m-a durut dimineața, se făcuse trăsnetul aproape gratis, plânsul fugise din ochi să-mi inunde amintirile, cumintele zăcea în cristelnița goală, iar eu am găsit că e bine să tremur..
am umplut misterele cu esență de dor, m-am dat pământean s-o iau de la zero, m-am stins și aprins, găsit și pierdut, iar din nepăsări am șters sublinierile.
a trecut un joi fățarnic, vineri avea contul blocat, iar imediat ce am intrat în parcul cu strofe poezia mi-a rămas mică, nedumeririle nenăscute, iar dimineața s-a obrăznicit să doară.
Mai rupe, iubito, tăcerea în două și hai să ne pierdem prin lanul cu maci, la mine în suflet e frig azi..și plouă și doar tu poți, sufletul, să mi-l împaci…
Mai rupe, iubito, tăcerea în două, rostește-mi în șoaptă un singur cuvânt, la mine-n privire e noapte…și plouă, cu gândul la tine acum mă frământ…
Mai rupe, iubito, tăcerea în două și spune-mi că încă nu m-ai uitat, inima-mi bate pierdută…și plouă și dorul de tine mă ține legat…
Mai rupe, iubito, tăcerea în două și vino, în brațe, iar să mă strângi, la mine în suflet e furtună…și plouă și doar tu poți, furtuna, să-nfrângi…
Portano il peso di tutto ciò che hanno sollevato e il calore di ogni abbraccio e carezza donata, eppure le mie mani non hanno mai conosciuto il conforto di una stretta ricambiata.
Ma non si arrendono.
Nonostante il vuoto ricevuto, sanno ancora sollevare, proteggere e accogliere con la stessa immutata forza. Perché queste mani non cedono: sono l’estremità instancabile di un’anima che non smette di offrire.
Trad: C.C.B.
Extensia neobosită a sufletului
Ele poartă povara a tot ceea ce au ridicat și căldura fiecărei îmbrățișări și mângâieri dăruite, și totuși mâinile mele nu au cunoscut niciodată alinarea unei strângeri în schimb.
Dar nu se lasă învinse.
În ciuda golului primit, ele știu încă să ridice, să protejeze și să primească cu aceeași forță neschimbată. Pentru că aceste mâini nu cedează: ele sunt extremitatea neobosită a unui suflet care nu încetează să dăruiască.
Uneori am impresia că Dumnezeu se joacă cu mine şi o face dur… cu toată bunăvoinţa trebuie să recunosc că nu-mi place să fiu partenerul lui de joc mereu mă priveşte suspicios şi îmi zâmbeşte ironic „hai să ne jucăm de-a viaţa” mi-a spus într-o zi… m-a strigat de trei ori pe numele mic dar nu i-am răspuns l-am lăsat să aştepte aşa cum m-a lăsat şi el cand l-am întrebat ce e viaţa…
Simboli quotidiani di croci appese irradiano raggi di Speranza. Grava il peso del silenzio, tace il mondo, sorpreso dall’orrore. Come chiodi trafiggono il cuore i pianti dei bimbi, nella terra della Pace. Alzo lo sguardo al Santo Legno, in muta preghiera, ancora sangue innocente scorre, come allora. Ancora il falegname pialla il legno per forgiare nuove croci e il Golgota reclama sangue di vendetta.
Cruci de război
Simboluri cotidiene de cruci agățate radiază raze de Speranță. Apasă greutatea tăcerii, tace lumea, surprinsă de oroare. Ca niște cuie străpung inima plânsetele copiilor, în țara Păcii. Îmi ridic privirea spre Sfântul Lemn, în rugăciune mută, încă curge sânge nevinovat, ca atunci. Încă tâmplarul rindeluiește lemnul pentru a făuri noi cruci iar Golgota cere sânge de răzbunare.
Vecchiaia
Docile l’animo al sentire, parca d’affetto chini il capo al tempo senza speme servo del dolore.
Tace ormai la parola, come neve in campo aperto cade il silenzio.
Di tanta meraviglia rimane il sapore aspro tra lingua e palato.
Bătrânețe
Docil sufletul la simțire, cumpătat în afecțiune pleci capul în fața timpului fără speranță, rob al durerii.
Tace de-acum cuvântul, ca zăpada în câmp deschis cade tăcerea.
Din atâta minune rămâne gustul aspru între limbă și cerul gurii.
Respiri
Spicchi di luce i pensieri Tra i passi svelti accenna il volo una rondine Soverchia il sole il giallo della ginestra In lontananza l’assiolo impaziente già prepara il canto della notte
Respirații
Felii de lumină gândurile Printre pașii iuți schițează zborul o rândunică Copleșește soarele galbenul ginestrei În depărtare ciuful pitic nerăbdător deja pregătește cântecul nopții
Mi-am ridicat visul șirag pe vârful alb, străfulgerat de munte și de-nalt. Am tăinuit cu vântul prin păduri adânci, pământul, oh, dădeam să îl sărut de câte ori îmi răsărea alt soare, tânăr zeu, de după stânci.
Potecile, din voal de borangic m-au împletit cu setea de mister din asfințit și la izvoare de opal mi-e dusul domolit. Nimic nu e, nimic așa de dulce, fin răzbătător, ca glăsuirea codrilor și umbletul copacilor prin slăvi năvalnice de dor.
Ce falnic zbor e-n șoimul ager și țipând deasupra negurii din nor, ce limpezimi se-ntorc din departarea lor în locul sfânt, când îmi înfrunt poverile străvechi de gând. Cumva, cântând îmi amintesc de nordul strălucind și pur al firii îngerești.
Nu mai rămân, nu mă condamn la moartea ultimului neam de visatori. Neoameni se îngrămădesc în preapuținul omenesc… Mă voi întoarce din povești curând cu mândre oști de zâne, feți frumoși pe cai înaripați și uriași neînvățați cu mersul sund.
