Când, din noaptea adăstării, reveneam pătruns de freamăt, tu-mi curgeai din spuma mării, eu – din valul ei în geamăt … Când în inima-mi sihastră te chemam cu dor flămând, tu-mi curgeai din floare-albastră, eu – din înger pe pământ … Când, de-a lirei armonie, mi-ardea tălpile nisipul, tu-mi curgeai în poezie, eu – din har, tocmindu-ți chipul … Când o lume, la picioare, ți-așterneam, bătut de gând, tu-mi curgeai din sărbătoare, eu – din strămoșesc cuvânt … Iar când luna bea simțire, deșirând cerescul ghem, tu-mi curgeai din nemurie, eu – din file de poem …
Serenada Inimii – Ucenica alegerii sănătoase în universul întunecat-
Sonya este primită cu brațele deschise în marea familie de suflete de lumină, unde fiecare răsărit și asfințit devin lecții de viață. În acest peisaj al înțelepciunii, culorile vieții vibrează ca o sinfonie a cunoașterii, iar ea devine un ucenic dedicat în acest sanctuar al învățăturilor spirituale.
În mijlocul acestui tablou cosmic, Sonya se angajează să exploreze în profunzime tainele universului interior. Aici, luarea deciziilor devine un dans subtil între lumină și întuneric. În fața alegerii de a-și alege profilul, ea alege să fie un suflet bun, nesfârșit de conștientă că lumina ei poate lumina întunericul altora, chiar dacă acesta pare uneori copleșitor.
Actul său de alegere devine o compoziție a curajului într-o lume ce ar prefera să rătăcească în umbre. În fiecare pas pe acest drum de lumină, Sonya își asumă riscuri și întâmpină adversități, dar forța ei interioară o ghidează prin furtunile necunoscute ale vieții.
În același timp, învățarea și aprofundarea cunoștințelor devin căi prin care ea își expandează conștiința și se conectează cu esența profundă a existenței. Înțelege că întreaga lume este o școală, iar lecțiile ei transcend barierele timpului și spațiului.
Dragostea și empatia, acele raze de lumină ale sufletului ei, devin călăuzitoarele în călătoria sa. Îndrăgind semenii și tot ce înconjoară, ea descoperă că universul nu este doar o entitate exterioară, ci o realitate ce pulsează în fiecare celulă a ființei sale. Prin această iubire expansivă, Sonya devine arhitecta unei realități în care fiecare individ reprezintă o parte dintr-un cosmos interconectat.
Astfel, în lumina învățăturilor sale, Sonya devine un far de iubire, gândindu-se după credință că a fi bun într-o lume întunecată este o alegere prețioasă, ce aduce echilibru și înțelegere în inimile și sufletele celor din jur. În acest tablou al cunoașterii, ea devine o artistă a vieții, pictează cu gesturi nobile și culori vibrante pe pânza existenței.
Se duc poeții, rând pe rând, Și vântu-i duce-n cer, plângând Se sting în șoapte și-n oftări În pagini arse de uitări. Se duc poeții fără glas, Doar cu cerneala scursă-n ceas, Cu vise scrise-n nopți târzii Cu rime prinse-n praf,de vii. Se duc poeții, le rămân, Doar urmele în vers străbun, Și inimi îi mai plâng stingher, Când luna scrie sus pe cer. Ne mor poeții, dar eu știu Cuvântul lor e veșnic viu Și-n orice foaie ce-o citim, Îi revedem și-i regăsim.
Și te-ai dus, mirific astru, în slăvi de nemuritor Dar mai vii în noaptea vie să pătrunzi în mine dor! Și mai ies în crâng de ceruri, fragedă, prin dimineți, Căci mi-ai pus adânc în suflet prevestiri de frumuseți.
În a apei strălucire, când întind piciorul gol, Ale tale doruri toate, le ascult, în ritm domol … Tu îmi înflorești toți teii,-n plină iarnă, rând pe rând, Tu, minunea mea sihastră, floare-albastră-n al meu gând!
O, rămâi în vis ferice, nu te mai topi în zori, Eşti cum te cunoaște taina, lin, ca albul din ninsori! Te-nfășori în nimbul dulce al pădurii de argint, În taceri te-mbraci …de aur …și te scalzi in hiacint.
Aş tot răscoli zenituri, să te vad cutreierând Prin nemărginite spații, negurile limpezind … Și te rog cu indurare, să ma ocrotești, de vrei, Când cu gene ostenite, mă voi odihni sub tei!
Ca să mă unesc cu setea, cea de tine, ìn sfārșit, Mângāia-voi tot apusul din al stelei răsărit Ți-oi aduce-n palme dalbe mir în floare din Scrisori Și din trecerea-mi prin flăcari iți voi face-altar de sori!
A semănat cuvinte cât vezi cu ochii roată, Din Nistru pân’ la Tisa a fost ogorul lui. A scris la masa nopții cu fruntea înstelată, Luceferii, drept lampă, i-a atârnat în cui.
Îi răscolea ființa orice cântare veche, S-a înălțat spre Țara de jertfă și de dor, A frământat aluatul poeziei nepereche, Visând la țărmul mării cu valul mișcător…
În codrii de aramă e încă adiere, Tristețea și iubirea se-mbarcă-n flori albastre, Pe lacul plin de nuferi se leagănă tăcere. El a-ngrijit cuvinte, azi noi culegem astre!
Prin cancelarii sumbre urzitu-i-au tăunii Cămașă fără mâneci și plumb otrăvitor. Nu le-a pierit năravul… În loc să-l cânte, unii Îi terfelesc statuia, rânjind zeflemitor.
Trecut-au ani pe șesuri; o cuminecătură Îi este Poezia, o altă apă vie, Un Făt-Frumos din lacrimi, apostol în cultură, Semănător de versuri, gravură pe vecie!
Zbor spre înălțimi 