Ascultați, oameni care stați pe țărm, râzând euforic! Cineva în apă își pierde viața, cineva se zbate neîncetat în această mare mânioasă, întunecată și grea, pe care o cunoașteți atât de bine. În timp ce sunteți îmbătați de dorința de a vă supune potrivnicului, în timp ce-n zadar vă imaginați că ați întins o mână către cel neajutorat, pentru a vă-ntări, în timp ce vă strângeți cureaua în din jurul taliei, când voi putea să vă vorbesc? Cel din apă este sacrificat în zadar!
Ascultați, oameni, tolăniți bucuroși pe țărm, cu pâine.pe fața de masă, cu haine pe trupurile voastre; cineva din apă vă cere ajutorul. Cu brațele obosite bate valurile grele; cu gura deschisă, cu ochii măcinați de panică, v-a văzut umbrele de departe, înghite apa profundului cobalt albastru și cu fiecare clipă ce trece, disperarea lui crește.
Uneori își ridică capul din apă, alteori un picior. Ascultați, oameni! Ochii lui de departe încă privesc spre această îmbătrinită lume; strigă și se-ncrede-n ajutor. Ascultați, oameni, în contemplare pe țărmul indiferent!
Valurile se izbesc de țărmul tăcut, spărgându-se aidoma unui bețiv care se prăbușește inconștient, se retrag mârâind ; și din nou acest strigăt vine de departe: „Auziți, oameni!” Și murmurul vântului răsună tot mai lipsit de speranță, iar vocea sa, în bătaia lui, se estompează tot mai mult. Între îndepărtatele și apropiatele ape aceste voci continuă să rezoneze: „Auziți, oameni!…”
Traducere din spaniolă – g Cristea
,,Dintre toate popoarele de pe Pământ, niciunul nu menține o relație atât de intensă și devotată cu poezia precum iranienii. De când Hakim Abol-Qasem Ferdowsi Tusi a finalizat Shahnameh (Cartea Regilor) acum o mie de ani – cea mai lungă poezie scrisă vreodată de o singură ființă umană – salvând limba persană de atacul arab care se impusese ca limbă dominantă în Orientul Mijlociu în doar câteva secole și recreând în versuri imperiile, miturile și eroii trecutului, poezia a devenit cea mai mare expresie a sufletului și culturii Persiei. Ferdowsi a adunat în opera sa nemărginită o tradiție mai veche decât narațiunea sa. Istoricul Lloyd Llewellyn-Jones afirmă: „În Persia antică, trecutul era abordat prin transmitere orală, prin cântec, poezie și epopeea narată” [Perșii. Ático de los Libros, 2024]. Pentru iranieni, poeții interpretează, definesc și dezvăluie esența experienței individuale și colective: sunt ființe transcendente, în frumoasa polisemie a cuvântului.
E greu să găsești un iranian care să nu cunoască pe de rost versurile lui Hafez, poetul care a încununat epoca de aur a literaturii persane în secolul al XIV-lea. Mausoleul său, înconjurat de grădini, este situat într-un cartier la nord de orașul Shiraz. Pentru bărbații și femeile care îl vizitează zilnic, gazelele lui Hafez posedă o putere divină, chiar miraculoasă. Versurile sale, alese la întâmplare, clarifică dileme, obligă la acțiune sau oferă alinare în vremuri de tristețe. Poetul medieval este mai mult decât un scriitor; este un oracol.
O astfel de venerație nu provine din antichitate, ci din cuvintele sale. La periferia orașului Kashan, la granița cu vastele deșerturi din interiorul țării, în incinta unei moschei, se află mormântul lui Sohrab Sepehri, un poet care a murit acum abia o jumătate de secol. Sohrab a scris poezii de un misticism intens și exaltat, în care se împletesc tradițiile islamice, budiste și occidentale. După ce își termină rugăciunile în moschee, oamenii se apropie de lespedea neagră care acoperă trupul poetului și o ating cu respect în tăcere. A deschide o carte de poezie iraniană nu înseamnă doar a asculta vocea unui autor; este ca și cum te-ai sprijini pe sufletul unui popor străvechi, luminos și suferind.
Nima Yushij este simultan unul dintre cele mai înalte vârfuri ale literaturii persane antice și pragul care conectează și permite trecerea de la marii poeți clasici (Ferdousi, Rumi, Saadi, Khayyam, Hafez) la poezia modernă extraordinară (Shamlu, Akhavan-Sales, Farrokhzad, Sepehri). S-ar părea că viața și scrierile sale erau destinate să locuiască pe o falie unde plăcile tectonice puternice se ciocnesc într-o muncă constantă de creație și distrugere. Existența sa a fost în conflict perpetuu, între pădurile sale natale și lumea urbană cu care nu s-a obișnuit niciodată, între tradiția autocratică a conducătorilor Iranului și dorința generației sale de deschidere și democrație și între puternicul estuar al formelor poetice moștenite și izvorul umflat de apele unor surse literare îndepărtate. Când tensiunea este atât de mare, catarama se rupe.[…]
Nu este ușor să plasezi versurile lui Nima pe rafturile istoriei literare. Poezia sa este socială, politică, mistică, alegorică, bucolică și existențială. Poate că singurul lucru pe care îl au în comun toate poeziile sale este ambiția lor de a izbucni în rândul umanității, de a se face auzite cu o voce întunecată, complexă și totodată orbitoare, imediată. Chiar și în momentele lor cele mai indescifrabile, le simțim vibrația; ne iau de umeri, ne cheamă. Scriitorul Nosrat Rahmani a rezumat-o astfel: „A fost un om solitar și ciudat care ne-a învățat să ne ridicăm inimile în mâini și să trăim alături de poeziile noastre. Ne-a arătat că poezia este o armă”
(Revista FronteraD – Nima Youshij; Poezie persană modernă)
Nimá Yushij (1897-1960), primul mare poet al poeziei nimáice, a dezvoltat o formă poetică care a fost numită ulterior poezie nouă sau vers liber pentru a elimina restricțiile rimei și metrului tradițional. Deși nu a fost singurul, sau chiar primul, care a încercat să modernizeze poezia persană, el a fost numit „părintele poeziei persane moderne”.
Oíd, humanos! de Nima Yushij
¡Oíd, humanos, sentados en la orilla, riendo alborozados! Alguien en el agua está perdiendo la vida, alguien incesantemente bracea en este iracundo y oscuro y pesado mar que conocéis. Mientras embriagados estáis con el deseo de someter al contrario, mientras en vano imagináis haber tendido una mano al desvalido para amasar fortaleza, mientras apretáis la correa alrededor de vuestras cinturas, ¿cuándo os puedo yo hablar? ¡Alguien dentro del agua en vano está siendo sacrificado!
Oíd, humanos, reclinados gozosamente en la orilla, pan en el mantel, ropa sobre vuestros cuerpos; alguien desde el agua os llama. Con sus manos cansadas golpea el pesado oleaje; abierta la boca, con los ojos arrasados de pánico ha visto vuestras sombras desde la lejanía, traga agua del profundo azul cobalto y a cada momento su angustia crece.
Saca de las aguas a veces la cabeza, a veces un pie. ¡Oíd, humanos! Sus ojos desde la distancia aún atisban este mundo envejecido, grita y confía en el auxilio. ¡Oíd, humanos, en contemplación sobre la plácida orilla!
Las olas golpean la orilla silenciosa, rompen como un borracho que inconsciente se desploma, rugiendo retroceden; y de nuevo este clamor llega desde la lejanía: “¡Oíd, humanos!”, y el rumor del viento resuena cada vez más descorazonado, y su voz, en el rumor del viento, más se desvanece. Entre las aguas distantes y cercanas siguen resonando estas voces: “¡Oíd, humanos!…”.
traducción del persa – Saeideh Ghasemi , Shirin Salehi și Gonzalo Sánchez-Terán (Ediciones del Oriente y del Mediterráneo)
Tu, Doamne al nostru, ești încă pe drum, În zare sunt nori de furtună, duium, Asinul tăcut, răbdător, se îndreaptă Spre poarta de purpură grea, care-așteaptă.
Ce vezi înainte? Ce lași înapoi? Pe cine te mânii? Ce faci pentru noi? În stânga și-n dreapta, cu ramuri verzui, Mulțimea te-așteaptă! În ochii-ți căprui
Se-ntrec porumbei cu aripi de mister, Se-adună lumina în cerc efemer, Se simte durere de lacrimă grea, Că soarta-i știută, e cruntă, e rea…
Acolo,-n cetate, e pizmă, e ură, Zarafii-s în templu, poporul îndură, Străinii-n palate petrec în desfrâu, În case amarul e până la brâu…
Eu, Doamne, genunchiul îndoi cu durere, Mulțimea aclamă, în piept e tăcere, Te văd îmbrăcat așa simplu, ca noi, Ne țin împreună aceleași nevoi.
Tu stai pe asin în picioarele goale, Dar cerul se-așterne sub tălpile tale, Covor de lumină cu stropi purpurii, Un drum către slavă, alai de Florii!
Ne vinde dimineața vorbe goale, Sloboade precupeața din sânu-i generos Un rest de fagur, urme de tăciune Și-un chip de umbră, tălmăcit, pe dos.
Ne vinde vrajitoarea de vise la tarabă Promisiuni, pe sfoară înșiruind cercei, Ne-ncolăcește gândul în aur de paiantă, Nevinovată mască în sân de farisei…
Veniți, veniți degrabă, la masa clipei oarbe! Gustați acum din mărul pictat la iarmaroc, Plătiți când ceasul urcă pe trepte de smaralde Și trupul primăverii trosnește-n vămi de foc.
Veniți, veniți la bîlciul deșertăciunii-n grabă! Nu zăboviți la poarta seninului de cer, Veniți peste abisul cuvintelor de smoală Nesațul să vi-l umpleți cu tot ce-i efemer!
N-ai bani?! Nu-i supărare, ai să plătești cu rouă, Cu vise-abandonate, cu suflet urgisit, Ai să plătești cu viața iubirii rupte-n două… Sărută-mă pe gură și uită ce-ai iubit!
Doamne sfinte, lin coboară-n casa inimii smerite, Cu anafură si pască, daruri blânde, preasfințite; De găsești scânteia stinsă sub povara vieții grele, Suflă har din cer, Stăpâne, și aprinde jaru-n ele.
Când suspinul greu m-apasă și nădejdea mi se frânge, Cheamă îngerii de pază lângă gândul care plânge; Și trimite-un sol de taină, alb ca raza dimineții, Să mă-mbrace-n mângâierea și-n lumina bunătății.
Iar de vine peste mine ceas de taină și uitare, Pune-n pieptul meu credință ca o sfântă apărare; Să nu fug de greul zilei, nici de-al nopții gând pustiu, Tu ești inceputul vieții și sfârșitul ei cel viu.
Toată grija mea Ți-o las, Doamne-al milei nesfârșite, Fă din lacrimă cunună de iubiri nebiruite, Și la masa mea cea sfântă, să te chem cu bucurie, Că Tu ești oaspete-n suflet și izvor de veșnicie.
Iar când pașii mei se pierd pe cărări umbrite, grele, Nu mă lăsa, Doamne sfinte, pradă gândurilor rele; Fă din umbra ce mă-nconjoară scară lină către cer, Să Te aflu-n orice clipă, să Te simt când plâng și sper.
Dă-mi, Stăpâne, ochi să văd binele din încercare Și răbdare-n ceas de noapte și nădejde când mă doare, Să nu uit că după lacrimi răsare lumină lină Și că-n inima zdrobită, Tu aprinzi iar zi senină.
Iar la capătul cărării, când voi fi clipă târzie, Să mă chemi pe nume, Doamne, ca pe-o fiică ce Te știe; Și să-mi pui cununa vieții peste fruntea obosită, Odihnindu-mă în pace, veșnic, Ție … dăruită.
Zbor spre înălțimi 