Ion Cristea Marilena

Doruri

Eu aștept să vină clipa dorurilor nebunești,
Tu degeaba nu ții seama, tu degeaba te ferești,
Fiindcă toamna răscolește ce avem ascuns în noi,
Dorul de un vânt puternic ce animă frunze moi!

Dorul care îmi încearcă sentimentele de toamnă,
Și din noapte mă trezește doar când ele vor să doarmă,
Mă cuprinde, mă răstoarnă, doar când frunza a căzut,
Și mă duce iar cu gândul, la origini, la-nceput!

Și văd dealuri și pădurea ce îmi înfrunzeste-n suflet,
Desi frunza-ngalbenită se cunoaște și în umblet,
Văd doar păsări călătoare pe deasupra unui loc,
Ce tot zboară către zare într-un cerc aprins de foc!

Dorul de un drum ce-ascunde urma unui pas pierdut,
Printre crengi vagi si umbroase ale unui pom tăcut,
Un miros, cel de pe urmă, al salcâmilor in floare,
Ce mă tulbura și-n vise ca un semn de întrebare!

Dorul de copilul care între-apus și răsărit,
Aduna sute de stele, visător și prea uimit,
Iar când ziua își trimite razele sale de soare,
Îi parea că se scufundă și că ziua e prea mare!

Dorul de-o iubire caldă ca o ploaie printre stele,
Când și stropii albi de ploaie strălucesc la fel ca ele,
De un soare blând de toamnă care-mi încălzește mâna,
Ca să-ți mângâi iar obrazul cum făceam întotdeauna!

Eu aștept să vină clipa dorurilor nebunești,
Tu degeaba nu ții seama, tu degeaba te ferești,
Nostalgii, regret, tristețe, parca toate au trecut,
Și mă-ntorc din nou cu gândul la origini, la-nceput!

Ion-Cristea Marilena Ploiești

Camelia Boț

Am obosit
~Camelia Boț ~

Am obosit să-mi plâng iubirea
În visuri așezate în poeme,
Căutând să-mi alung durerea
Ce-n suflet începe a-mi geme.

Dar toamna gându-mi cuprinde
Și-n nostalgii mă poartă de zor,
Ochii-mi plânși îmi surprinde
Și mi-i zvântă cu-al vântului dor.

Și-mi adie și prin păru-mi lins
A vremii necruțătoare trecere
Și dorința din cuvântu-mi stins
Se cuibărește-n mine în tăcere.

M-aș culca pe-o frunză ruginită
Căzută lin din ramura unui alun,
Dar inima mea e prea obosită
Și mi-e teamă că-n vis o s-apun.

Am obosit să mai scriu de iubire
Să visez la ce nu va fi nicicând,
Voi pleca cu toamna-n neștire
Să-mi odihnesc trupul în pământ.

13.09.2020
foto, internet

Teodor Dume

Azi vă prezint un alt om, poet care aduce cinste literaturii române!
Respect si admirație, om frumos!

adevărul din cuvinte, București 1985
autor: Teodor Dume
Prefața: Gheorghe Grigurcu
*** 35 de ani de la debutul în volum
(Iata-ma acum la al 27 lea volum si in peste 80 de antologii)
Iată ce zicea Gheorghe Grigurcu, în 1985

Un debutant: Teodor Dume

“Condiţia debutantului este irevocabil enigmatică. Pornind de la un punct zero al personalităţii, aceasta „propune” o personalitate ipotetică, de la cea mai strălucitor-seducătoare accepţie până la cea mai dezarmantă înfăţişare, ca o silă de literatură obiectivă încorporată. Dar situaţia e reversibilă, deoarece (cu foarte puţine excepţii care confirmă regula) debutul e un semn al mobilităţii. Începutul literar constituie o germinaţie pe care sentimentul lumii (proprii) o integrează imprevizibil în momentele ulterioare (fericite). Geometria unei stări lirice se precizează treptat. Adîncindu-se, poetul alege o singură cale. Risipa e prevenită, atît sub raportul structural cît şi cel al selecţiei. Bineînţeles, poate avea loc şi fenomenul invers, cînd scînteierile făgăduinţei se mistuie, cînd vocaţia firavă se suprimă pe sine. De atîtea ori, vai, conturul ezitant al unei creaţii se dovedeşte iluzoriu, ceea ce pare a se forma se destramă, ceea ce pare a se înfiripa se destramă. Fiind împotriva unei atitudini oraculare faţă de tinerii scriitori (pe care o socotim neserioasă), credem că există un mod rezonabil de a-i aprecia, fixîndu-le demersul iniţial, tratîndu-i drept ce sunt de fapt. Fără a anticipa viitorul problematic şi fără a ne informa de trecutul inexistent, sîntem liberi a vedea în prima lor producţie un gest „absolut”. Regimul creaţiei, dintr-un punct de vedere lipsit de prejudecăţi, ni se prezintă omogen şi cel mai neînsemnat dintre autori, în planul organizatoric al valorilor, poate fi, pe durata a cîtorva versuri, egalul poeziei mari.
Teodor Dume, are un interes cu un atribut pentru poezie aparte. Sub stîngăciile versului său tenace, procesul culturalizării se iluminează prin cel al căutării lirice, înnobilîndu-l nespus. Inocenţa se transpune în ardoare poetică, fără vreun îndemn exterior, fără vreo tangenţă profesională ori lucrativă. El face parte din rîndul acelor tineri care, în mediul cenaclurilor literare, visează cu ochi larg deschişi mirajul Artei, sub stigmatul unei neconvenţionale purităţi şi al unei exemplare modestii.
În atmosfera de perspective incerte, înfloreşte tipul poetului pur, tulburător complement psihologic al controversatei noţiuni estetice de poezie pură.
Teodor Dume îl ilustrează prin tensiunea poetică iscată de propria sa cauză, ca un imbold patetic al naturii însăşi.
Ceea ce surprinde în cele mai bune dintre stihurile sale e un straniu rafinament, provenit parcă dintr-o viaţă interioară consumată, care se revelează în flăcările decorative ale entuziasmului juvenil:

Veniţi prieteni!
Să nu vă-nspăimînte
zările noastre aprinse
în luptele păcii.
Căutaţi-ne în mijlocul
luminii
locuitori pe lira aceasta.

O superbă încredere în sine (a poeziei, nu a poetului) se pronunţă într-o melodie holderliană (deşi e foarte puţin probabil că poetul aci prezentat să-l fi citit pe marele german):

Vîslesc în memorie
nesigur pe teamă,
împrumutîndu-mi nemurirea
ce-mprăştie
răcoarea serii
prin ani.

Da, ele, vîrstele,
plîng inocente.

O disciplină de bun augur, tradusă în discreţie, substanţializează subtile imagini:

Mi-am oprit lacrimile
pentru a le număra.
Mîna începuse să-mi tremure
şi deodată se rostogoli
în nemărginire,
conturată de-o lumină.
Apoi auzii
iluzia sărutului.

Ori această explozie cosmică, grafiată într-o atît de dezinvoltă lapidaritate:

Plecată, noaptea cade peste văi:
uimire
/Pe semne cerul a aruncat-o afară/.

Indiscutabil suflet de poet, Teodor Dume deţine în formula fiinţei sale însetate de limbaj metaforic propriul său viitor. Întrucît în planul artei cuvîntul „amator” e lipsit de sens, îi dorim o realizare ce, împlinind dezideratele conştiinţei de sine, să-i justifice elanul primei culegeri. ”

Gheorghe Grigurcu, critic, scriitor, membru U.S.R.


Si iata ce spune acelasi Gheorghe Grigurcu dupa ani si ani de la debut

„Dragă domnule Teodor Dume,
Te felicit din toată inima pentru apariția volumului dumitale de poezie.
Citindu-l mi-am confirmat impresia că ești un mare suflet de poet (…)
Poezia, cîtă mai e în lume, se bizuie pe oameni ca dumneata, puri și modești, de bună credință care slujesc cu pasiune, dezinteresat.
Te socotesc unul dintre cei mai de bună calitate din îndeajuns de numeroși tineri literați pe care, de-alungul anilor, am avut prilejul a-i întîlni.”

Gheorghe Grigurcu,

Text preluat direct de pe pagina de facebook a autorului Teodor Dume!

18.09.2020

Anatol Covalli

Mai e puţin
*
de Anatol Covalli
*
Mai e puţin… Şi-aş vrea să sorb puteri
din toamne, primăveri sau blânde veri,
nu doar din iarnă,
care să stea sub al uitării zid,
să nu mai fie-n stare să tot cearnă
omăt stupid.
*
Vreau să colind din nou prin codrii mei
ca să culeg brânduşe, ghiocei,
iar în grădină
s-adorm pe iarba de un verde crud
visând că sunt un bulgăr de lumină
de rouă ud.
*
Doresc să mângâi lanurile-n pârg
care foşnesc de-al vieţii mele sârg
ce-a vrut recoltă
cum n-a mai fost nicicând pe-acest pământ,
vreau să cioplesc pe-a împlinirii boltă
un zâmbet sfânt.
*
Şi-n anii cu trei anotimpuri, sper
să nu mă rătăcesc în efemer,
iar noua viaţă,
chiar scurtă, să-aibă rod cât mai bogat,
să pot să râd că nu mă mai îngheaţă
gerul turbat.

Doina Botusan

Azi implor dumnezeirea să amâne desfrunzirea…
Versuri Doina Botusan

Nu-mi pasă dacă a venit toamna verdele să-mi fure, o primesc de bună voie, eu de ploi aveam nevoie să-nverzesc altă pădure.
Cea de-acum a-ngălbenit etalandu-și frunzele într-un tablou impresionist,colorat avangardist, desfătându-mi muzele.

Că vara s-a sfârșit nu-mi pasă, în mine-i vară permanent, beau nectarul strâns în vii și conjug verbul,,a fi” numai la timpul prezent.
Eu norii i-am răstignit, nu mai vreau să urc golgote, strugurilor le-am stors vinul, cu el să-mi îmbăt destinul, sângele sa clocotească iarăși liber prin aorte.

Toamnei să-i sting din coșmar, deschid cerului o poartă, implorând dumnezeirea, să amâne desfrunzirea,sa nu-i transforme frumusețea din nou în,, natură moartă „.
O feresc de avatar,ținând brumele la ușă, să nu pice până când, mai purpurie ca oricând pasarea,, Phoenix”va renaște parfumată iar din propria-i cenușă.

Și dacă toamna o sa plece totuși, și n-o să pot să-i curm menirea, o las drumul să-și urmeze,
alte zări să coloreze,braț la braț cu nemurirea.
Voi evada într-un ținut cu lotusi,înfloriti la malul mării, deși știu ca o să-mi fie dor, de minunatul ei decor,și n-am să pot în veci s-o dau uitării.

Acuma am nevoie de repaos,vântului i-am pus cătușe,liniștea să mă cuprindă,să-i văd chipul în oglindă,scăldat in melancolii apuse.
Pact am incheiat cu Chronos să-mi acorde privilegii, ceasurile să oprească, dansul morții să-l sfârșească declarând definitiv iarna,, în afara legii”.

Eugenia Mihu

ÎNCURCĂTURI DE TOAMNĂ
Mihu Eugenia

Îndărătul casei mele o bicisnică de cioară
S-a-ncurcat în anotimpuri, și îmi spune,-a câta oară?
Că e primăvară-n lume. Taci, nebuno, cată-ți treaba
Și nu croncăni atâta, că mă croncănești degeaba.

Uite colo, sus pe dealuri, uită-te pe coama culmii
Cum se dezgolesc gorunii și își pleacă fruntea, ulmii,
Vezi în jurul tău că-s coapte mere și gutui și struguri?
Vezi că nu sunt viorele și că nu-s pe ramuri muguri?

Știu, ești tare înțeleaptă, dar nu vezi? noaptea-i mai lungă
Și ciobanii se întoarnă cu oițele la strungă,
Veverița-și pregătește adăpost pentru iernare,
Iar un urs, din buza râpei, se gândește la mâncare

Și ar vrea să dea o raită, să mai fure ceva dulce
Până ce nu pică neaua, când se duce să se culce.
Iar cocorii și ereții, berzele și pelicani
Ne privesc, complici, din ceruri, cum o fac de mii de ani.

Dar privește-mi, cioară, părul, ochii, ridul de pe față
Și măsoară,-n milimetri, capătul micuț de ață
Ce mi-a mai rămas din viață. Spune-mi tu, e primăvară,
Sau e toamnă către iarnă? Este zbor, sau e povară?

Iancu Cătălin

Feerie

Tu ai venit cu soarele în gânduri,
În palme-aveai ascunse primăveri,
Eu la ferestre-aveam bătute scânduri
Și pașii mă purtau spre nicăieri.

Tu ai adus cu tine zbor de fluturi,
În calea-ai răsărit covor de flori,
Eu din tăceri îmi făurisem scuturi,
Ferit să fiu de-ai dragostei fiori.

Tu ai adus cu tine frunze-n ramuri,
Un curcubeu pe boltă ai pictat,
Eu mi-am legat simțirile în hamuri,
Ce este fericirea am uitat.

Tu ai venit cu brațele deschise,
Privirea ta mi-a fulgerat retina,
Te-ai strecurat tiptil la mine-n vise,
În neagra noapte mi-ai aprins lumina.

Îți mulțumesc că m-ai ales pe mine,
Că mi-ai adus în suflet bucurie,
Că-mi ții de cald în iarna care vine
Și totul e de-acum o feerie.

                                 Cătălin Iancu 
                                 18.09.2020

Daniel-Petrișor Dumitru

~ micuța prințesă ~

Dintre gândurile mele, gânduri sumbre uneori,
te-am ales numai pe tine, cea mai mândră dintre flori.

Zborul meu către lumină pururea îmi e vegheat,
de-o ființă fără vină ce din înger s-a-ntrupat.

Dintre dorurile toate ce le am pe-acest pământ,
tu îmi ești cel mai aproape, mai departe când m-avânt.

Numai tu ești mângâierea stelelor în nopți târzii,
ești un vis din visul tainic ce-l visez în orice zi.

Dintre-atâtea nestemate, diamante pentru toți
pentru mine au valoare numai ochii care-i porți.

Mai frumoasă decât luna printre stele strălucești,
nu mă sperie furtuna fiin’că știu că mă iubești.

Dintre stele numai una totdeauna a ta e,
iubito, tu ești minunea care mă învăluie.

Ne întâmpină o floare dup-o noapte de amor,
cântec de privighetoare roua dimineților.

Dintre gândurile mele gânduri sumbre uneori,
te iubesc numai pe tine cea mai mândră dintre flori.

    Daniel-Petrișor Dumitru

Simina Paun

De azi

Astăzi îmi este dor de mine!
Îmi este dor să îmi spun că sunt! Că nu trebuie să mă prefac, să mă chinui secundă de secundă, să demonstrez că sunt.
Cåt de târziu am aflat că nu folosește nimănui și la nimic, faptul că sunt într-un anumit fel….Nu folosește!
Pentru că ASTĂZI, ASTĂZI, abia ASTĂZI, am înțeles că nu mă mai interesează cum mă văd colegii, cunoscutii, necunoscutii, prietenii….iubitul meu. nici timpul suficient nu l-aș mai avea, pentru a fi pe placul tuturor!
De azi, voi avea grijă doar de mine: să fiu mai atentă să nu calc firul de iarbă, să am tot timpul la mine o bucată de pâine să o dau cățeilor pe stradă( Pentru ca da, în țara mea, încă sunt căței pe stradă! Și ce dacă! Sunt ele javre în viața noastră, oriunde ne-am afla și nu mai chemăm hingherii!), să am tot timpul 1 leu pregătit să il dau cerșetorului din colț, când spune” poezia ” lui, zi de zi.
De azi voi avea grijă să nu îmi mai pese că părul nu îmi mai stă aranjat, că „rujul s-a șters puțin, dragă, pe buza de jos!”, că îmi atârnă cordonul pardesiului, că am pus telefonul invers la ureche, în tramvai, când grabită am vrut să-i răspund fiului meu, că se uita lumea la mine cand râd cu pofta…De azi vreau sa fiu!
Vreau să vorbesc de azi cu Luna, vreau să mă rog de Soare să mai stea o zi, un ceas peste pleopele mele nefardate, peste ridurile mele tot mai adâncite, peste pielea-mi tot mai brăzdată de mângâieri neadevărate.
Vreau de azi să intru in mare, femeie obosită de viață! Și marea să mă înfașoare în valurile ei, să mă mângâie și să îmi spună: „Ești femeie! Ești frumoasa! Ești puternica! EȘTI…femeie! EȘTI!
Plâng! Aud pasii mamei! Îi aud vocea…:.” Taci..taci copil bun…taci și zâmbește! Atât! ” Cât de târziu îmi ascult mama! Zâmbesc și tac! De azi, doar zâmbesc si tac! Și marea….marea mă mângâie, îmi umple golurile veșniciei pe care nu o pot întelege….Veșnicia, eu așa o văd…cu goluri multe…goluri care dacă s-ar umple, s-ar ocupa veșnicia ….
De azi, sunt!
Ies din mare! Liberă! Spălată, vindecată de mine, de cea care am fost până ieri.Și în veșnicia de ieri până azi, nici nu am fost! Am existat doar într-un gol din veșnicie.
Și azi când vreau să fiu, vorbesc cu tine! Cu tine, care până azi ai făcut parte din decorul meu, din regia filmului meu, indiferent ce rol ai primit în distribuție: de prieten, de coleg, de cunoscut, de necunoscut…de iubit…Azi îți spun: ” Dă-ți jos masca! Ai jucat minunat finalul! De azi, te poți demasca! De azi, nu îmi mai pasă!”
De azi nu îl mai rețin pe cel care vrea sa plece, nu îl voi mai alunga pe cel care vrea sa vină, voi lăsa sabia undeva, în teacă, uitată pe dulapul plin cu amintiri…voi strânge de azi albinele în palmă, fără să-mi fie teamă, voi degusta pelinul fără să-i mai simt gustul amar. De azi, nici măcar nu voi mai încerca să îmi repar greșelile.
De azi voi trăi!
Dar până azi, trebuie să mor puțin, să umplu un gol din veșnicie. Stai să caut Evanghelia și să-mi aprind o lumânare!
Zâmbește și taci!
Sssssstttt… liniste! Se trăiește și se moare concomitent, pentru că de astăzi… NU ÎMI MAI PASĂĂĂĂ…..!!!

Simina Paun
19 noiembrie, 2019

Avram Ioan

Pârâul fermecat
Autor Ioan Avram

Clocotind , pârâul rece,
Peste stânci amețitoare,
Parcă prin căldare trece
Apoi pleacă pe cărare.

Curge molcom prin pădure,
Șușotind povești de dor,
Face codrul să răsune
Pentru prințul său Amor.

O crăiasă-și oglindește
Chipul drag în luciul apei,
Prințul transformat în pește
Dă senzație agapei.

Râul pleacă spre câmpie
Luând cu el povești de-amor
Cu crăiasa cea frumoasă
Prințul pește pețitor.

%d blogeri au apreciat: