Scăldate de raza lunii ies fecioarele-n poiene, Îmbrăcate-n ii-nflorate, strâng galbene sânzâiene! În cântec de bucurie împletesc mândră cunună Și își împodobesc chipul așteptând o veste bună.
Prinse-n horă se rotesc împrejurul focului Și desculțe dănțuiesc, descântând norocului, Vrăjile să se desfacă și să fie spulberate, Iar ursitul, așteptat, în visul lor să se-arate!
Bolta cerului se-aprinde de crâmpeiul veseliei, Izvorât din trupuri zvelte și lucind pe pânza iei! Bucuria stăpânește și-nfășoară în mister, Poienița luminată de luceferii din cer.
Taina nopții e vegheată din înalt de Duhul Sfânt, Ce, pe-aripile de îngeri, se coboară pe pământ! Și vestește-n lung și-n lat că e mare sărbătoare, Sânzâienele-au ajuns, cu puteri vindecătoare!
Mi-e sufletul apă și inima brazdă, Rămâi să mă treieri la timp cuvenit! Eu sunt pentru greieri în iarnă o gazdă, Țărușul de care-i un Timp priponit.
Eu tac lângă tâmpla de iarbă uscată, Câmpiei-i sunt soră. De-i vezi pustiirea, Să știi că eu sunt în țărâna-i turnată Și mor deodată când moare pădurea.
Mă scurg pe un prund de pietre bălaie, Sunt urmă de bou înjugat la un plug, Sunt liniștea care-ți pătrunde-n odaie Și dorului tău, pe-nserate, sunt rug.
De mă cauți, cumva, vino-n lan de secară, În roșul din maci mi-am făcut adăpost, Eu sunt asfințitul în ziua de vară, Am fost răsăritul, am fost, chiar am fost…
O vorbă pentru sufletul mamei (autor: teodor dume)
nu știu câte zile voi mai pierde de-aici încolo în cimitirul în care este îngropată mama nu mai este loc cândva în partea de-alături era o bancă pe care stăteam de vorbă cu Dumnezeu în zilele de duminica cineva a mutat- o mai încolo cu câțiva pași și atunci hotărât să nu mă mai așez am cedat- o lui Dumnezeu să mai poartă vorbi și cu ceilalți știu că este un gest pentru care mama m-ar fi sărutat pe frunte și mi-ar fi spus ca din când în când să- l mai invit și pe tata să vorbim cu Dumnezeu despre sufletul ei
2)Câteodată și Dumnezeu rămâne singur
Autor: Teodor Dume
Stau în mijlocul unei lumânări aprinse și tremur în tot acest timp întunericul iese din mine ca dintr-un chip fără umbră simt greutatea cerului cum se prelinge în oameni
liniștea scrijelește adânc
s-ar putea spune că cineva a trecut pe aici și într-o bună zi va întreba de mine iar tu prin fereastra închisă o să-l rogi pe Dumnezeu să țină timpul în loc
Eu sunt bolnav, femeie, de iubire, Într-adevăr, precum o molimă căzu Şi mor acum fără să dau de ştire Că o săgeată sângele îmi străbătu
Eu chiar de plec, rămâne-voi în transă Până ce va veni şi ultimul prăpăd Şi vreau să dau iubirii înc-o şansă Şi te mai strig din antipozi când nu te văd
Prin fumul zorilor eu mă voi duce În lumea mea ce-n veci n-o vei găsi-o Ca un boem care aminte nu-şi aduce Dacă ţi-a spus la revedere sau adio
Şi dacă plec, rămâne-voi în transă Ca un beţiv ce n-are nici o şansă
Iluzii doar…în sunet de chitară ce mă alintă-acum când mi-este greu, eu îl repet ca pentru prima oară, deși-l cunosc, că l-am cântat mereu.
Un sunet surd, ce-aleargă și mă doare, mă dor și șoaptele din noaptea plină, cu timpul cred, că-și pierde din valoare, eu nu-l mai simt, el nu mă mai alină!
Oare sunt eu acea vinovată, că n-am știut să-l cânt mai dedemult? și-am tot sperat să îmi deschidă-o poartă, dar e târziu, și-am așteptat prea mult!
O să-mi aștern covoare la picioare, să nu mai calc pe ace, nici pe sârmă, să nu mai știu de ce acum mă doare, iar viața-n hău, încet, mi se dărâmă.
Am încercat să nu-mi mai plâng durerea, dar să nu uit ce-nseamnă fericirea, am renunțat să-mi mai exprim părerea, dar mi-am pierdut din ochi, azi, strălucirea!
FATA CU VIOARA ( Din volumul în lucru ,, EPICELE”- poeme în proză și proză scurtă) Georgeta Rada
Tată, ți-am adus fata să-ți cânte la vioară, a avut primul ei concert, un succes! Bătrânul se foi pe banca de la poartă unde stătea de taină cu Iosif, vecinul lui dintotdeauna. Îl chemase să rânduiască de suit mâine la deal, că se făcuse fânul de coasă și nu mai răzbea singur. Pe o piatră mai alăturea, nu cu bărbații, ca la biserică, încremenise Saveta, nevasta lui Iosif, cu mâna la gură, că frumos mai cânta fata aia a Floarii, așa ca Oltul, ca vântul, ca noaptea cu lună plină când se furișa ea din casă , să se țină de mână cu Iosif la poartă, eeei! Și Saveta scăpă un oftat de se-ncruntă Moșul la ea. Stingherită, ca și cum Moșul i-ar fi citit gândurile, își trecu la ascultare sub basma, niște fire de păr ieșite în priveliște pe frunte, ptiu, femeie bătrână! Ei veniseră cu treabă, chemați de Moșu, dar el tăcea și se uita în pământ, muta cu bâta lui noduroasă niște pietre parcă juca singur ,,Poarca,” jocul lor de copii săraci, fără jucării de pe Valea Oltului, aspră, îngustă, săracă. Zgârcit cu oamenii, Oltul, parcă își săpase vad numai pentru el, lor abia le lăsase loc pentru vatra satului și pentru drum, doară mai spre culme aveau Drumul Oaselor. Să tot mergi pe el! Până și Biserica era înghesuită între case de nu știai dacă e casă de oameni, ori casele sunt biserici din care sfinții suiau la deal la coasă sau la pădure.
Ce zici, tată, ți-a plăcut cum cântă nepoata dumitale? Moșul tăcea și scria niscai semne numai de el știute în limba pământului pietros și sărac care nici mălai nu le prea dădea oamenilor dacă tot hotărâseră să rămână săraci, de multe ori flămânzi, doar să își dea copiii la școli, la Vâlcea, la Sibiu, la Cluj, ca să fie domni și doamne, chiar dacă … Lasă, așa a fost să fie, lasă!…
E Sonata pentru vioară…, dar nu mai apucă să termine, că Moșul se ridică de pe bancă, asemenea și Iosif și Saveta.
Ați cheltuit banii degeaba, pe-acolo, se vede că i-ați făcut ușor( erau profesori Floarea și soțul ei). Apăi, când cânta Dodică duminica la horă, jucai sârba pe două lemne până rămâneai desculț! Ce găuieli sînt astea, fă?
Vai, tată, să n-audă fata!
Lasă, s-audă! Hai, că mâine ne sculăm cu noaptea în cap să suim la deal la fân!
Sară bună! Dară ne ducem și noi, zise Iosif.
Să viu eu cu demâncare la deal, ori, dacă sui ‘mneata, Floare, că știu că Măria nu mai poate, sui și eu cu oamenii la fân?
Țață Savetă, rămâi s-o ajuți pe mama, sui eu cu demâncarea la deal,seară bună!
Să iei și fata cu vioara, Floare, să cosim cu lăutari, că pân-acu, prin poiană muntelui, numai puiul cucului… mai bombăni Moșul, suind în cerdacul casei lor de lemn, unde tăcea fata cu vioara pe genunchi.
Lasă, Floare, nu te întrista, așa dă el cu vorba, de când ați plecat toți de-acasă parcă dă cu pietre când vorbește, numai când vorbește de voi se luminează! Oltul le luase vorbele, doar trecea la doi pași de casă, luase și cântecul fetei și le ducea pe toate în marea cea mare, unde avea să dea samă de oameni, de cântec.
Îmi fac de lucru, să uit c-am fost vreodată îndrăgostită de tine… A început să îmi placă din nou materia, semn că am murit și mi-e liniște. Da… încep să uit tot ce mă hipnotiza, ținându- mă captivă în afara timpului și spațiului pe care le conștientizam în scurtele pauze de inconștiență, ce nu mă întrebau și nu-mi cereau voie să fie. Veneau natural, spre a-mi reaminti 3D-ul acestei existențe…Tu mai exiști? Mai simți ceva din patima ce-ți eram? Nu-i așa că doare trezirea la așa-zisa realitate? Ce pustiu pustiu! Plin ochi cu nisip ce se scurge ca-ntr-o clepsidră în furtuni, născând dune populate de scorpioni, păianjeni, reptile și cactuși mirifici, cărora se pare că le priește uscăciunea sufletelor noastre. Suntem doi beduini rătăcind prin el, nemaivrând a găsi o altă oază, verdele celei pierdute fiind unic și irepetabil… și izvoarele ei limpezi și dulci, la fel de unice. Cămilele caravanei au fugit într-o zi când am ațipit, amețiți de fierbințeala Soarelui înnebunit el însuși de arșița ce ne pârjolea sufletele îndrăgostite. Când ne-am trezit, șarpele Edenului mânca un măr, negăsind-o pe Eva, și își schimba pielea, obosit și îmbătrânit de atâta așteptare neprevăzută în capitolul păcatului originar, pretext pentru chinul unui biet muritor care nu poate controla nimic și se zbate într-o pârdalnică de viață, căreia se străduiește zadarnic să-i afle sensul, rostul. Sensul e clar! Îndreptarea spre moarte! Dar rostul?! Eh, lasă, mai bine nu ne mai gândim la asta, că n-are niciun rost, nu? Întrebarea e: ce e IUBIREA?! Toți credem că știm ce e, dar când o întâlnim începem să ne îndoim de ceea ce credeam că știm și ne înfășurăm în mrejele ei până obosim și îi încurcăm sensul… Atâtea frământări, atâtea îndoieli, atâta absolutizare soldată cu deziluzie, demitizare, renunțare… De ce?! Pentru că tot ce e prea frumos ne sperie limitele acceptării și blestemul pierderii Raiului își face treaba, absolut nestingherit! Da…e mai bine, mai comod, de unul singur, pentru că venim singuri pe lume, trăim singuri și murim singuri, de fapt. Accept să fiu contrazisă, dar nu-mi schimb convingerea! Iluzie… Hai să dormim sub cerul singurătății noastre atât de clar conturată! Noaptea e frig, foarte frig în deșert… așa am învățat la școală, nu? Și… e foarte întuneric… întind mâna, pipăi nisipul și găsesc pătura IUBIRII noastre, roasă de timpul nemilos, flămând, la rându-i, de IUBIRE… E atât de spumuită, semănând cu o pânză de păianjen, plină de roua lacrimilor Cerului care a tot sperat că va găsi ecou în sufletele noastre, unice… ca oricare suflet de muritor care crede că iubirea lui e cea mai mare, neasemuită și… singura din lume… Totu-i umbră și vis, nu?! „Și totuși…IUBIREA…”- eterna poveste… pretextul existenței… adevăr sau provocare?! Cine știe?!… Cine știe multe moare! Ce bine că aflu că știu… nimic! Nimicul care înseamnă TOTUL, semn că am murit și mi-e liniște! Merg să mă ascund de mine, în zgomotul cumpărăturilor… Vii și tu? 🙂
În trainice cetăți și-n codrii cu cristale în izvoare, din lira Ta, românii, Emin…, dorința lor și-o cântă… la Putna, vrerea de Unire și azi în tine o resimt, și-o-nflăcărează-n Ștefan, o freamătă-n adânc!
În firea bolții tale cu rosturile de Unire-pline, crești țării aura iubirii în panteonul întregirii, Luceafăr sfânt Moldovei, român, în strălucire, viezi în sfinte-ți flăcări cu secolele înfrățirii!
La Putna-ți hăruiești cu duh nobil Cuvântul, lui Ștefan, marea suferință-i, cu el, tu o deplângi, cum că Moldovă Lui nu e rămasă-ntreagă și nu e – ntreg pământul Bucovinei sfânt…!
Lucirea lor, din mers, mari, stele, Putnei o-nchină și cad plocon lui Ștefan, cu marea ta credință, de-ai înalța, lui, demiurgic, în stăpânire, țara, Moldova lui cea Mare și-ntreaga Bucovină!!!
Ne luăm adio de la monștrii mici, Nu-i trecem la rezerve că nu-s buni, Mai bine să-i trimitem la nebuni Că au acolo-o școală de calici. Vrem să-i vedem cum cer și ei pomană, Cum se întoarce roata și stau cu mâna-ntinsă, Cum au și ei o lacrimă prelinsă Iscată de cuțitul altuia în rană. Ce nepăsare pe acești pârliți, Ce boiernoi neghiobi cu legea-n mână, Cu câtă dușmănie-au rupt legea străbună Pentru-a fi ei, de-a pururi, fericiți! Cuvântul, ah, cuvântul ei l-au disprețuit! Ne luăm adio, simplu, de la non-cuvinte, De la minciunile care le-au fost prea-sfinte Și de la timpul lor care-a murit. Dar haide, Doamne, să nu-i calicim, Hai să nu-i dăm mâniei ce e al mâniei, Lasă-i în plata rece a trufiei Și dă-ne nouă forța să-i iubim!
Zbor spre înălțimi 