În memoriam – Anatol Covalli: Un ultim zbor spre înălțimi
Dragi prieteni ai cuvântului, lumea culturii române mai săracă. Poetul și tenorul Anatol Covalli a ales să pornească în ultimul său „zbor spre înălțimi”, lăsând în urmă ecoul unei voci de aur și profunzimea unor versuri neprețuite. Anatol Covalli nu a fost doar un solist strălucit al Operei Naționale București, ci și un truditor neobosit al rimei, un spirit nobil care ne-a onorat cu creațiile sale. Cei care i-am citit poeziile, în acest spațiu dedicat spiritului, știm că fiecare vers era o fereastră deschisă către sufletul său sensibil. Acum, când cortina s-a lăsat pentru ultima dată, suntem recunoscători pentru moștenirea literară și artistică pe care ne-a lăsat-o.
Drum lin printre stele, maestre!
Vocea și versul dumneavoastră vor continua să răsune în inimile noastre.
Doamne !…
de Anatol Covalli
Doamne, ce lumină mi-ai trimis în dar
răsplătind iubirea ce ţi-o port mereu
şi-n care o umbră nu găsesc măcar
nici atunci când vieţii mele îi e greu.
Simt ce niciodată încă n-am simţit
şi o bucurie plină de extaz
c-un sărut fierbinte a şters în sfârşit
din a mea fiinţă ultimul necaz.
Tot ce-n a mea viaţă începe acum
ştiu c-a fost de Tine binecuvântat
când mi-ai pus în față cel mai frumos drum
care vreodată cuiva i s-a dat.
Fiecare fibră, fiecare nerv,
ne-ncetat vibrează în fiinţa mea
când mă uit în mine şi uimit observ
că Tu duci povara care e mai grea.
Înviere
de Anatol Covalli
Am spart în mine caterinci, lăute
şi-n suflet mari orchestre-am acordat
şi-aud cântând în mine minunat
chiar fibrele ce-au fost întruna mute.
Ce armonii sunt în orişice strună
când năvălesc în mine dimineţi!
În zbuciumul ciudatei mele vieţi
s-a liniştit deodată-orice furtună.
Se reîntorc şi vin să mă sărute
speranţele ce-odată au plecat.
O fericire azi m-a-mbrãţişat
şi-o împlinire-a vrut să mă ajute.
E viaţa mai frumoasă şi mai bună
de când am spart ai spaimelor pereţi,
ca să reintre-n mine dimineţi,
să-audă toţi fiinţa-mi cum răsună.
Cu sufletul în frunt
de Anatol Covalli
Cu ger, cu nea, cu gheaţă,
iarna îmi stă-nainte
şi îmi aduce-aminte
că voi pleca din viaţă,
de care se agaţă
penultimele-mi ţinte,
elanul din cuvinte
ce să trăiască-nvaţă.
Stau clipele la pândă
uitându-se speriate
cum ritmul morţii bate
în ornic de osândă,
sperând într-o dobândă
de generozitate
de la eternitate,
spre-a ţese o izbândă.
În iureş de frământuri
privesc cu jind spre piscuri
şi urc chiar de sunt riscuri
şi suflă aspre vânturi.
Prefac geamătu-n cânturi
când ucigaşe pliscuri
îmi sfarmă obeliscuri
nălţate în avânturi.
Mai sunt cărări spinoase
de străbătut pe munte.
Din când în când o punte
arunc peste crevase.
Potecile rămase
încearcă să mă-nfrunte,
dar sufletul e-n frunte
şi nu o să mă lase.
Redactor: Mira Minu
Redactor șef: Ionuț Pande
Director editorial: Camelia Corina Boț
Partajează acest lucru pe:
