O, dragul mamei, prinț din stele, Hai să te duc prin alba poartă, Înfiptă-n cărărui de soartă Din universul vieții mele!
Vezi palmele acestea două? Prin goana zilei știu a spune A muncii lungă rugăciune, Iar noaptea scriu o carte nouă.
Tu, ramură-n a mea tulpină, Ce-ai să mă porți mereu în sânge, Din cartea mea vei vrea a strânge Vreo picătură de lumină?
Stă scris în ale ei izvoare Că-n înălțimea unor zboruri, Nu meriți fală, nici onoruri, De te înalți fără onoare.
Alege lacom dintre toate Iubirea, cinstea și răbdarea, Nu pregeta să-ți umpli zarea Cu dulcea, sfânta libertate!
Spre culmea zborurilor tale, „Cartea mea-i, fiule, o treaptă”. Pitită-între coperți, așteaptă Să-ți dea elanuri verticale, Când eu voi fi un fum, o șoaptă…
Când luna luminează cu candoare noaptea pe cerul blând și prost, am înțeles că tu ai lumea la picioare, iar existența mea e fără rost. Când stelele depun o mărturie, iar raza lor mă mângâie puțin, eu nu mă mai clintesc și ce-o să fie, de mână dacă nu pot să te țin. Când voi pleca, cernite zile s-or întoarce, dar nimeni jur, nu va fi trist. tu lasă-ți talpa-ncet pe inimă să-mi calce, iar eu voi înceta atunci, să mai exist.
Mă iubești? Zi! El o prinde în brațe și o zguduie ușor pierzându-și lacrimile din ochii cei verzi și adânci. Atunci nu fi egoistă! Zi, mă iubești? Nu muri, trăiește pentru mine! Zi! Mă iubești? Bărbatul își pierde puțin cumpătul, corpul începând să-i ardă.
Mi-e frică… de oameni.
Dar eu sunt bărbat, sunt om. Ți-e frică de mine? Ea privește în dreapta, peste umărul lui, refuzând contactul vizual.
Tu nu ești bărbat. Adică… nu… Oh! Ador să fac dragoste cu tine. Mă faci să uit cine am fost înainte să fiu… Doamne, câte roluri am jucat până la tine! Ador clipele în care îmi furi toate amintirile, simt parcă nu a fost nimeni înaintea ta și mi-e atât de bine. Lângă tine uit că mă doare… totul și mă umplu de visele tale… Și… și e atât de… bine… Femeia își așează capul pe inima lui și începe să tremure de frig. Mâinile îi erau reci, ochii plini de lacrimi scurse și buzele umflate. Zâmbetul era acolo, ca o perdea albă, transparentă, ca o mască ce voia să ascundă durerea de ochii lui.
Deci? Ea îl privește, dar privește în gol. Știa că totul e provizoriu. Nimic nu ține o veșnicie, nici durerea, și nici viața.
Nu, tu nu ești un bărbat. Își coboară ușor privirea către buzele lui zâmbind timid. Tu… ești parte din mine. Cunoști fiecare colțișor din mintea mea, din trupul meu, durerea… Dar acum e vorba despre mine, despre mine, acel eu cu mine.
Și nu îți pasă că eu sufăr? Într-o zi… cândva inima ei a fost plină. A avut curaj, putere să primească omul autentic în inima ei, în toată existența ei. Și atunci acel om a devenit totul pentru ea, tot ce nu a avut, tot ce nu a fost în această viață până la el. Dar, pentru că toate lucrurile frumoase au și o umbră, într-o zi acest tot i-a transformat viața într-un gol continuu, un tunel gri, răcoros, cu miros de singurătate nemărginită. În capăt se vedea lumina dar el era atât de lung, adânc și greu încât fiecare secundă părea o eternitate de durere, singurătate și neputință de a ieși din el. Omul care azi o privește cu ochiul din inima să, se ruga mereu pentru această femeie, deoarece ea însemna totul pentru el. Și într-un fel se confirmă teoria „ceea ce dai aia primești” dar nu știi niciodată de unde, când și cu ce măsură. Au trecut 2 ani și jumătate și încă doare senzația că ești într-un tunel și cazi în gol în interiorul tău, de unde nimeni nu te poate salva, nu te poate scoate, iar dacă cineva te înțelege tot nu te poate ajuta pentru că durerea e atât de adâncă încât nu îți mai pasă nici ție că te doare.
Părinte, roagă-te pentru sufletul meu! Maia s-a gândit să le facă jocul, acum când avea 3 nume pe tavă, trădătorul se dădu de gol în fața tuturor a spus cine îi sabota pe la spate ca ei să nu poată înainta cu nici un proiect. Relația cu Michael a adus ceva bătaie de cap dar nici nu și-a pus problema că ea nu se va descurca cu bârfele celor trecuți de 70 de ani.
M-am decis să le fac jocul. Mă retrag de bunăvoie și nesilită de nimeni. Sunt curioasă, vreau să văd cât și până unde pot să ducă acești oameni trecuți cu mult de 70. Una e pe cale de pensionare, unul m-a șantajat sexual și cealaltă e aproape de 80. Până unde pot s-o ducă așa?
Au pariat că te vei întoarce la Liviu și te vei răzbuna pe ei, pe toți.
Liviu… Liviu… Nici acum nu au înțeles că durerea mea se numește Michael.
Vor funcții, glorie, totul fără muncă. Fizic.
Să li se dea ce vor. Să vedem până unde pot să ducă acest război cu propriul lor destin. Pentru că noi nu pierdem niciodată, avem ani în față, putere și dorință de muncă. Ei pierd timpul, sănătatea, bucuria, fericirea, pacea sufletească. Și restu… oameni, prietenii, mda…
Toți se lămuresc încet de ei. Adevărul iese la suprafață. Mai devreme sau mai tarziu… Au trecut deja câțiva ani de atunci.
Întotdeauna. Toți plătim. Pentru ceea ce facem fiecare cu viața noastră.
Să plătească cu moneda cu care au dat în noi!
Îmi ușurez munca, nu e treaba mea, Dumnezeu să le răsplătească fiecăruia după faptele sale. Amin. (Fragment de roman, volumul IV (continuare)
„Cartea mea-i, fiule, o treaptă” Ce te-ndrumă și te-ndreaptă.
Timpul pulhav mă răscolește-n oase Și pot să plec la cer în orice clipă, Divinului îi cer să mă mai lase, Un testament să încropesc în pripă.
Prin cărțile-mi aflate-acum pe rafturi Am demonstrat că am iubit cuvântul, Mulți cititori sunt astăzi vrednici martori Că n-am trecut prin viață precum vântul.
Am oferit cu patimă iubire Am scris despre dureri și nedreptate Despre lachei și hoți și dezrobire Și-am adunat doar vise amputate.
Pentru cei dragi, de sânge și de fire Curaţi ca roua-n ochii dimineţii, Le voi lăsa nestinsa mea iubire Şi lacrima amară a tristeţii.
Le voi lăsa şi gândurile-mi scrise Poemele ce-s rodul frunţii mele, În ele pot găsi multe poveţe Sau alinarea în momente grele.
Nepoţilor cei dragi, fără prihană Le voi lăsa iubirea în buchete, Voi fi cu ei în vis, ca o icoană, Și-i voi veghea din cer pe îndelete.
Prietenilor ce-au crezut în mine Şi forfota m-au însoţit prin viață, Le las voința mea să îi domine Şi să îmi ierte vorba șugubeață.
Îi rog să nu mai cadă în păcate Să curgă mustul din butelci, şuvoaie, Și-ntr-un târziu, cu cofele-ncărcate S-aducă-n rai tot vinul din butoaie.
Pentru amicii lupi, stăpâni ai urii Ce se hrănesc cu suflete curate, Le otrăvesc izvoarele iubirii, Lăsându-le veninul din păcate.
Le voi închide cerul plin de stele Le voi ascunde luna fermecată Să nu aibă puterea să își spele Frustrările din mintea lor trucată.
Pentru mirese cu și fără mască De prin iatacuri sau de pe trotuare, Le las toată puterea să trăiască O mie de poveşti mistuitoare.
Celor ce sunt acum foarte departe Dar care-au reușit să mă citeasacă, Le las aceste versuri într-o carte, De poezia mea să-şi amintească.
Iar criticilor mei, poznași de seamă Ce cu blândețe m-au școlit în versuri, Le las poeme… multe… fără teamă, Să le așeze-n alte universuri.
………………………………………………..
Cuvintele-mi ca fructele prea coapte Îmi curg din ochi spre voi, spre lumea largă, Privesc cum cerul se îmbracă-n noapte, Aud cum marea plânge şi se roagă.
Cu capu-n nori, ades, de-o vreme-ncoace Mă plimb prin ploi tot adunând chiștoace Mă lupt prin nopți cu morile de vânt Și nici cuvântul… nu mai e cuvânt.
M-am cununat ca, mai ușor, să-mi fie Mult prea stingher cu-o foaie de hârtie Și doar așa iubirea mai există E-un teatru lumea, teatru de revistă.
Mi-e sufletul prea greu de-o vreme-ncoace Și zilele trecute nu-mi dau pace N-ar încăpea în mine vreo minciună Dar mai aștept măcar o vorbă bună.
Nu sunt nici prea urât nici prea frumos Nu știu să-mi port, pe sus, obrazul gros Mai cred în povestirile din carte De-un mâine poate, poate mai am parte.
Am un bilet mai vechi la clasa-a doua Pe fața mea mai atipeste roua Nici nu mai știu nimic, acum, de moarte Te pup pe suflet, e târziu , e noapte!
CE PASĂRE NEAGRĂ STĂ-N LUNĂ ȘI PLÂNGE? Ce șarpe de foc pe frunte-ți brăzdează? Simt liniștea nopții că-n așchii se frânge, Rănindu-te-n talpa ce nu mai visează.
Ce guri de oțel înghit șoapta mării Când răul bea lacrimi din pietre ce tac? Ce vânt din Siberii bea semnu-ntrebării, Când ochi-ți agonici în beznă se zbat?
Prin venele tale au curs totdeauna Iubirea-n petale și ura-n furtuni, Dar astăzi iți curge durere, iar luna Bea sânge albastru din rug de lăstuni.
Huluba se-nalță să-și scalde candoarea, Știind că trădarea se află pe tron, Ea zboară, dar bezna-i îmbracă culoarea, Iar tu, lume dragă, te zbați în harpon.
Și cine s-audă că-ți strigi disperarea? Speranța e dusă departe-n exil, Nu sunt felinare, pierdută-i cărarea, Iar noi…pacienți într-al beznei azil.
Doamne, câtă primăvară-i peste noi! E plin de flori, e crângul, iar, vioi, Spre cer, azi, sufletul mi l-am deschis Și mă avânt pe bolta unui vis, Noi fără noi, suntem așa de goi!
Pe cine va-mbrăca cu floarea deasă, Doar eu eram a vântului mireasă, Când în bătăi de inimi, zbura floarea, De-acoperea și iarba și cărarea, Iar umbra ta, pe atunci, îmi era casă…
Cum vor mai curge-n primăvară ploi, Când vor cădea, prin verdele trifoi, Pe pajiștea-nverzită, prin pâraie, Și firul ierbii, fraged, mi-l îndoaie? Cum le va fi, iubite, fără noi?
Azi, zorii se revarsă-ntr-o clipită, Pe geana nopții, depănând, grăbită, Din vise asteptate, să-ți pot spune E-atâta primăvară peste lume! Sunt salcie de vânturi desfrunzită.
Zbor spre înălțimi 