Prezentul… e-o secundă ce-și mută pasul iute Și în trecut degrabă zorește să se mute, Să lase-n urmă totul, tristeți și supărări, Și iarăși să pornească spre nopți de căutări.
Se naște, arde-o clipă, apoi din nou dispare, Ca stropul de lumină pierdut în depărtare. Abia îl simți în palmă, fluture delicat, Lăsând în urmă gândul că timpul a plecat.
Prin câte clipe trece, visând la ce va fi, Ca-n ieri să se preschimbe, când mâine vei clipi. Iar drumurile vieții, pe care le străbați, Devin povești trecute și umeri încărcați.
Și fiecare clipă, oricât ar fi de mică, Ajunge în trecut, de asta să n-ai frică, Căci tot ce-ai fost odată, în suflet ai păstrat, Ca semn că timpul lumii prin tine-a a respirat.
Iar noi, legați de clipă, trăim fără să știm Că fiecare pas în timp îl regăsim, În pragul unde anii se-adună-n amintiri Și viața se măsoară în vise și-n iubiri.
Dar poate tocmai ăsta e lucrul cel mai sfânt: Că viața nu se-oprește nicicând pe-acest pământ. Că timpul curge-n taină, mereu neobosit, Iar noi, păstrăm trecutul, un dar neprețuit.
Un creier mic, sfrijit, dădea pe dinafară de tot ce-a adunat din seceta de-o vară… Pustiul fluierându-și, în luciul minții sale căuta mângâiere, ducându-se la vale…
Confuz și fără vlagă, zămislea monstruleți, din gânduri costelive și neuroni răzleți, și-i număra pe „dește”, uitând a recunoaște sinapse dezlânate, ce-n veci nu vor renaște.
Buchet uscat și vechi, de flori otrăvitoare, ia foc într-un descânt, spus fără de ardoare, iar fumul gros îneacă și bruma de gândire și creieru-amețește și cade-n amăgire…
Își spune că e-n stare o lume să conducă și-n scurta lui visare, măruntă și caducă, s-ar mângâia pe creștet, dar nu și-l mai găsește… Dispare când gândirea-i debilă se topește…
Azi am învățat un singur lucru să nu mai am încredere în oameni și nici în aplauzele care se repetă poate că este o nebunie să nu ai încredere în oameni și nici în cuvintele lor care se deschid ca o rană și închid suflete
am învățat să supraviețuiesc și să-mi spăl rana tot cu sângele meu nu regret ăsta e adevărul iar dacă e nevoie vi-l spun pe silabe apoi mi-l multiplic că doar atât mi-a mai rămas
Și iarăși bate vântul înspre larg, iar vasul și-a înfipt catargu-n lună alunecând la vale în furtună, când valurile-n ochii tăi se sparg. Plutesc pe mare resturi în derivă, din vas a mai rămas un braț de lemne; tu crezi că numai tu ești obiectivă, dar au rămas și cicatrici nedemne. Adâncuri de tăceri neînțelese, de pașii tăi pierduți prin porturi goale, în risipiri de aripă culese, dintr-o beție de iubiri carnale. În urma șoaptei s-a curbat lumina, și luciul se întinde peste ape; în gesturi mici de tot se-ascunde vina, am ostenit să nu te știu aproape.
din lut și lumină, din apă și vânt, s-a născut suflul care a luat formă și glas. când respiră, omul nu face altceva decât să continue respirația planetei. aerul care umple plămânii este același care mângâie munții, care leagănă pădurile și poartă semințele vieții mai departe. în inima lui pământul își amintește că este viu.
omul este clipa conștientă, din suflul etern al planetei, o respirație de viață, o vibrație de lumină.
Te chem și vii, sub stele-s insomnii pictez deja în palma ta flori străvezii tu știi că poți să scrii, cu unghii, „dor” pe piept la mine, și că n-am să mor
Gem și te chem, rănit de-atât frumos dar nu-s dureri cum erau ieri… misterios… taci… te dezbraci, lumină și suspin eu sunt uimit… ai înflorit… și mă închin
înfiorat, la primăvara dintre perni tu înțelegi și mă dezlegi de-atâtea ierni ne contopim sublim într-un sărut… vai, ce gust ai pe buze tu, de rai pierdut!…
Eu știu că-s viu, fiindcă brațu-mi drept unește tâmpla ta cu al meu piept s-asculte multe spuse-n cântec vechi cu-adami și eve, frunze și perechi
de ochi căprui și verzi, flori și livezi, de primăveri ce ieri erau zăpezi și-n tâmplă ți se-ntâmplă brusc, o stea o vezi și crezi, râzând,că-i steaua mea…
Tu simți că nu vom fi cuminți un ceas între noi doi doar noaptea a rămas, iar îngerul ce-n taină te păzea, oftând, a lăsat cheia-n palma mea…
și a zburat pe-un pat de nori în cer tu mă privești… zâmbești… ești un mister eu înțeleg… încep să te dezleg… noi suntem jumătăți… mă vreau întreg
tu nu zici nu… tu ai în ochi scântei și parcă nici nu ești dintre femei, dar știu că-i prea târziu pentru lăsat căci eu nu-s sfânt, sînt doar un biet bărbat…
Am cheia ta… da, îngerul tău bun ori e nebun, ori surd, ori doarme, tun pe patul lui din cer, făcut din nori noaptea s-a dus, noi nu dormim, în Rai sunt zori…
Frumoasă femeie, magnolie-n fee, cu parfum de noapte ascunsă în șoapte! Și iar răsărită-n aurori de ziuă, scăldată de rouă în iubire nouă! Prin suflet, colindă de văpaie blândă, în zori, primăvară, în nopți, o chipară! Infinit topazul, inimii extazul. Frumoasă femeie, magnolie-n fee, zaci prin călimare,-n duioșii amare, nescrisă scrisoare!
Înălțimile Macchu Picchu de Pablo Neruda (Cap.VIII)
Suie cu mine, dragoste americană. Sărută cu mine pietrele secrete. Argintul torențial al râului Urubamba* face ca polenul să zboare din cupa sa galbenă.
Zboară, pustie iederă, plantă pietroasă, ghirlandă dură, peste liniștea mormântului montan. Privește, minuscula viață, între aripile pământului, în timp ce -cristal și frig, aer dens – rezistentele smaralde se cern, ah, apă sălbatică scursă din zăpadă.
Dragoste, iubire contemplată de fiul orb al zăpezii, până la abrupta noapte, de la sonorele cremene andine, către zorii îngenunchierilor roșii,
Ah, Wilkamayu*, cu șerpuiri sonore, când îți spargi tunetul liniar, în spumă albă, asemenea zăpezii rănite, sau când vijelioasa prăpastie cântă și pedepsește cerul, trezindu-l, ce limbă aduci la urechea abia dezrădăcinată de spuma ta andină?
Cine a smuls fulgerul frigului și l-a lăsat inlănțuit în piscuri, împăștiat în lacrimile sale glaciare, cutremurat în scânteietoarele sale spade, lovind filamentele sale rezistente, condus în așternutu-i de războinic, și speriat de sfârșitul său în piatră?
Ce spun clipirile tale asediate? Secretul tău de fulger rebel a călătorit, înainte, plin de cuvinte? Cine a spart silabele de gheață, limbile indiene, etaloanele de aur, exprimările profunde, țipetele supuse, în subțirimea apelor tale arteriale?
Cine a tăiat pleoapele florale care veneau să privească din pământ? Cine grăbește ciorchinii morți ce cad prin mâinile tale curgătoare pentru a-și alege noaptea aleasă din cărbunele geologiei?
Cine smulge ramura copacului? Cine îngroapă din nou revederile?
Dragoste, iubire, nu depăși granița nu-ți ascunde capul în pământ: lasă ca timpul să-și împlinească menirea sub arcada izvoarelor dărâmate, și, între apele repezi și ziduri, cuprinde aerul defileului, paralele plutiri ale vântului, canalul orb al lanțurilor muntoase, salutul rugos al stâncii, și urcă, floare cu floare, în ciuda sălbăticiei, călcând peste șarpele* căzut.
În zona abruptă, piatră și pădure, praf de stele verzui, sălbăticie pură, Manturu*l izbucnește ca un izvor viu, sau ca o mansardă a tăcerii.
Vino în propria mea ființă, către zorile mele, până la singurătățile încoronate. Regatul mort încă mai trăiește.
Iar, peste un ceas, umbra condorului, însetată de sânge, alunecă aidoma unei bărci negre.
Notă Urubamba – râu din Peru, ce curge pe la poalele cetății Machu Picchu Wilkamayu – denumirea veche, în limba inca, a râului Urubamba, înseamnând ,,Râul Sacru’’ Șarpele – aici se referă la Quetzalcoatl, cunoscut și ca „șarpele cu pene”, care era zeul suprem în mitologia aztecă și amerindiană. Manturul- (Mant’o) picturi rupestre descoperite într-un loc de tranzit și tranziție a culturii inca, în Anzii amazonieni, din zona Cusco-Peru.
traducere – g.Cristea
Alturas de Machu Picchu (cap.VIII) de Pablo Neruda
Sube conmigo, amor americano. Besa conmigo las piedras secretas. La plata torrencial del Urubamba hace volar el polen a su copa amarilla.
Vuela el vacío de la enredadera, la planta pétrea, la guirnalda dura sobre el silencio del cajón serrano. Ven, minúscula vida, entre las alas de la tierra, mientras -cristal y frío, aire golpeado – apartando esmeraldas combatidas, oh agua salvaje, bajas de la nieve.
Amor, amor, hasta la noche abrupta, desde el sonoro pedernal andino, hacia la aurora de rodillas rojas, contempla el hijo ciego de la nieve.
Oh, Wilkamayu de sonoros hilos, cuando rompes tus truenos lineales en blanca espuma, como herida nieve, cuando tu vendaval acantilado canta y castiga despertando al cielo, qué idioma traes a la oreja apenas desarraigada de tu espuma andina?
Quién apresó el relámpago del frío y lo dejó en la altura encadenado, repartido en sus lágrimas glaciales, sacudido en sus rápidas espadas, golpeando sus estambres aguerridos, conducido en su cama de guerrero, sobresaltado en su final de roca?
Qué dicen tus destellos acosados? Tu secreto relámpago rebelde antes viajó poblado de palabras? Quién va rompiendo sílabas heladas, idiomas negros, estandartes de oro, bocas profundas, gritos sometidos, en tus delgadas aguas arteriales?
Quién va cortando párpados florales que vienen a mirar desde la tierra? Quién precipita los racimos muertos que bajan en tus manos de cascada a desgranar su noche desgranada en el carbón de la geología?
Quién despeña la rama de los vínculos? Quién otra vez sepulta los adioses?
Amor, amor, no toques la frontera, ni adores la cabeza sumergida: deja que el tiempo cumpla su estatura en su salón de manantiales rotos, y, entre el agua veloz y las murallas, recoge el aire del desfiladero, las paralelas láminas del viento, el canal ciego de las cordilleras, el áspero saludo del rocío, y sube, flor a flor, por la espesura, pisando la serpiente despeñada.
En la escarpada zona, piedra y bosque, polvo de estrellas verdes, selva clara, Mantur estalla como un lago vivo o como un nuevo piso del silencio.
Ven a mi propio ser, al alba mía, hasta las soledades coronadas. El reino muerto vive todavía.
Y en el Reloj la sombra sanguinaria del cóndor cruza como una nave negra.
Zbor spre înălțimi 