Nu vă fie teamă să vă îndrăgostiți, aduceți-vă aminte că puteți zbura, voi ați uitat c-ați fost copii cândva, nu-i de mirare că mereu vă-mbolnăviți.
Nu mai împrăștiați otravă pe ogoare, nu mai ucideți arborii noaptea pe lună, nu-i de mirare că natura se răzbună, furia ei nu este-ntâmplătoare.
Lăsați oamenii liberi, nu-i mai judecați, dați-le dreptul lor, credeți-i pe cuvânt și priviți-vă-n oglindă fiecare ; dacă vă place ce vedeți nu-i de mirare că nu există fericire pe pământ!
Merg de-a bușilea prin sânge, monocitele seduse De-un tangou al călimării cu docilele cerneluri. Pulsul și-a urcat pe umeri limfocitele reduse La tăceri intravenoase din a dinților măceluri. Nu e vinovată moartea că sfârșesc comensurabil, Făr-anestezii locale, mugurii, sub un îngheț. Vinovată-i primăvara și instinctu-i condamnabil, De-a trezi la viață mieii înainte de dezgheț.
Se îmbracă iar cireșii cu veștmintele de iarnă. Ramurile-și prind eșarfe în prea sobrul decolteu, Împrumută o mănușă croșetată astă toamnă, Vișinul cu fața arsă și cu ochi de scarabeu. Se preface sus, la munte, iar, în stâncă, Dochia. Plâng mioarele cornute, vântul frige carnea ierbii… Rândunica-și fierbe ceaiul destrămându-și rochia, Ciutele-au rămas iar sterpe, au murit flămânzi toți cerbii.
Sub o streașină, lumina, suferă de fobie. Doi cocoși citesc pe garduri, poezii alambicate. ,,Primăvara asta totuși, nu-i decât o copie,,. Spunea George Topârceanu și avea…mare dreptate!
Ascultați, oameni care stați pe țărm, râzând euforic! Cineva în apă își pierde viața, cineva se zbate neîncetat în această mare mânioasă, întunecată și grea, pe care o cunoașteți atât de bine. În timp ce sunteți îmbătați de dorința de a vă supune potrivnicului, în timp ce-n zadar vă imaginați că ați întins o mână către cel neajutorat, pentru a vă-ntări, în timp ce vă strângeți cureaua în din jurul taliei, când voi putea să vă vorbesc? Cel din apă este sacrificat în zadar!
Ascultați, oameni, tolăniți bucuroși pe țărm, cu pâine.pe fața de masă, cu haine pe trupurile voastre; cineva din apă vă cere ajutorul. Cu brațele obosite bate valurile grele; cu gura deschisă, cu ochii măcinați de panică, v-a văzut umbrele de departe, înghite apa profundului cobalt albastru și cu fiecare clipă ce trece, disperarea lui crește.
Uneori își ridică capul din apă, alteori un picior. Ascultați, oameni! Ochii lui de departe încă privesc spre această îmbătrinită lume; strigă și se-ncrede-n ajutor. Ascultați, oameni, în contemplare pe țărmul indiferent!
Valurile se izbesc de țărmul tăcut, spărgându-se aidoma unui bețiv care se prăbușește inconștient, se retrag mârâind ; și din nou acest strigăt vine de departe: „Auziți, oameni!” Și murmurul vântului răsună tot mai lipsit de speranță, iar vocea sa, în bătaia lui, se estompează tot mai mult. Între îndepărtatele și apropiatele ape aceste voci continuă să rezoneze: „Auziți, oameni!…”
Traducere din spaniolă – g Cristea
,,Dintre toate popoarele de pe Pământ, niciunul nu menține o relație atât de intensă și devotată cu poezia precum iranienii. De când Hakim Abol-Qasem Ferdowsi Tusi a finalizat Shahnameh (Cartea Regilor) acum o mie de ani – cea mai lungă poezie scrisă vreodată de o singură ființă umană – salvând limba persană de atacul arab care se impusese ca limbă dominantă în Orientul Mijlociu în doar câteva secole și recreând în versuri imperiile, miturile și eroii trecutului, poezia a devenit cea mai mare expresie a sufletului și culturii Persiei. Ferdowsi a adunat în opera sa nemărginită o tradiție mai veche decât narațiunea sa. Istoricul Lloyd Llewellyn-Jones afirmă: „În Persia antică, trecutul era abordat prin transmitere orală, prin cântec, poezie și epopeea narată” [Perșii. Ático de los Libros, 2024]. Pentru iranieni, poeții interpretează, definesc și dezvăluie esența experienței individuale și colective: sunt ființe transcendente, în frumoasa polisemie a cuvântului.
E greu să găsești un iranian care să nu cunoască pe de rost versurile lui Hafez, poetul care a încununat epoca de aur a literaturii persane în secolul al XIV-lea. Mausoleul său, înconjurat de grădini, este situat într-un cartier la nord de orașul Shiraz. Pentru bărbații și femeile care îl vizitează zilnic, gazelele lui Hafez posedă o putere divină, chiar miraculoasă. Versurile sale, alese la întâmplare, clarifică dileme, obligă la acțiune sau oferă alinare în vremuri de tristețe. Poetul medieval este mai mult decât un scriitor; este un oracol.
O astfel de venerație nu provine din antichitate, ci din cuvintele sale. La periferia orașului Kashan, la granița cu vastele deșerturi din interiorul țării, în incinta unei moschei, se află mormântul lui Sohrab Sepehri, un poet care a murit acum abia o jumătate de secol. Sohrab a scris poezii de un misticism intens și exaltat, în care se împletesc tradițiile islamice, budiste și occidentale. După ce își termină rugăciunile în moschee, oamenii se apropie de lespedea neagră care acoperă trupul poetului și o ating cu respect în tăcere. A deschide o carte de poezie iraniană nu înseamnă doar a asculta vocea unui autor; este ca și cum te-ai sprijini pe sufletul unui popor străvechi, luminos și suferind.
Nima Yushij este simultan unul dintre cele mai înalte vârfuri ale literaturii persane antice și pragul care conectează și permite trecerea de la marii poeți clasici (Ferdousi, Rumi, Saadi, Khayyam, Hafez) la poezia modernă extraordinară (Shamlu, Akhavan-Sales, Farrokhzad, Sepehri). S-ar părea că viața și scrierile sale erau destinate să locuiască pe o falie unde plăcile tectonice puternice se ciocnesc într-o muncă constantă de creație și distrugere. Existența sa a fost în conflict perpetuu, între pădurile sale natale și lumea urbană cu care nu s-a obișnuit niciodată, între tradiția autocratică a conducătorilor Iranului și dorința generației sale de deschidere și democrație și între puternicul estuar al formelor poetice moștenite și izvorul umflat de apele unor surse literare îndepărtate. Când tensiunea este atât de mare, catarama se rupe.[…]
Nu este ușor să plasezi versurile lui Nima pe rafturile istoriei literare. Poezia sa este socială, politică, mistică, alegorică, bucolică și existențială. Poate că singurul lucru pe care îl au în comun toate poeziile sale este ambiția lor de a izbucni în rândul umanității, de a se face auzite cu o voce întunecată, complexă și totodată orbitoare, imediată. Chiar și în momentele lor cele mai indescifrabile, le simțim vibrația; ne iau de umeri, ne cheamă. Scriitorul Nosrat Rahmani a rezumat-o astfel: „A fost un om solitar și ciudat care ne-a învățat să ne ridicăm inimile în mâini și să trăim alături de poeziile noastre. Ne-a arătat că poezia este o armă”
(Revista FronteraD – Nima Youshij; Poezie persană modernă)
Nimá Yushij (1897-1960), primul mare poet al poeziei nimáice, a dezvoltat o formă poetică care a fost numită ulterior poezie nouă sau vers liber pentru a elimina restricțiile rimei și metrului tradițional. Deși nu a fost singurul, sau chiar primul, care a încercat să modernizeze poezia persană, el a fost numit „părintele poeziei persane moderne”.
Oíd, humanos! de Nima Yushij
¡Oíd, humanos, sentados en la orilla, riendo alborozados! Alguien en el agua está perdiendo la vida, alguien incesantemente bracea en este iracundo y oscuro y pesado mar que conocéis. Mientras embriagados estáis con el deseo de someter al contrario, mientras en vano imagináis haber tendido una mano al desvalido para amasar fortaleza, mientras apretáis la correa alrededor de vuestras cinturas, ¿cuándo os puedo yo hablar? ¡Alguien dentro del agua en vano está siendo sacrificado!
Oíd, humanos, reclinados gozosamente en la orilla, pan en el mantel, ropa sobre vuestros cuerpos; alguien desde el agua os llama. Con sus manos cansadas golpea el pesado oleaje; abierta la boca, con los ojos arrasados de pánico ha visto vuestras sombras desde la lejanía, traga agua del profundo azul cobalto y a cada momento su angustia crece.
Saca de las aguas a veces la cabeza, a veces un pie. ¡Oíd, humanos! Sus ojos desde la distancia aún atisban este mundo envejecido, grita y confía en el auxilio. ¡Oíd, humanos, en contemplación sobre la plácida orilla!
Las olas golpean la orilla silenciosa, rompen como un borracho que inconsciente se desploma, rugiendo retroceden; y de nuevo este clamor llega desde la lejanía: “¡Oíd, humanos!”, y el rumor del viento resuena cada vez más descorazonado, y su voz, en el rumor del viento, más se desvanece. Entre las aguas distantes y cercanas siguen resonando estas voces: “¡Oíd, humanos!…”.
traducción del persa – Saeideh Ghasemi , Shirin Salehi și Gonzalo Sánchez-Terán (Ediciones del Oriente y del Mediterráneo)
Zbor spre înălțimi 