Un dor nebun mă arde-n piept săpând adânc val după val să-mi vindec rana așteptării și să-mi revăd satul natal.
Azi viața mi-a deschis o poartă lăsându-mă să cred în vise și să-mi revăd copilăria, clipe uitate sau ucise.
Mă cheamă locuri, oameni, râul, păduri de brad și de stejar, mă cheamă casa părintească și vechi izvoare de cleștar.
Satul e altul, mai cochet iar cerul lui e plin de stele, el poartă încă-n vechi tradiții urma copilăriei mele.
El mă așteaptă-n haină nouă, cu vechi livezi de nuci și pruni. Tot neamul meu mă sfătuiește să stau cu el, să nu mai plec să-mi sap mormânt lângă străbuni.
Indiferența majorității, ridică minoritatea în grad.
Dorim să fim apreciați, dar ne dovedim zgârciți în apreciere.
Bunica nu a știut a citi, dar a putut înțelege. Azi majoritatea știm a citi, dar nu cu toții putem a înțelege.
Meteahna omenirii: să ridice „piedestal de aur” oamenii cu bani și să îngroape în derizoriu „oamenii de aur“.
Un adevăr universal este că, nu poți impune nimănui propriile opinii ca adevăruri universale.
Teama de judecata altora îți face viața un iad.
De multe ori am putea vedea multe lucruri bune, dacă nu am avea critica în instinct.
Când nu te încadrezi în „tiparul societății ” vei fi catalogat ca un neînțeles.
Admirăm cuvintele care ne întăresc convingerile doar pentru că ne oferă senzația că suntem înțelepți.
Pentru a nu fi ridicol, propria stimă ar trebui să fie egală cu propria inteligență.
Nu căuta să fii stea pe cerul tuturor, fii candelă în întunericul altora.
Unele grupuri de socializare seamănă cu partidele politice, tot ce se spune în interiorul lor este bun și frumos, ceea ce vine de dinafară este penibil.
Oricine îți poate dărui flori, dar nu pentru oricine poți fi o floare.
Într-o lume mult prea complicată, avem nevoie de puținul simplu pe care l-am pierdut printre multitudinea de lucruri.
Unii oameni nu îți cunosc motivele, dar îți judecă atitudinea.
Te voi iubi la fel și azi și mâine, Așa cum te iubeam când am plecat S-adapostesc, în Cer, două destine, Pe care le-ai jignit și judecat.
Deși batjocorit, plin de rușine, Nevinovat, la moarte condamnat… Te voi iubi la fel și azi și mâine, Așa cum te iubeam când am plecat.
Prea mult cu soarta noastră te-ai jucat Și invocai, în van, dogme creștine, Căci eu cu Dumnezeu m-am împăcat Și- nveșmântat de lacrime divine… Te voi iubi la fel și azi și mâine!
Nu am aflat niciodată de ce tata plângea în somn și de ce își ținea mâinile sub cap în aceeași poziție noapte de noapte poate că mamei i-a șoptit înainte de a stinge lumina când îi cosea buzunarele găurite de timp
de câte ori îi săream la gât seara înainte de culcare lăcrima și în răstimpul dintre lacrimi mă strângea în brațe dar niciodată nu mi-a spus te iubesc îi tremurau mâinile și vocea ori de câte ori încerca să-mi vorbească și deseori își schimba vorba cu o întrebare ai mâncat…
în ultima seară când ar fi trebuit să-l văd cu mâinile așezate sub cap avea mâinile încrucișate peste piept și dormea dimineață când am dat fuga la patul lui să-l trag de mustață ca de fiecare dată mama m-a așezat pe genunchi mi-a luat capul între palmele ridate de timp m-a privit în ochi și mi-a șoptit ca și când tata și-ar fi continuat somnul tatăl tău s-a dus să-l întâlnească pe Dumnezeu și mi-a dat de grijă să-ți spun că tu îi vei ține locul
RAI ȘI IAD Florentina Savu Cel puțin teoretic toată lumea are o idee în ceea ce privește semnificația acestor două cuvinte...
Totuși Raiul nu este doar în cer, așa cum am fi tentați să credem, iar Iadul nu există doar în întunecimea pământului… Fiecare om poartă în sine atât Rai cât și Iad, adică atât Iubire cât și Ură, atât Adevăr cât și Minciună, nimeni nu este perfect, nimeni nu este fără de păcat, în afară de Dumnezeu. Și, dacă vorbim despre Rai, în el vedem absolutul, perfecțiunea, Iubirea pură pe care, totalmente, nu le posedă niciun muritor. Eu gândesc că Iubirea este o geometrie a simțurilor, o matematică destul de complicată și complexă, o formulă algebrică greu de descifrat și de stăpânit. Trebuie să te ducă mintea să socotești, să aduni și să scazi, să împarți și să înmulțești, să obții un rezultat fără rest care să găsească armonie și corespondent în sufletul tău. Iubirea este o chimie a două inimi, este acea formulă magică pe care ai putea-o împărtăși și altora însă numai după ce ai descoperit în laboratorul său elementele potrivite… Cuvintele tale sunt livadă de flori, curcubeu peste cerul de gânduri, mireasmă și mers nuntit spre o stație a viitorului visat. Literele din aceste cuvinte stau împrăștiate pe un portativ al inimii, ele devenind sunete care se lipesc de suflet precum marca de scrisoare… Iubirea este culoare și parfum, este acel „alter ego” sublim fără de care viața nu ar avea niciun farmec. Fără Iubire, viața ar fi pustie exact ca un deșert, lipsită de culoare și de gust, ar fi fadă, un pom lipsit de roade, o pedeapsă, mai mult, mai puțin ori deloc meritată… Dacă totuși reușești să găsești acea formulă magică visată, zâmbetul îți înflorește pe portativul acelui ABC de cuvinte, sunetul se transformă în cânt, în izvor de ape limpezi, de râuri vijelioase, de lavă incandescentă care urcă spre inimă și spre creier cu fulgere și trăsnete, cu avalanșă de cascadă sau de zăpezi nemiloase… Vezi cu ochii minții, pipăi cu gândurile, cu fiecare celulă a corpului tău realitatea, evidentă ori nu și, dacă reușești s-o prinzi în palme, faci din ele un pumn puternic și o ții prizonieră acolo, în adâncitura sa, ca pe o neprețuită comoară… Iubirea este un puzzle complicat încât dacă o piesă lipsește toată construcția este compromisă, stă în așteptare gata să se năruie, dacă mintea se lasă păgubașă și nu face efortul de a afla acea piesă rătăcită. Flacăra Iubirii există în fiecare dintre noi dar adesea fitilul său fumegă și e nevoie de puțin oxigen pentru a o ațâța, pentru a o transforma într-o vâlvătaie precum flacăra olimpică… Iubirea este acea haină pe care dacă o îmbraci, chiar și numai de probă, trebuie să ți se muleze perfect pe fire… Dacă mărimea nu este cea potrivită personalității tale vei umbla lălâu și dezlânat, vei rătăci aiurea fără ca cineva să te ia în seamă! Existând Iubire există desigur și Adevăr. Între aceste două noțiuni simbioza e obligatorie. Dacă Adevărul se pierde pe parcurs atunci se impune necesitatea de a-i da replica celui mincinos, de a transforma Adevărul într-un Bici cu care să șfichiuiești fără milă acel „alter ego” ațipit. În cazul că nu-l poți trezi înseamnă că somnul său este profund, ca un somn de moarte peste care trebuie să faci cruce și să treci mai departe, fără regrete, îndreptându-te spre o altă ușă care ți se deschide în față cu condiția să-ți dorești să o vezi. Este foarte important să-ți menții vederea trează și să fii conștient în permanență că atunci când o ușă se închide o alta se deschide… Privește dincolo de invizibilul ei, încrederea în propriul eu este vitală! Dacă aceasta îți lipsește riști să cobori în acel nedorit Iad de suferință și răzbunare, de ură ori nepăsare, dându-te pe mâna Diavolului fără să lupți, fără să opui vreun pic de rezistență… Iadul din tine va ieși la suprafață, diavol cu gheare ascuțite, cu gura ca de balaur, cu ochii injectați de răutate, cu nasul coroiat, fremătând de dorințe ucigătoare… Nu lăsa omule, Iadul să te stăpânească, să te cotropească, să te robească! Prinde-l de gât cu forță și dă cu el de pământ și de pereți, sparge-l, împrăștie-l în pustiu! Transformă-te într-o cetate cu poduri suspendate, o cetate în care să nu poată pătrunde nicicând urâtul și răul, Iadul! Lasă podurile să coboare numai atunci când simți că ești pregătit pentru Iubire, pentru o nouă Iubire, numai atunci când vei putea vedea cu ochii minții acea ușă invizibilă în fața căreia, deslușind-o, Iubirea crește, și tot crește, ca o apă fermecată, transformându-se în mare sau în ocean, într-un Eden adevărat! Păstrează echilibrul Iubirii, nimeni nu e perfect dar orice zbor presupune efort… Doar proștii acceptă înfrângerea și căderea, doar proștii renunță la Rai și se lasă aleși de Iad ori ei înșiși aleg acest iad nenorocit!
Curge timpul printre degete de secunde Și toate în jur curg spre înainte Aromă de tine pășește pe-a amintirilor unde Și-n suflet se așează sfioasă și cuminte.
Curg zile lumină printre gânduri proscrise Și secundele îmi sunt veacuri uitate Amintirile îmi stau în palmă învinse, De suflet, nu mai vor să fie certate.
Curg nopți surghiunite printre vise furate Și negura își face loc printre ele Pe-un colț de Lună stau așezate, Amintiri legate cu ale nopții curele.
Gânduri se scurg pe margine de timp Și-ar vrea să-și cânte cuvântul la tribună Așezate în suflet pe foi de anotimp, Uitării nu vor, nicicum, să se supună.
Curg valuri de voci, dureri, simțăminte Și-n căuș de suflet se așează Flori de dor cad în lava fierbinte Și-o lacrimă, în colț de geană stă trează.
Lumini și umbre îmi taie privirea Și curg în neștire spre al clipei infinit Pe-un colț de suflet plânge iubirea Și dorul îi răspunde într-un ecou șoptit.
Curge timpul printre degete de secunde Odată cu el curge și clipa de viață Amintiri cântă pe-ale timpului unde Dar, tu pierdut ești, pe vecie, în ceață.
CE PASARE NEAGRĂ STĂ-N LUNĂ ȘI PLĂNGE Și îmi spală trupul cu stropi mari de sânge?! Te curăți de praful unei lumi ce ți-a dat Dureri,suferințe, incat zaci într-un pat…
Și pasarea neagră te-asteaptă să-ti cănte La margini de drum, fară ton sau cuvinte… Auzi plănsul ei ce pătrunde în tine, Te schimbă fătiș sau in profunzime!
O pasăre plânge…E tot ce contează, Iar trupul, sârmanul,, trecut e de-amiaza! Te sperie moartea?! Primește -o senină! Cât pasărea plânge, ai drum spre lumină!
Opreste-te-o clipă și vezi de-ți mai pasă Că viața -i finita, tămâia pe masă! Iar luna privește de mult prea departe… Un trup se dezbracă de suflet spre moarte!
O pasăre neagră aripa-si deschide Iar sufletul tău în păcat se închide… Învață să mori și nu privi înapoi, Ramâne -va cenușă aici, printre noi!
Învață să crezi și în zile senine, In visul frumos ce-i aproape de tine! Aici și acolo puterea ți-o strânge! CE PASĂRE NEAGRĂ STĂ -N LUNĂ ȘI PLÂNGE?!
Zbor spre înălțimi 