Așa de trist acum revii, Din chinul nopților pustii Și faci pe drum un ultim pas, Să poți trăi măcar un ceas Din timpul care ți-a rămas!
Așa de trist și fără rost Se risipește tot ce-a fost! Și n-ai mai vrea deloc să pleci, Străbați cu greu alte poteci, Tărâmuri cu omături reci…
Se prăvălesc și ploi din cer Peste un suflet prea stingher! De ce să vrei să mai revii Din bezna nopților târzii, Dacă nu poți, dacă nu știi?!
Așa de trist! Ca bolovani Căzut-au peste tine ani! Nimeni nu a dorit să vadă O frunză ce stătea să cadă, Sub felinare, pe o stradă…
De ce-ai mai vrea să mă mai știi, Când rănile și azi sunt vii?! Așa vor trece ani sau veacuri Fără de șanse, făr de leacuri, Împovărați de multe fleacuri!
Așa-i de trist în astă eră, Când toate-s palidă himeră! Te duci cu totul în pământ, Pe brațe porți toiag de vânt, Te-nchizi, rănit, într-un mormânt!
Așa de trist, om călător, Tu ieși din viață, din decor, Cu inima mai destrămată Și nu dorești ca altădată Să mai revii! Nu, niciodată!
Măicuță, îmi plâng ochii și-nalță rugăciune, Suntem prea sluți în vorbe, în gânduri și trăiri, E rost de închinare, e rost de-nțelepciune, Să construim cărare cu flori, spre mănăstiri.
Azi, frați nu stau la masă și nu-și împart o pâine, Părinții-și urăsc pruncii, iar fiii, pe părinți, Mila în astă lume o știe doar un câine, E vreme de răscruce și-i vom striga pe sfinți.
Fecioară, simt cum pietre fac rană și mă doare O talpă-nsângerată, iar pasul meu e greu, Mi-e sete, n-am în traistă merinde…doar o floare, Dar este ce-am mai scump, e doar sufletul meu.
Măicuță, plânge floarea și-nalță rugăciune, Cu mir să o sfințești!…Între pământ și cer E zbor și e cădere, și e deșertăciune, Mi-e sufletul o floare și n-are temnicer.
În drumul său prin lume să nu fie risipă!… Măicuță, plânge cerul, mi-e teamă și mi-e frig, În muguri de cais s-anfiripat o clipă Și-mi este de ajuns, pe Tine să te strig.
FLUTURI DE LUMINĂ -O radiografie a demnității împotriva uitării-
Prea des te lovești astăzi de cărți care reprezintă doar forme fără fond, exerciții de narcisism arid ale unor generații care și-au uitat originile. Dar iată că, uneori, destinul sau Ananke îți aduce în față un volum a cărui respirație îți cere imperativ să te oprești: FLUTURI DE LUMINĂ de Angela PETRE (Editura Alchimia Cuvântului, Mogoșoaia, 2026, 202 p.) cu o masivă prefață semnată da Marilena RĂGHINARU și de o postfață de Dan Ionel DINU. O carte care nu este literatură de consum, ci un suflet tipărit ce luptă, cu un curaj uluitor, împotriva mediocrității și a morții. Trăim, fără îndoială, o epocă a „mancurtizării” galopante. Poezia actuală, aplaudată de unii critici reci, de laborator, se vrea abstractă, ilogică, un minimalism fad în care autorul pare să se rușineze de ritm și de rimă. În acest peisaj dezolant al abandonului cultural, Angela PETRE are curajul să fie, după cum singură declară într-un poem superb asumat, „demodată”. Ea își îmbracă trăirile în prozodia clasică, așezând cuvintele cu o rigoare aproape arhitecturală. Este acea rigoare pe care o regăseam odinioară la profesorii aceia tirani din tinerețea noastră, care ne făceau să tremurăm la tablă; doar prin exigență se scoate Omul din animal, iar Angela PETRE aplică această asprime salutară pe propriul text. Titlul volumului, „Fluturi de lumină”, pare, la o primă citire, de o fragilitate înșelătoare. Căci ce este fluturele, în fond, dacă nu suprema emblemă a efemerului, trupul subțire de care până dimineață se alege praful? Însă asociat luminii, capătă o greutate ontologică. Fluturii ei sunt chintesența sufletului eliberat din teluric, care își asumă zborul, adică durerea și suferința cunoașterii: „Roiuri de fluturi desprinși din lumină/ Zboară prin mine pe aripi de dor/, Le simt fâlfâirea-n făptura-mi senină/ Ducând în Astral gândul meu călător…/ Pe bolta divină văd Carul și Luna,/ Măreață stăpână tronează pe cer,/ Frumoasă și unică întotdeauna / Împrăștie lumina ca pe-un mister./ Vrăjită de boltă eu stau în visare/ Și fluturii roiuri din mine pornesc,/ / Mă lasă tăcută în lumea prea mare/ Captivă a blândului trup omenesc/”(„Fluturi de lumină”) Autoarea nu scrie pentru a epata, ci pentru a decoda arhitectura fatalistă a propriului destin, împărțit organic între sfințenia vetrei părintești și noroiul purgatoriului civic românesc. De-abia acum, pășind pe tărâmul memoriei ei, înțelegem de unde vine forța acestei cărți. Totul este conectat. Fiecare pagină este o recuperare a axis mundi-ului copilăriei. Poeziile dedicate Grădinii Publice sau primei zile de școală („În mâna dreaptă-mi tremura sub celofan o floare / Pe care-aveam să i-o ofer doamnei învățătoare/”) nu sunt simple notițe nostalgice. Ele sunt relicve ale unei inocențe definitiv pierdute, salvate prin cerneală. Angela PETRE recuperează huma din care a fost plămădită, păstrând o relație aproape mistică cu părinții care, deși trecuți la îngeri, continuă să-i dicteze moralitatea de dincolo. Aici ne oprim, inevitabil, la icoana tutelară a Mamei. Figura mamei este unitatea de măsură pentru orice sacrificiu din carte. Când dorul lovește cu putere fizică, sfâșiind echilibrul lăuntric, Angela PETRE îi scrie „scrisori” în eter, apelând parcă la o conspirație a iubirii împotriva dispariției fizice. Și ce sfâșietor se înscrie destinul pe corpul ei! Trupul memorează totul: cearcănele, firele albe de păr, ridurile ca niște cicatrici ale trăirilor intense. O recunoaștere asumată a timpului devorator, în care toamna nu vine doar pe stradă, ci „îmi strigă toamna-n fiecare os”. Nu este o tânguire; este un stoicism tremurat de o decență rară. Și te întrebi, firesc, cum poate un spirit echilibra această greutate a pământului strămoșesc și a despărțirilor? Prin zbor. O cu totul altă dimensiune se deschide amplu în poemele dedicate aviației și, în mod clar, soțului său, partenerului de-o viață. Aici, „albastrul” nu este cerul romanticilor plictisiți, ci tărâmul sacrificiului suprem. Viața pe aerodrom, tensiunea motoarelor, mirosul crud de iarbă tăiată și kerosen, așteptarea înfrigurat-muta a femeii la sol – toate descriu prețul imens plătit pentru o reușită. Aviatorul devine eroul tragic modern, omul nobil care își lasă familia dormind la primele ore ale dimineții pentru a sfărâma tăcerea absolută a înălțimilor. „Prețul unic, însăși viața se plătește în avans / Când dorința este una și până la ea-i un pas!” scrie autoarea. Este o dovadă clară că nimic, dar absolut nimic pe lumea asta nu e gratuit. Pentru fiecare decolare reușită, există nopți de coșmar, „balizajul dispărut în vis”, tăceri vinovate prin care cei doi, la nivel conjugal, conspiră să nu numească frica, doar pentru a o ține la distanță. Însă poeta nu este doar o memorialistă închisă în turnul ei de fildeș. Există în ea o conștiință a judecății duble, dublată de o revoltă civică pe care eu, unul, o salut stând în picioare. În a doua jumătate a cărții, instrumentul hermeneutic este aruncat și înlocuit cu bisturiul ascuțit al pamfletarului. Angela Petre privește fără iluzii prăbușirea unei nații, tragedia României contemporane, o țară transformată în teren de experimente. Poemele despre pandemie ne aduc aminte, cu un fior de groază rece, de anii recenți în care statul a intervenit brutal în însăși substanța noastră intimă. Spitalele sunt descrise exact așa cum le-am văzut și eu: nu ca locuri de vindecare, ci ca niște imense purgatorii birocratice, unde pacienții strigă a disperare, oxigenul șuieră tăios, iar viața dispare sub privirea neputincioasă a medicilor. Masca fizică a pandemiei devine brusc o mască morală a unei întregi societăți. Interzicerea accesului la biserică de Paști sau frica de a-ți mai îmbrățișa apropiații sunt catalogate, pe bună dreptate, ca anomalii care ne-au furat umanitatea. Și oare nu cumva am uitat, loviți de „virusul” fricii, cine suntem? Căci autoarea mută tirul spre corupția elitelor, spre politicienii de o incompetență crasă. Cu o aciditate controlată, fără nicio fărâmă de isterie vulgară, Angela PETRE denunță jaful: copacii retezați ai codrilor, tinerii noștri goniți dincolo de granițe, deveniți sclavi pentru un trai un pic mai acătării. O citez aici, folosindu-mă de propriile-i cuvinte ca de o lovitură de berbec aplicată minciunii oficiale. Observați finețea și revolta din următoarea strofă: „Ți-au vândut și stema plină cu simboluri,/ Ți-au golit Carpații cei cu frunți de piatră,/ Ți-au zdrobit destinul dându-ți alte roluri,/ Ți-au lăsat românii fără focîn vatră./”((„Dor de România”) Iată aici chintesența indignării naționale! Nu poți iubi o țară fără să te doară fizic decăderea ei. Comparația cu domnitorii de odinioară, cu acel Ștefan sau Mihai invocați din adâncuri, subliniază degringolada unui popor care, orbit de noile poleieli aduse de comisarii europeni, acceptă să devină o masă manevrabilă. Există o dialectică dureroasă între „Noi și Ei” în aceste poezii civice. Ne uităm cu admirație la Occident, dar suferim aici, la porțile orientului, umilințe de neînchipuit. Clasa politică se joacă de-a Dumnezeu, mințind în buletinele de vot, iar românul se trezește mereu dimineața, cum spune autoarea, „tot pe stradă, un falit”. Este tragedia unei țări blocate într-un veșnic sens giratoriu, unde se bate pasul pe loc în timp ce „vuvuzelele” televiziunilor ne dictează ce să gândim. Totuși, în ciuda acestui diagnostic clinic nemilos, Angela PETRE nu se lasă prăbușită în nihilism. Când scârba o copleșește, se retrage în noblețea gesturilor mici, civilizatoare. Refuză să renunțe la stil, la maniere, la ceea ce unii superficiali numesc „a fi demodat.” A umbla la pantofi rafinați, a prefera aroma unei cafele făcute la ibric și a vorbi corect românește, refuzând rom-gleza actuală, devine în volumul ei o formă superioară de rezistență. Această „demodare” asumată este completată de cultul absolut pentru prietenie. Căci „prietenia este judecata supremă după care îmi evaluez semenii”, iar poeta o știe preabine. Se lovește de prietenii de conjunctură, de cei care i-au cerut ajutorul la greu și au dispărut ca fumul odată ce s-au văzut scăpați. Ingratitudinea este, o spun mereu, răsplata generozității. Dar, Angela, am închis copertele acestui volum, am simțit acea alinare rară pe care ți-o dă întâlnirea cu un spirit cu adevărat viu. Aici nu e vorba doar de publicarea unor poezii, ci de un gest fondator. Când așterni o carte, când sădești un pom sau când clădești un caracter de copil, tu de fapt ripostezi morții. Să rămână ceva în urmă! Aceasta este imortalitatea pământeană pe care Angela PETRE și-a asigurat-o irevocabil. Nu pot decât să mă înclin în fața acestui desant cultural, un lucru temeinic făcut, născut din respect pentru limba română și pentru tradiție. Într-o Românie în care „mediocritățile mediocrităților” sunt premiate și date ca exemple la ore de maximă audiență, FLUTURI DE LUMINĂ este dovada clară că fondul bun al acestui neam nu a fost complet corupt. Cum bine spunea Domnul Mișu, mentorul care îmi guvernează atâtea gânduri (Vezi Judecătorul de suflete” T. D.): „Dă-i omului un țel în viață și-l scoți din mediocritate”. Angela PETRE și-a găsit țelul, iar noi, prin ea, ne regăsim busola emoțională. Mă declar cucerit, copleșit de atâta vulnerabilitate asumată, și recomand această carte tuturor celor care mai au curajul să simtă fără anestezic. Poeta alege, cu o forță incredibilă, să ierte. Căci a ierta face mai mult decât o sută de pedepse, iar extemporalul vieții ne cere să dăm mereu dovadă de compasiune. N.B. Cititorule, poți închide ochii sau poți privi în altă parte. Dar, târziu în noapte, când rămâi singur cu umbrele și regretele tale, versurile acestei cărți, odată citite, se vor strecura în tine ca o febră. Și te vor întreba dacă ai iubit destul și dacă, măcar o dată, ai lăsat în urma ta un fluture care să ducă lumina mai departe.
Îmi ceri,sărutul? Eu nu mai ştiu ce e sărutul Şi…nici nu vreau să-mi mai aduc aminte, Gust roşu de cireşe-amare, când cuminte, Puneai uşor pe gură, sfârşitul şi-nceputul…
Ți-aşez din nou albastru tremurat în palme, A fost al tău dar ai uitat şi ai cerut un preț În care-un taler de balanță râse cu dispreț De-o lacrimă… Nu îl trezi pe cel ce doarme!
Îmi amintesc că iei cu împrumut iubire… Dobândă vrei? Nu-mi cere mie ce-ai pierdut Jucând la muze nopți cu vinuri pe-un sărut… Dar, închid ochii; astăzi e drept de mântuire.
Când pe drumuri la răscruce nu știam ‘ncotro s-apuc În trăiri, debusolată și cu gând mereu năuc, Am primit de nicăieri o ciudată îndrumare Să nu rătăcesc prin viață, să nu las la întâmplare, Nici destinul și nici soarta, altul să îmi mânuiască Ori prin fapte, ori prin vorbe cârma să mi-o stăpânească, Prin manipulări absurde ce-ar putea să îmi perturbe Un traiect de viitor și prin gânduri să-mi inunde Cu porniri reziduale din trăiri limitative, Ce-ar dori cu-nverșunare mie să mi le cultive. Și-atunci, sfatu-am ascultat și această îndrumare Și-am rugat să mi se facă o mai amplă etalare. Cu Marseille, voi știți ce zic, cât a fost de complicat Când arcane rând pe rând, mici și mari stăteau la sfat. Și-apăreau sărind pe masă, ca ivite din senin, Dar cu mare importanță și impact pentru destin. Și se așezau în trepte, partajând vremuri în viață, Sau cumva în niște grupe, legate ca printr-o ață, De destin, cu roata vieții sau justiția divină Hotărâtă-n Etalare să se cheme și să vină. Și-apăreau regi și regine, cavaleri și paji pe rând, Cu semnificații care se justificau purtând Fiecare-o importanță, conotație și sens, Formând amalgam de vorbe diferite-n înțeles. Mai era si-un împărat cu a lui împărăteasă Împărțit între alegeri, nu știa de-i ea, aleasă Că-l mai bântuia din urmă și o preoteasă tristă, Dar și-o cupă, și-o regină ce plângea într-o batistă. Dute-vino, temperanța, car, proiecție, destin Toate parcă m-amețeau mult mai tare ca un vin. Dar am înțeles din toate că sunt într-o energie Vărsător, o stea ce știe sa facă din tot, magie Și-un nebun ce se avântă către lumea asta mare Lăsând suferinta-n spate și-orice urmă de trădare. Vrând să creadă că Marseille lasă liberul arbitru Să rescrie cursul vieții jonglând cărți de pe pupitru.
Nu vă fie teamă să vă îndrăgostiți, aduceți-vă aminte că puteți zbura, voi ați uitat c-ați fost copii cândva, nu-i de mirare că mereu vă-mbolnăviți.
Nu mai împrăștiați otravă pe ogoare, nu mai ucideți arborii noaptea pe lună, nu-i de mirare că natura se răzbună, furia ei nu este-ntâmplătoare.
Lăsați oamenii liberi, nu-i mai judecați, dați-le dreptul lor, credeți-i pe cuvânt și priviți-vă-n oglindă fiecare ; dacă vă place ce vedeți nu-i de mirare că nu există fericire pe pământ!
Merg de-a bușilea prin sânge, monocitele seduse De-un tangou al călimării cu docilele cerneluri. Pulsul și-a urcat pe umeri limfocitele reduse La tăceri intravenoase din a dinților măceluri. Nu e vinovată moartea că sfârșesc comensurabil, Făr-anestezii locale, mugurii, sub un îngheț. Vinovată-i primăvara și instinctu-i condamnabil, De-a trezi la viață mieii înainte de dezgheț.
Se îmbracă iar cireșii cu veștmintele de iarnă. Ramurile-și prind eșarfe în prea sobrul decolteu, Împrumută o mănușă croșetată astă toamnă, Vișinul cu fața arsă și cu ochi de scarabeu. Se preface sus, la munte, iar, în stâncă, Dochia. Plâng mioarele cornute, vântul frige carnea ierbii… Rândunica-și fierbe ceaiul destrămându-și rochia, Ciutele-au rămas iar sterpe, au murit flămânzi toți cerbii.
Sub o streașină, lumina, suferă de fobie. Doi cocoși citesc pe garduri, poezii alambicate. ,,Primăvara asta totuși, nu-i decât o copie,,. Spunea George Topârceanu și avea…mare dreptate!
Zbor spre înălțimi 