Cărări
Dacă vreodată
voi alege să scriu altfel,
dacă voi alege să fiu
„interesantă” în vers,
m-aș teme că poemele mele
te vor atrage în intersecții
cu foarte multe variante…
poate, vei zăbovi
căzând pe gânduri,
cu tâmpla fierbinte
rezemată de palma dreaptă…
Poate,
niciodată nu vei ghici
care dintre cărările
sugerate de metafora
aflată la răspântia versului meu,
te va conduce
spre inima mea …
Redactor șef: Ionuț Pande
Director editorial: Camelia Corina Boț
IUBITUL MEU,
Dacă aș răsădi grădini celeste
Pe lângă țărmul pașilor făcuți în doi,
Aș pune versuri albastre în povețe
Și aș culege emoții în altoi.
Aș colinda prin castelele de vise
Cu alaiuri de luceferi imperiali,
Și-aș preamări fereastra dintre nișe
Să-i rămânem visului mereu loiali.
Aș sta acolo, încă un timp și ceva,
La fereastra cu ghirlande din poeme,
Aș parfuma dorul aprins pe perdea
Să nu mai sufere în nuanțe terne.
Azi, aș invoca mirul sfințit de roze
Din marea ce se reculege-n glastră,
Căci alintându-te tandru…în poze,
,,Vreau să mă miroși ca pe-o fereastră.”
Să știu că mai stârnesc efluvii în cer,
Răscolind nisipul de pe țărmul mării,
Când alegoric, tu, locuiești în mister
Și îți așezi brațul pe pervazul serii.
Redactor șef: Ionuț Pande
Director editorial: Camelia Corina Boț
Simțiri
Prin ploi pătate cu rugină,
Aleargă pașii provocării,
Arde a gândului retină,
Tac cearcănele așteptării.
Înaintezi pe drum curbat,
Ignori cărările tăcerii,
Speli zgura visului pătrat,
În lacul vast, al mângâierii.
Scrii peste zilele bolnave,
Cu roșul altui răsărit,
Alungi durerile concave
Și-un geamăt galben, răstignit.
Sub pașii tăi, zac așteptări,
Te doare un călcâi flămând,
Pansezi rănitele chemări,
Îmbărbătezi cuvânt plăpând.
Treci iar pe câmpuri nesfârșite,
Aduni ecouri de speranță,
Trezești simțirile-adormite,
Încarcerezi sfidări de gheață.
E toamnă, strigă ploi amare
Pândește-abilă iarna vieții,
Zăpezi de nostalgii avare
Acoperă pleoapa tristeții.
Tot ce a fost, e fum febril,
Râde pe cerul amintirii,
Tu cauți seve de april,
Hrănești esențele trăirii.
Nori se apleacă spre pământ,
Se zbat în orizont ciobit,
Sub umbra vagă din cuvânt,
Sucombă stropi de asfințit.
Mai ai provizii de iubire,
În faldul gândului fecund,
Țeși violet de împlinire,
Croiești alt sentiment rotund.
Versuri din volumul
EXPLORĂRI PRIN CONȘTIINȚĂ
07.08.2024
Redactor: Nela Viorica Boca
Redactor șef: Ionuț Pande
Director editorial: Camelia Corina Boț
N-am crezut
N-am crezut că Veșnicia se măsoară în cuvinte,
Nici că poți să-nalți din lacrimi sanctuare de tăcere,
N-am știut că strălucirea se strecoară în veșminte,
Nici că poți găsi-n durere talisman de mângâiere.
N-am crezut că-ntotdeauna mai e loc pentru speranță,
Chiar de bezne te pândesc, urmând calea spre Înalt,
N-am știut că-nsingurarea nu solicită vacanță,
Nici că poți zidi speranța în cavouri de bazalt.
N-am crezut că tinerețea poate fi o simplă stare,
De grăbite anotimpuri fără noimă se succed,
N-am crezut că suferința se tratează cu uitare
Când priveam naivă Cerul. Acum însă tac… și cred.
Redactor: Florentina Savu
Redactor șef: Ionuț Pande
Director editorial: Camelia Corina Boț
e ora cinei
zgomotul frigiderului se oprește
lasă loc luminii care intră puțin câte puțin
prin fereastra deschisă
în oceanul singurătății nu este vânt să poți naviga
nici apă să poți pluti
e timpul să o sun pe mama deși știu că e aici
pentru că lumina ei este singura prezență
în mișcare din această cameră
e destulă lumină dar niciodată suficientă
pentru a-mi intra în oase
un înger mi-a zâmbit vântul i-a suflat penele
până la marginea ferestrei
ca niște mâini care întorceau mângâierea
așa era atingerea lor
găsesc iar pulsul orb al lucrurilor
minutele orele râul care menține același curs
toate s-au întors odată cu lumina mamei
cu penele acelui înger care m-a atins
timpul este un mormânt turnat peste alt mormânt
ăsta e timpul continuitatea mormintelor
sau poate un tril în privirea oblică a unui apus
când o pasăre cântă
purtând cerul dintr-un loc în altul
Redactor șef: Ionuț Pande
Director editorial: Camelia Corina Boț
Rendez-vous cu viața!
Şi într-o zi ne întâlnirăm amândouă,
Chiar nu credeam că va veni această clipă…
Era o zi de-acelea când mai plouă
Şi simţi că ţi se frânge singura aripă!
La început am fost, ce-i drept, poate timidã,
Cã nu ştiam care din noi va sparge gheața…
În clipa-aceea m-am simțit ca o omidã
Şi nu-mi venea sã cred, aveam în fațã viața!
„Ce vânt te-aduce doamnă, îi zic la început,
E mult de-atunci, când ţi-am bătut mănuşa-n poartă!
Te-am provocat la un duel, n-am mai putut…
A fost un timp când te trăiam, dar erai moartă!
Acum că ne-ntâlnirăm, să ne dăm şi-o mână,
Nu face pe scorţoasa, ai vrea să ne-mpăcăm?
Chiar te invit să luăm şi masa împreună,
Relaţia-ntre noi de-acuma va fi bună!”
Şi-atunci m-a măsurat din cap până-n picioare
Si foarte circumspectă, îmi zise arogant:
-Drăguța mea, curajul tău e mult prea mare
A noastră vară moartea are un loc vacant!
Acestea fiind spuse, am amuţit pe loc
Am început să-i spun că n-am cu ea nimic…
Apoi am îmbiat-o să vină-n iarmaroc
Să cumpărăm iluzii la preţul cel mai mic!
Redactor: Florentina Savu
Redactor șef: Ionuț Pande
Director editorial: Camelia Corina Boț
Esențe
Cât de mare ți-e păcatul și ce greu
Îmi pare zborul, pe-o așa întunecare!
Eu sunt cel mânat de patimi și tot eu
Apar în plasma spectrului care dispare.
I-am intrat în ochi ispitei și-am bătut
Pulsul în pleoapa zborului, până la tine.
Ți-am stricat, iată, măsura și-am băut
Toată spirala distilărilor sangvine.
Încă mi-e uscată gura și mă bat gânduri
Ascunse, prin unghere prăfuite și cu draci
De ciocolată, care curg prin alte rânduri
Nesfârșite de spirale, când desfaci,
Mirată, nodul straielor decolorate
Și te speli, goală, în crucea apelor nerăbdătoare.
Îți sunt și mai vinovate ipostazele din spate,
Întrucât ești ireală, pacoste, și pieritoare.
Ți-e mai scund, îmi pare, torsul și cumva
Leneș, ca zborul tuciuriu al înserării.
Nu-ți ascund nici eu păcatul, dar aș vrea
Să-ți uit stigmatul buzelor pe țărmul mării,
Când te scalzi în ochii zilei ce-a trecut
Neobservată, prin spiralele acestui demiurg,
Și se topește, într-o urmă șchiopătată, nevăzut,
Ascuns, ca zborul otrăvit al unei păsări, în amurg.
Am băut lapte de piatră și sudori
Apoi din focul distilărilor spectrale…
Tu și eu, ca o pereche de condori,
Prin stări și forme, cât se poate de reale.
Redactor șef: Ionuț Pande
Director editorial: Camelia Corina Boț
Călătoria inimii prin toamna nesfârșită
Prea multe anotimpuri am trăit sub cerul sumbru al unei toamne nesfârșite, unde fiecare zi părea o repetiție a tristeții și a durerii. Am îndurat ploile reci care nu doar că umezeau pământul, dar îmi îngreunau și sufletul, precum lacrimile care se adună și curg fără încetare. Fiecare picătură era ca o lovitură a sorții, o amintire constantă a vremurilor grele, a momentelor în care am fost lăsat să mă descurc singur, fără sprijin sau consolare.
Lacrimile care mi se scurgeau din ochi nu erau doar simple picături de apă, ci picături de amărăciune și durere distilate din cele mai adânci colțuri ale inimii mele. Ele curgeau tăcut, nevăzute de nimeni, fiecare lacrimă reprezentând o poveste nespusă, un strigăt de ajutor ignorat. Erau ca picăturile de rouă pe o pânză de păianjen dimineața devreme, fragile și efemere, dar atât de pline de semnificație și durere.
Când inima mea a sângerat, a făcut-o în tăcere, ca un războinic rănit pe un câmp de luptă uitat de lume. Sângele care curgea din ea nu era doar un simbol al rănilor fizice, ci era suferința mea transformată în ceva palpabil, o dovadă a tuturor luptelor interioare purtate în singurătate. Fiecare bătaie a inimii era un ecou al durerii, un memento constant al prețului plătit pentru fiecare moment de supraviețuire.
Cum să mai dau crezare vorbelor purtate de vânt? Ele sunt ca frunzele uscate, căzute din copaci bătrâni și aruncate de rafalele aspre. Cuvintele rostite fără convingere, promisiunile fără substanță, toate sunt purtate de vânt înainte de a avea șansa să-și găsească locul în inima mea. Ele sunt șoapte deșarte, ecouri ale unor sentimente pe care nu le mai pot simți. Vântul, cu răceala lui implacabilă, le împrăștie fără milă, lăsându-mă doar cu tăcerea și golul lor.
Acum, când toamna s-a întors din nou, mă pregătesc de un nou apus, așa cum un marinar se pregătește pentru o furtună inevitabilă. Apusul, cu frumusețea sa melancolică, este un moment de reflecție și introspecție, o clipă de tranziție între zi și noapte. Fiecare apus aduce cu el o promisiune de sfârșit, dar și o speranță tăcută de renaștere. Lumina care dispare încet, lăsând loc întunericului, mă face să realizez că trebuie să înfrunt propriile mele umbre și să accept că durerea și suferința fac parte din călătoria mea.
Frunzele care cad din copaci sunt amintiri vechi, vise neîmplinite și regrete adunate de-a lungul anilor. Ele acoperă pământul ca un covor moale, ascunzând rănile și cicatricile trecutului. Fiecare frunză căzută este o bucățică din mine, lăsată să se odihnească în solul fertil al amintirilor. Dar, în această dezintegrare, există și o promisiune de renaștere. La fel cum frunzele moarte se transformă în hrană pentru sol, și durerea mea poate deveni baza pe care să construiesc o nouă viață.
Pe măsură ce apusul se adâncește și noaptea își întinde aripile, mă pregătesc să întâmpin întunericul cu curaj. În această tăcere și obscuritate, voi găsi poate puterea de a aprinde o nouă lumină în mine însumi. Chiar dacă acum simt că toamna și apusul aduc doar sfârșituri, știu că, undeva, în adâncul meu, există semințele unei noi primăveri. Ele așteaptă doar momentul potrivit să germineze, să crească și să înflorească din nou, transformând tot ce am îndurat în înțelepciune și forță.
Durerea și suferința mea sunt ca un râu subteran, invizibil la suprafață, dar constant în mișcarea sa, erodând stâncile dure ale trecutului meu și creând noi căi pentru viitor. Fiecare lacrimă, fiecare bătălie interioară, fiecare cuvânt pierdut în vânt este parte din acest râu, contribuind la transformarea mea. Așa cum apa găsește mereu o cale, chiar și prin cele mai dure obstacole, și eu voi găsi o cale de a merge mai departe, de a-mi construi o nouă viață din ruinele celei vechi.
Fiecare frunză căzută, fiecare apus de soare, fiecare clipă de tăcere este o parte din călătoria mea. Și în această toamnă nesfârșită, în mijlocul vânturilor reci și ploilor grele, voi găsi puterea de a renaște, de a transforma suferința în înțelepciune și durerea în forță. Așa cum iarna inevitabilă duce la primăvara revigorantă, și eu voi găsi o nouă viață, o nouă speranță, o nouă lumină în adâncul meu.
Redactor: Florentina Savu
Redactor șef: Ionuț Pande
Director editorial: Camelia Corina Boț
POVESTE NOCTURNĂ
Cocoțat pe-un vârf de munte, între cetini îmi fac patul,
Numărând noian de stele, clipocind c-un ochi sau altul,
În hamac, între doi brazi, sub o pătură de stele,
Obosit, dar încântat și dau frâu viselor mele.
Surle, trâmbițe și tobe se aud din depărtare,
Prin poieni apar deodată lampioane- zarva mare,
Străluciri rupte din stele, pe aripi de licurici,
Semn că, în curând, parada va trece și pe aici.
„IATĂ CERBI CU STELE-N FRUNTE CARE TREC PE PUNȚI DE AUR”
Maiestuos, având coroane ca trofee din tezaur,
Mantii cafenii cu stele și sclipiri de diamant,
Copite ce lasă-n urmă praf de raze luminat.
Un întreg alai de ciute îmbrăcate-n voalul nopții
Își urmează-n miez de noapte, în pădurea albă, soții.
Printre brazii ce și-au pus fracuri verzi și dantelate,
Florile-și apleacă-n cale petalele parfumate.
Se însoară-n astă noapte cel mai falnic din toți cerbii
Și-are musafiri de seama cerbii bătrâni și imberbii.
Stele multe, rafinate luminează a lor cale,
Pe traseul presărat cu mulțime de petale.
Pe un tron pufos de nouri din înalturi coborât,
Șade Luna, mândra nună, îmbrăcată-n strai de-argint.
Lângă ea, blândul Luceafăr, c-un aer venusian,
Bucuros că-i nașul mare și-i revede dup-un an.
Dansuri, muzică aleasă, răsunând pe zeci de tonuri…
Eu priveam extaziat printre vise, între somnuri.
Cât durat-a nunta asta, n-aș putea să spun precis,
Pentru că, după o vreme, eu m-am deșteptat din vis.
Redactor șef: Ionuț Pande
Director editorial: Camelia Corina Boț
Nici eu nu știu…
Nici eu nu știu când mi-ai intrat în vise
Și nici nu vreau să știu, că e mai bine,
Te mai pictez în gânduri interzise,
Sub stele cu sclipiri diamantine.
Nu știu și nici nu am să știu vreodată
Cum ai trecut de-a sufletului strajă,
Ca-ntr-o poveste cu „a fost odată”
M-ai cucerit cu-a ochilor tăi vrajă!
ȘI TE IUBESC LA ECHINOX ȘI DUPĂ,
Iubitul meu cântat de clavecine,
Roagă un înger vraja să o rupă,
Că vreau definitiv să uit de tine!
De ce-ai trimis tot dorul tău la mine?
În care veac ne-am fost apropiați?
Din care lume, care-ți aparține,
Am renăscut, ca să ne fim amanți?
E prea târziu, ne-a decalat minutul,
Iar ora ne-a furat din timp-iubire,
Smulgând din două suflete avântul
Ce sângera prin ghimpi de amăgire
Redactor șef: Ionuț Pande
Director editorial: Camelia Corina Boț
Zbor spre înălțimi 