aș fi eu de n-aș fi toamnă? Unde aș mai poposi? Oamnenii ar ști ce-nseamnă dacă eu n-aș mai veni? Ce-aș fi eu dacă nici vântul printre ramuri n-ar grăi? Cum s-ar odihni pământul și apoi, cum ar rodi?
Ce aș fi dacă nici bruma peste tot nu s-ar lăsa? Ar fi soarele, întruna, bucuros pe bolta sa? Ce s-ar întâmpla de vara n-ar fi sora mea mai mică? Iarna ar purta povara roadelor culese-n pripă?
Poate-aș fi o zână bună, să dau roade cât mai multe, Vântul să mi se supună, ploile să mă sărute. Poate-aș fi o vrăjitoare, să-ntorc timpul cum vreau eu, Păsările călătoare să le țin pe loc mereu.
Poate florile-n grădină, ar rămâne înflorite, Straiele din pomi n-ar curge, zilele n-ar fi stâlcite. Nopțile ar fi senine, fără frig și fără ceață, Toată lumea ar fi bine și cu zâmbetul pe față.
Ce-aș fi, nu pot să-mi dau seama, toamnă m-am născut și sunt, Și-am să-mi port pe cap marama, cât voi fi pe-acest pământ. Anul nu m-ar recunoaște și n-aș mai putea trăi. Înc-o dată de m-aș naște, știu că toamnă eu aș fi Și altfel… nu m-aș numi.
El a venit şi mi-a spus: viaţa este o absenţă între două inexistenţe.
Eu m-am uitat la el lung, i-am surâs până când am izbucnit în plâns.
Poezia devoalează cu stringentă evidență spiritul neomodernist în care a fost scrisă. Compoziția, pe cât este de redusă ca întindere, pe atât este de complexă, tratând o temă pur filosofică prin intermediul unui dialog. Poetul ne propune o reflecție asupra sensului existenței Poezia marchează o introducere abruptă care oferă o definiție foarte sumbră a vieții. Aceasta este percepută ca un gol între două inexistențe, ceea ce indică o viziune nihilistă asupra vieții. Viața, în acest context, pare a fi un spațiu efemer, o non-existență între cele două momente fundamentale ale condiției umane (viața și moartea). Accentul pică, așadar, pe această inconsistență a condiției umane mărginită de cele două momente marginale. Faptul că se uită lung la interlocutor sugerează o reflecție profundă, poate în încercarea de a înțelege în profunzime sensul cuvintelor. La începutul a râs de cele auzite, gest care poate avea mai multe semnificații. Noi, ca și comentatori ai textului, nu putem descifra cu certitudine motivația care a stat la baza „râsului”, pentru că nu putem vedea expresia feței, care ar fi putut completa acest tablou. Eu pot să emit câteva ipoteze. A râs pentru faptul că nu a realizat destul de repede importanța/ gravitatea semnificației sau a folosit râsul, inițial, ca pe o mască a acceptării inexorabilului destin. Plânsul de la final poate fi văzut ca o reacție inevitabilă al unui adevăr greu de suportat. Râsul inițial poate fi văzut și prin faptul că eul liric încearcă să facă față acestui adevăr.
Poezia atinge teme fundamentale legate de natura umană și de sensul existenței: viața, moartea, efemeritatea, absența și inevitabilitatea sfârșitului. În același timp, explorează fragilitatea emoțională a omului în fața marilor întrebări despre viață și moarte.
Acest poem minimalist, prin simplitatea sa, reușește să evoce o profundă reflecție asupra condiției umane, lăsând cititorul să mediteze asupra propriilor sentimente și convingeri despre existență.
Din toate ți-aș mai da câte un pic, Din timp, din viață, chiar din moarte, Să pot să fiu din nou copil, Și-n brațe mama să mă poarte. Ție ți-aș da din toate, pe deplin În mine, numai vina ar rămâne. Se coc gutuii în curând În brațe cine mă mai ține?! Nimic nu aș opri acum! Nici amintiri, Nici locurile ce ne-au fost comune. Din când în când m-aș căuta, Căci nu mai știu dacă mă strigi, Să îți răspund, cu care nume! Se coc gutuii, ți-am mai spus, Și nucul a-nceput să se rărească, Eu plec, tu vii mereu în gând, Hai hui vâslind, pe marea mea albastră. Din toate poți să iei! Eu îți voi da! Culoare, gând, chiar amintiri neîntâmplate. Ne este timpul prea puțin… Și nu mai cred decât în moarte.
lumina se înfășoară în rană suspină timpul pe drumul de seară copacii rupți se clatină-n ramă dacă mă vei întreba cine sunt nu îți voi răspunde nu trăiesc aici, nici dincolo aici mă sufocă durerea prin beznă căutam stelele trecând firesc pe lângă ele cu aripile frânte atingeam casa uitând să deschid poarta doar bătăia de suflet așteaptă privirea în lumină
Zbor spre înălțimi 