am învățat în timp că oricât aș fi de tristă lumea nu se oprește în loc să ia parte la tristețea mea, că oricât aș fi de departe, lumea e doar la o aruncătură de băț
am învățat să văd și să iau doar partea bună a lucrurilor, pentru că în timp înveți și așa te protejezi, te ajuți și învingi…
acum mă simt bine în pielea mea, nu mai fug de mine printre oameni și nu mă mai tem de singurătate, ea are partea ei bună, de fapt toate lucrurile au partea lor bună chiar și tristețea, de unde altundeva să-și ia îngerii mila?
M-am născut Capricorn. Într-o iarnă grea De crăpa oul pe masă… Steaua mea n-a zâmbit, Lumea pentru mine Era mult prea săracă! Am îmbogățit-o Cu gângurit de copil, Cu visuri Absurd de frumoase, Cu pajiști de verde În cântec, Cu lacrima-ntoarsă Spre zâmbet, Cu zâmbetul vitregit Chiar de viață!
M-am născut Capricorn, Cu voință și determinare, Lipsită de scutul iubirii Dar mereu visătoare, Mereu luptând Pentru gura mea de aer și apă, Pentru gura mea de Iubire Și zborul din aripă, Iertând timpul, Iertând viața și moartea, Iertând tot veninul Venit din gurile-amare!
M-am născut Capricorn, Cu dorul cocoțat Pe stânci abrupte În căutare de tinerețe, De verde pentru suflet și minte… Poate stâncile Au fost prea abrupte, Poate oamenii întâlniți Nu au fost cei mai potriviți, Poate jocul de șah, adoptat, Mi-a dat mat, Poate tăcutul din mine A fost perimat, Poate!
M-am născut Capricorn Într-o casă veche Și aproape dărăpănată, Am înghițit din gerul De pe masă Cu foamea de lapte Și setea de viață, Am trecut pragul sărăciei Cu inima vioară Și gândul arcuș, Am evadat din spațiul Mirării În cel al Cunoașterii Și am cucerit prieteni, Și zâmbete, Și lacrimi din marea De patimi…
M-am născut Capricorn, Cu iubirea drept buzunar Și sinceritatea cămașă, Cu ochii petice de cer Și cu buzele petale de Nădejde… Am sărit podețe Și-atâtea pârleazuri, Cu patru picioare de speranță Și-o inimă mare Cât o viață. Am ales să iubesc, Să am suflet de cerb Și cu gând acerb Să străbat culmile vieții La trap sau la pas, Să alin dureri, Să ocolesc necaz, Să aduc surâs Acolo unde bucurii Deloc nu-s. Dar vânători m-au vânat Și sufletul Mi l-au hașurat!
M-am născut Capricorn Și nu accept înfrângeri, Șu nu accept căderi Și nici gloanțele venite Din disperări, Din invidii și micimi De suflete sterpe, Nu accept umilințe Nemeritate, Vreau în jurul meu Doar oameni frumoși, Oameni care știu ce vor, Care nu bâjbâie Ca niște chiori, Respingând evidentul Din ei înșiși Și din cei de alături! Asta sunt, asta am fost Și ăsta îmi va fi, Cât voi mai fi, Desigur și Rost!
,,ÎN VALEA DE CENUȘĂ E-UN LAC CU APĂ VERDE” Ca veșnicia ierbii în palma primăverii Care abia așteaptă să înflorească merii Prin care pașii noștri, încet-încet s-or pierde.
Cenușa nu e rodul tăciunilor din sobă! Tăciunii niciodată nu-și vând cenușăria! Asemenea păcate nici Dumnezeu n-aprobă. În fața lor nici umbra nu-și scoate pălăria!
,,Un lac cu apă verde” ca haina primăverii, În valea de cenușă, nu e o întâmplare, Ci e divinitate, e semnul mângâierii Stăpânului Luminii, iar semnele sunt clare.
Un lac cu apă verde împodobit cu nuferi Și trestii printre care înoată nemurirea, Zidește noi speranțe, încât să nu mai suferi Ca o îndrăgostire ce s-a pierdut cu firea.
Mi-e dor să te mai sun acum, iubite, Să îmi transmiți, prin gând, o mângâiere, O alinare-a inimii zdrobite, Zbătându-se, nostalgic, în tăcere.
Mi-e dor, din versuri, să îți simt iubirea, Ce, ca o poezie, ne-a legat, În visul meu să îți revăd privirea De Zburător din Eden exilat.
Mi-e dor de ziua când aprinse buze S-au întâlnit în tainicul sărut, Convinși că suntem alintați de muze În clipa când noi doi ne-am cunoscut.
Mi-e dor de mâna-ți mângâindu-mi părul Când glasul tău șoptea încântător Că sunt magia și că-ți sunt fiorul De dragoste de viață dătător.
Mi-e dor să-ți spun, prin vorbe ticluite, Că astăzi crunt m-apasă depărtarea Și-n stihuri, doar din lacrimi zămislite, Înăbuș plânsul, dorul, întristarea…
„În valea de cenușă e-un lac cu apă verde”, O lacrimă albastră pe-obraz învins se pierde, Mai caut prin lumină săgeți de vise coapte, Îmbrac tăcerea surdă cu răzvrătite șoapte.
Răsfir pe pleoapa arsă o ploaie de iubire, Învii trei curcubeie în faldul de simțire, Alung furtuni acide, din largi păduri de gând, Hrănesc cu nemurire ochiul de vis flămând.
Trezesc scântei robuste în vatra de speranță, Încarcerez tăcerea în colivii de ceață, Îngenunchez pe lutul dorințelor învinse, Eliberez cuvântul, îi cresc aripi nestinse.
„În valea de cenușă e-un lac cu apă verde”, Ignor secunda mută, care-n trecut se pierde, Mai răscolesc prin jarul ce strigă-n conștiință, Cresc flăcări violet, în pumnul de credință.
Papagalul strălucitor și zborul enigmatic al șoimului
În societatea contemporană, obsesia pentru celebritate și pentru a fi în centrul atenției este omniprezentă. Totuși, în mijlocul agitației și strălucirii acestei lumi, uneori este mai valoros să fii ca un șoim anonim decât un papagal celebru. Această analogie poetică ne invită să reflectăm asupra modului în care ne definim identitatea și asupra impactului pe care îl avem în lumea înconjurătoare.
Papagalul, cu culorile sale vii și cuvintele sale încântătoare, reprezintă imaginea personajului care atrage atenția imediată. Este simbolul vociferării și al strălucirii, fiind mereu în centrul atenției. Un papagal celebru poate fi asemenea unui dansator abil, care strălucește pe scenă în lumina reflectoarelor, încântând privirile tuturor cu mișcările sale expresive și cu cuvintele sale fermecătoare. Cu toate acestea, popularitatea sa este adesea efemeră, iar aplauzele se sting în timp. A fi un papagal celebru înseamnă a fi mereu sub presiunea de a impresiona și de a fi la înălțimea așteptărilor publicului.
Pe de altă parte, șoimul anonim trăiește în lumea sa tăcută și elegantă, evitând strălucirea și agitația. Este o figură misterioasă, cu un aer de enigmă, care planează deasupra haosului și a zgomotului, găsind liniștea și înălțimea. Șoimul anonim este ca o melodie de jazz, care se înalță discret în noapte, captivându-ți inima și sufletul cu fiecare notă, dar fără a striga la fel de tare ca un papagal. Prin tăcerea sa, el atrage atenția și respectul, fiind admirat pentru grația și forța sa, dar și pentru absența sa din lumina reflectoarelor.
Papagalul și șoimul reprezintă două modalități distincte de a fi în lume și de a ne manifesta identitatea. A fi un papagal celebru este asemenea unei călătorii rapide pe un drum luminos și agitat, în care aplauzele și strălucirea îți confirmă existența în fiecare clipă. Este ca și cum ai fi un actor principal pe o scenă uriașă, mereu în lumina reflectoarelor și mereu sub presiunea de a impresiona. În schimb, a fi un șoim anonim este o călătorie lentă și profundă, în care tăcerea și înălțimea sunt cei mai de preț însoțitori. Este ca și cum ai zbura singur, sus în cer, fără a fi văzut sau auzit de mulți, dar liniștea și misterul fiind în același timp surse de putere și de înțelepciune.
Ca metaforă a identității umane, alegerea dintre a fi un papagal celebru sau un șoim anonim are profunde semnificații. Papagalul reprezintă dorința de a fi recunoscut și apreciat imediat, în timp ce șoimul simbolizează căutarea liniștii interioare și a înțelepciunii ascunse. A fi un papagal celebru poate aduce momente de glorie și aplauze, dar poate fi și o povară grea, care adesea se transformă într-o cursă nesfârșită după atenție și aprobare. În schimb, a fi un șoim anonim este o alegere de a trăi în conformitate cu adevărata noastră esență, fără a fi influențat de zgomotul exterior și de așteptările celor din jur.
Deși papagalul celebru este mereu în lumina reflectoarelor, este șoimul anonim care cucerește cerul. În timp ce papagalul poate fi auzit de mulți, șoimul este văzut doar de cei care se opresc să privească dincolo de lumina orbitoare a celebrității. Astfel, alegerea dintre a fi un papagal celebru sau un șoim anonim este, în cele din urmă, o chestiune de priorități și de ceea ce considerăm a fi adevărata noastră valoare în această lume agitată.
A fi ca un șoim anonim într-o lume dominată de papagali celebri nu înseamnă că ne retragem complet din societate sau că ne ascundem identitatea. Este, mai degrabă, o alegere de a ne exprima autenticitatea și de a ne găsi pacea interioară în tăcerea și misterul nostru. A fi un șoim anonim este adevărata noastră călătorie către descoperirea de sine și către o existență împlinită, departe de strălucirea superficială și de zgomotul inutil. În concluzie, a fi un șoim anonim este alegerea de a trăi cu adevărat, în timp ce a fi un papagal celebru poate fi doar o simplă reprezentare a ceea ce credem că ar trebui să fim.
Zbor spre înălțimi 