În aceeași etalare, soarele și luna plină Prin nectarul dimineții, își mai caută o vină, Că iubirea și-au păstrat-o, deși sorții nu-s de-acord, Deși soarele e-n flăcări, luna suferind de cord
Deși zodiile toate stau sub semnul întrebării Și se-aduna și se pierd, dincolo de buza mării, Revoluții printre astre se anunță în curând, Zeii se vor război, între ceruri fulgerând
Foc de artificii cad, noi privim și ne mirăm… Ne-amintim și de păcate, le scădem, le adunăm… Le-am da altora cadou, ambalat multicolor, Dar nu vor să le primească, le au ei pe ale lor
Și-n această debandadă, mă întreb pe unde sunt? Sunt pierdută printre stele sau am rămas pe pământ? Poate nu am apucat să învăț ce mi-am propus De aceea printre nori visele mi s-au ascuns…
Mai trage de pământul acesta, vechi, gorgane, Ridică-te-n picioare și, peste cuib de cuci, Zidește cer de taină, când nopți se coc în nuci, În oase risipite de fiii unei Ane!
Ce straniu cântec arde în țarina străbună Și ce izvoare saltă în tropot violin! Pe dealuri de cuscută, se zbate un senin, În norii de tăciune, un jar lumini îngână…
E fulgerul o joacă-n privirea genuină Sau tunetul se scaldă în mări de spaime reci?! Ridică-te, gorgane, în dansul de verbină, Să-ncapă și-aste oase în trupul tău de veci!
Ce plină e luna în miezul tăcerii și-i ceață deasupra pădurii de brad bătrânu- aplecat peste masa durerii șoptește mereu ,,în păcat am să cad”
,,Aud cum un clopot sub frunte îmi bate ecoul recheamă în viață trădări în pieptul meu stins acea voce străbate dezgheață în mine bătrâne sfidări”
,,Pierdut în uitare prin pădurea de brad spada din iarbă prin lupte mă poartă ce n-aș da să mai fiu al pădurii nomad desculț să alerg departe de soartă”
,,În suflet am brazi ce se-nalță-neștire și verde e luna străpunsă în piept aștept ca pădurea să-și vină în fire cărarea de frunze eu o accept.
De când mă știu am urât acest umilitor obicei, care la unii s-a transformat într-un adevărat viciu. Și asta nu pentru că la vârsta aceea fragedă conștientizam consecințele sale nefaste, dar curioasă am fost întotdeauna și de fiecare dată studiam firea oamenilor care ne intrau în casă sau pe care îi întâlneam pur și simplu pe stradă. În felul acesta constatam schimbările de comportament, diferențele dintre beție și trezie. Dacă atâta timp cât respectivii nu consumau alcool sau o făceau cu măsură, erau oameni perfect normali, cu scaun la cap, după ce consumau un pahar în plus, pe lângă că nu se mai puteau opri și beau până picau pe sub mese sau prin șanțuri, deveneau violenți, li se împleticea limba, vorbeau vrute și nevrute, aberau și repetau câte o frază de zece ori, făceau tot felul de lucruri de care te rușinai tu care erai simplu martor, pe când el habar nu avea cât era de caraghios dar și de vulnerabil în același timp. Abia se mai puteau ține pe picioare dar onănăiau de colo-colo, mânați parcă de Scaraoschi. Trebuie să recunosc că și în neamul meu au existat câteva persoane de acest gen. De fiecare dată aveam grijă să le ocolesc, să nu le fiu niciodată prin preajmă, chiar și când redeveneau normali. Văzusem ce le putea pielea și deja în toată ființa mea se instalase un dispreț și un dezgust fără seamăn. Acei oameni nu mai existau pentru mine, în fața lor deveneam un sloi de gheață care nu mai putea fi topit de nicio sursă de amabilitate din lume. Am intrat în viață și, ca fiecare, am văzut și am trăit multe, și bune, și mai puțin bune. Am cunoscut oameni simpli care lucrau pe la unul și pe la altul prin curte și pentru care băutura, țigările și cafeaua reprezenta lumea și universul lor.
Mâncarea nu conta pentru că nu puteau mânca, ciuguleau ca găina, cât să nu moară de foame. La sfârșitul zilei când își primeau banii pentru ziua prestată credeți că se îndreptau spre casă? Parcau la cea mai apropiată crâșmă și până nu se făceau criță și nu terminau toți banii câștigați după munca de o zi, nu se îndurau să plece, iar când o făceau mergeau „din ciur în văcălie”, din șanț în șanț, mai trăgând și câte un pui de somn pe acolo. Când în sfârșit ajungeau cu chiu cu vai și acasă, jegoși și puțind a hoit la propriu, începeau scandalurile, bătăile și somnul agitat, în aceleași haine împuțite, ei înșiși jegoși, cu părul năclăit, uneori și cu pantalonii uzi fiindcă nu se mai puteau desface la pantaloni sau se desfăceau doar parțial…Oamenii ăștia nu aveau nevoie de apă, săpun ori mâncare. Așa se face că mai toți au decedat devreme, uciși de alcool. Credeți că i-a regretat cineva? Au spus „mersi” că au scăpat de așa „problemă”. Pare sadic ceea ce spun, dar ce poate fi un om stăpânit de patima alcoolului? Un nebun, un prost, un nimeni pe care nici societatea nu-l ia în seamă pentru că în clipele sale de beție acel om devine un animal feroce, cu ochii injectați și cu privirea tulbure, cu idei dintre cele mai absurde. Cine să iubească astfel de persoane, și violente pe deasupra, atât verbal cât și fizic? Poate că atitudinea societății față de astfel de cazuri nu este cea mai potrivită, poate că ar trebui luptat și găsite soluții pentru ca aceștia să fie recuperați și redați familiei și societății. Eu una nu aș fi potrivită pentru așa ceva fiindcă în preajma acestor oameni simt cum mi se întoarce stomacul pe dos. Bunicul meu patern repeta mereu o frază, ca o cugetare plină de înțelepciune: „Tică, niciodată să nu te bea băutura, tu s-o bei pe ea dacă vrei să fii un om echilibrat și respectat ci nu unul prost și disprețuit!” Pentru asta l-am respectat și l-am iubit ca pe Dumnezeu și niciodată nu l-am uitat. Însăși amintirea sa a rămas în sufletul meu ca o icoană. A murit la vârsta de 84 de ani răpus de o boală veche, pe care o dusese pe picioare mai bine de două decenii. Știți cu ce o trata? Care era singurul „medicament” care îi ușura astmul și putea dormi liniștit noapte de noapte? Țuica, da, da, țuica! Avea sticla de 1 litru la capul patului, plină în permanență. Îi ajungea pentru o săptămână după care o umplea la loc. Câte o înghițitură îi era suficient cam de două ori pe zi, ca pe pastile. În cei 17-18 ani, vârsta pe care am avut-o la moartea sa, nu l-am văzut niciodată nici măcar amețit. Îl ajutam cu mare drag la strânsul boambelor și prunelor când se coceau, din care se obținea țuica, medicamentul atât de vital pentru el Când nu a mai fost, bunicul matern i-a luat locul. Acesta avea în casa lui băutură să se scalde în ea pur și simplu. Dar și el era cumpătat. Consuma câte o gură-două înainte de mese și aia era tot. Zâmbetul nu-i lipsea de pe buze și nici vorba caldă și înțeleaptă. Era un om bun ca pâinea caldă, energic, dedicat trup și suflet familiei. A fost îngerul meu păzitor într-o perioadă atât de dificilă pentru mine și asta ani de zile, la fel și bunica. Amândoi sunt nemuritori într-o cămăruță a inimii mele. Încă de la grădiniță am avut o prietenă minunată, alături de care mi-am petrecut copilăria, anii de școală, adolescența și tinerețea. Eram nedespărțite. Am ținut legătura mai mulți ani și după căsătoriie noastre. Învăța foarte bine, era harnică, ambițioasă. Soțul ei a fost profesor de fizică iar ea asistent farmacist. Oamenii aceștia și-au făcut un rost foarte frumos, o vilă superbă, o gospodărie înfloritoare, au dat viață la doi băieți pe care i-au iubit, oamenii aceștia au cununat, au botezat, au fost cineva pentru comunitatea din care făceau parte. Oare când și cum s-a petrecut declicul? El moare din cauza problemelor și complicațiilor cauzate de băutură, ea îi continuă acest viciu iar băieții lor preiau din mers ceea ce au văzut la părinți. Pe rând mor și ei, la distanță foarte mică unul de altul, precum și de tatăl lor. Oamenii din jur au încercat să le vină în ajutor cu haine, cu mâncare dar ei vindeau totul pe băutură, plus mai toate lucrurile din casă. Mama era în lumea ei, băieții în desfrâu…o viață cum nu i-aș dori-o nici celui mai mare dușman de pe lumea asta. Prietenă mea arăta ca o cerșetoare, prost îmbrăcată, îmbătrânită înainte de vreme, cu judecata afectată…ar mai fi putut fi oare recuperată? Eu însămi, surorile sale, am încercat tot ce omenește a fost posibil dar fără niciun rezultat.Cred că voia să moară, nu mai făcea parte din societatea aceasta. După înmormântarea copiilor, la care comunitatea a contribuit substanțial, ea a fost internată într-un azil pentru a fi oarecum protejată dar acolo nu a rezistat prea mult și s-a prăpădit. Mereu m-am întrebat cum de o fată ca ea nu și-a găsit alinarea în alte preocupări: în cărți, în lucru de mână, la care era extrem de pricepută, în ajutorarea altora cu probleme, în muncă, în ceva util și demn? Așadar, o întreagă familie decimată de patima alcoolului, fata aceea finuță, sensibilă, deșteaptă, dintr-o doamnă onorabilă să ajungă o cerșetoare, cu fața buhăită, adesea căzută prin șanțuri și culeasă de pe acolo udă și murdară…E greu de imaginat, dar de trăit așa ceva! Nu există să te poți desprinde de unul singur din această lume haotică. Oamenii care beau nu mănâncă sau mănâncă foarte puțin și cu fiecare zi care trece sunt tot mai aproape de marginea gropii. Cât sunt cu capul limpede mai toți vorbesc frumos, sunt prietenoși, manierați, dar dacă în timpul când vorbesc cu tine consumă alcool, instantaneu se întorc la 180 de grade, tot ce spui răstălmăcesc, devin susceptibili, irascibili, se simt atacați și încep să jignească pentru că așa le dictează conținutul din sticlă și din pahar. E firesc să te întrebi: „Ce i-a lovit pe ăștia? Au halucinații? Au dublă personalitate? Ce traume au trăit în copilărie de reacționează atât de necontrolat?” De unde să știi că ei beau, că și-au ascuns viciul cu mult efort o perioadă? Înțelegi în sfârșit cam cum stă treaba, ce e cu aceste schimbări de atitudine de la un moment la altul. Acei oameni au nevoie de ajutor de specialitate, de un psiholog sau poate chiar de o internare la dezalcoolizare pentru a-și recupera viețile pentru că de fapt, toate „realizările” lor nu arată decât că sunt niște falși, niște ratați, niște ignoranți purtând o mie de măști, niște frustrați, oameni fără viitor, cu un trecut incert, fără familii, fiindcă mulți nu se simt capabili de o așa responsabilitate. Se ascund după expresiile: „Îmi trăiesc viața”, „Sunt liber” și alte prostii de genul ăsta. Dar cu un pas mai aproape de sfârșit, oricât s-ar crede de grozavi ori infailibili. Cam acesta ar fi, în viziunea mea, profilul omului atins de acest flagel, băutura. La fel se întâmplă și în cazul celor care consumă droguri de mare risc. Nici nu realizează când au ajuns în ultimul hal de degradare umană și sunt în stare, pentru drogul de zi cu zi, să fure, să ucidă… Am doi băieți și cred că am făcut tot ce trebuia și când trebuia ca ei să nu consume niciunul alcool: cel mare deloc, cel mic din când în când câte o bere fără alcool sau la ocazii câte o cupă de șampanie. Și nu sunt nici fumători. Au încercat dar nu a mers și au renunțat definitiv. Cred că nu e o tragedie să nu bei și să nu arzi niște bani prostește, ar fi o tragedie dacă ai face-o și dacă ai înlocui mesele cu alcool, tutun și cafea. Totul trebuie consumat cu măsură, aici nu e vorba de abstinență. Se poate râde de persoanele în vârstă care te sfătuiesc de bine, se poate trece și la jigniri dar oare voi, atinși de viciul alcoolului, veți mai apuca vârsta lor dacă veți continua în ritmul acesta? Iaca o întrebare destul de grea. M-aș bucura dacă articolul acesta ar sensibiliza măcar o persoană aflată în această dificultate și l-ar determina să ia o decizie radicală în ceea ce-o privește, pentru a se însănătoși. Alcoolismul este, din păcate, o boală care chiar ucide. Zi de zi mor o mulțime de oameni atinși de acest flagel, și e un flagel, din punctul meu de vedere. Sănătate oameni buni și măsură în toate!
Secundele pândesc printre ruine, Și mă momesc cu-n ciot de Zoroastru, Tăcerile mă țipă din vitrine, Dar eu rămân sub cerul meu albastru.
Vin constelații noi sub altă lege, Nu le cunosc, nu vreau sa fiu sub ele, Și cine-ar mai putea să mă dezlege, De dragostea ce-mi sângeră sub piele?
Mă arde zloata asta-n bici de gheață, Prea mult puțin prin colbul ăsta greu, Eu te respir cu setea mea de viață, Știu că mă simți precum te simt și eu.
Te-aud cum strigi prin gânduri clandestine, Cât poți să stai de mine-așa departe? Mai simți cum trec cu razele prin tine, Când te-nviam din orișicare moarte?
Te-am instigat la viață și la soare, La prins de fluturi, visuri și lumină, Ce și-ar dori mai mult o muritoare, Decât să guste raiul din grădină?
Te văd, te-aud, te simt în orice stare, Iubirea mea e mai presus de fire, Eu n-am plecat, căci sunt în orice floare, Și-n orice zbor și zumzet de albine.
Din ochii tăi aprinși din miez de soare, Cu ce văpăi din suflet mă răpui? Te camuflezi sub haina-ți muritoare, Nevrând să vinzi din taină, nimănui.
Poemele ți le-am înfipt în carne, Îmi porți miros de viață și de crin, M-auzi în ploaia care stă să toarne, Cu tunete pe trupu-ți sibilin?
De vrei să mă ucizi, eu nu mă apăr, Iubirea ta mă geme, astăzi, nud, Pe coapsa ta scânteiele-mi sunt țăndări, Respiră-mă mai mult, să te aud!
Tăcerea mea o simți bătând în tâmple, Căci ți-a pătruns în fiecare genă, Tot cordul tău de mine să se umple, Eu te condamn la dragoste eternă!
„Niciodată nu va ști omul acesta cît rău mi-a făcut! Am rămas cu un dor. Cum să-ți explic? Neliniștea mea…” „Sunt vorbele triste ale Cellei Serghi, femeia pentru care cuvintele dor, neliniște și iubire au fost sinonime cu numele lui Camil Petrescu. Povestea lor de dragoste nu a fost una fericită. Cei doi au trăit o iubire neîmplinită, pentru că scriitorul, dintr-un motiv secret, numai de el știut, nu a vrut să dea curs sentimentelor pe care le avea față de femeia îndrăgostită iremediabil de el. S-au cunoscut în 1927 la ștrandul Kiseleff, din București. Ea era o tînără frumoasă, blondă, care abia terminase liceul și se pregătea să îmbrățișeze o carieră în drept. El era un scriitor scund și surd. Pentru Cella a fost dragoste la prima vedere, așa cum avea să mărturisească în cartea sa de memorii „Pe firul de păianjen al memoriei „Nu era înalt și asta îl supăra poate la fel de mult ca și surzenia. Avea un mers sacadat. Umerii înțepenite, ochii apropiați, atenți, parcă voia să audă cu ei și protestând permanent împotriva a tot ce ce se întâmpla în jurul lui, în țară, în lume”, îl descrie Cella pe scriitorul de care s-a îndrăgostit. Camil Petrescu nu i-a acordat tinerei prea multă atenție, după prima întâlnire. S-au revăzut mai târziu, în același loc. Cella devenise studentă la drept și se căsătorise cu inginerul Alfino Seni. Pe Camil Petrescu îl interesa mai degrabă soțul Cellei, inginerul de la care putea să afle detaliile tehnice de care avea nevoie pentru cartea în lucru. Cella, însă, se îndrăgostește iremediabil de scriitor. „Pe el, totul îl interesa. Pe mine, doar el”, amintește autoarea în memorii. În anii care au urmat, tînăra îndrăgostită face tot posibilul să ajungă în preajma bărbatului iubit. Devine sfătuitoarea lui Camil Petrescu, intră în cercul lui de prieteni, frecventează aceleași locuri. Totul pentru a fi alături de cel despre care scria: ” Ne întîlneam la curse, la cinematograf și chiar la mine acasă, unde accepta să joace nesfârșite partide de table cu soțul meu, ca să fie aproape de mine. Aș fi vrut ca acest bărbat să închidă deodată cutia de table cu un zgomot care să dărîme zidurile și să-i spună: „Așa nu se mai poate! Vreau să fie nevasta mea!” Dacă nu e în stare de un gest definitiv, hotărât, înseamnă că nu mă iubește! Și totuși, de cîte ori rămîneam singuri o clipă, se apropia de mine și cu o tandrețe intensă, răscolitoare, îmi șoptea: ” Moft!” Scriitorul o alinta pe cea care-l iubea cu ardoare cu porecla de „Moft năzdrăvan” După evocările de mai târziu, pentru Cella scriitorul pare să fi rămas un permanent mister nedeslușit. Dacă a iubit-o sau nu, sunt întrebările la care autoarea „Pînzei de păianjen” nu a găsit niciodată răspuns. „Camil mă privea uneori ca de pe alt tărîm, alteori parcă era gata să mă îmbrățișeze. Într-o clipă mă tachina, începea să se joace cu mine, să mă chinuie și să mă descompună ca pe o jucărie, ca să-mi cunoască toate rotițele, să fie ale lui. Dar el nu al lor, nu al meu, el al nimănui. Nici măcar nu se teme, nu se apără. E sigur de el, sigur și ușor ironic. Ca un om în fața unei vitrine, admirând o jucărie care-l fascinează. Odată m-a întrebat: „Cînd vii la mine? Am fugit, fără să răspund. E durere și furie în privirea lui. Dar pentru mine pămîntul s-a micșorat. E cît îl înconjoară pe el! Lumea e toată, el,”rememorează Cella Serghi. A visat să fie soția lui, dar acest lucru nu s-a întâmplat. Pentru Camil Petrescu, Cella era prea inteligență, prea frumoasă și nu corespundea portretului de nevastă ideală pentru un om de litere care credea că ” Pentru un scriitor nimic nu,i mai periculos decât să se însoare cu o femeie inteligentă. Cella a divorțat de inginer, chiar dacă știa că nu va deveni soția celui pe care îl iubea. S-a dedicat actului Creației și și,a transformat iubirea neîmplinită în talent literar. A scris romanul „Pînza de păianjen ” și primul cititor al romanului a fost Camil Petrescu. „Am citit pînă acum la ora două romanul scris la mașină al Cellei. E de o bogăție faptic, de o sensibilitate, de o autenticitate care depășește cu mult tot ce așteptăm anul acesta de la ea”, scria Camil Petrescu în note zilnice. Scriitoarea a recunoscut că îi datorează primul roman lui Camil Petrescu. În dedicația cărții dăruite celui care a inspirat-o, scriitoarea a notat: ” Lui Camil Petrescu pentru că m,a învățat că scrisul înseamnă muncă, muncă grea, amarnic, disperată, pentru că m-a învățat ce înseamnă conștiinciozitatea în scris, prin exemplul cărților sale. M-a învățat să ocolesc ce,i facil, să caut întotdeauna calea cea mai grea și mai bună. M-a îndemnat, zi de zi să scriu cartea asta, să renunț la tot ce era în afara ei, să fiu disciplinată și răbdătoare. Îi datorez tot. Fiindcă fără ce m,a învățat el, însușirile mele s-ar fi risipit și această carte n-ar fi existat.” Cariera literară a Cellei, izvorâtă din dragostea pentru Camil Petrescu a mers mai departe. A scris romanele „Această dulce povară, tinerețea”, Mirona și memoriile „Pe firul de păianjen al memoriei”. Camil Petrescu a murit în anul 1957. Cella Serghi i-a supraviețuit încă 35 de ani. S,a stins din viață pe 19 septembrie 1992, la București.”
FRAGMENTARIUM Cella Serghi Tu ai murit, pe tine te întîlnesc la tot pasul, Tu, cel pe care l-am iubit și-l iubesc ca pe un mort… De ce-mi ieși în cale ca oricare altul, Din tot ce-a fost, poate numai suferință și dezamăgire, Cît a trecut, cît a rămas? Din zborul meu către tine, spre piscul muiat în albastru, Din căderile în prăpăstii, înghețate și negre, Unde, de ce m-am oprit? Unde mă aflu? M-ai fărîmițat, m-ai murdărit! Cum de-am scăpat din visul ăsta urît Mai întreagă, mai bogată, mai vie… Tu ai murit… eu sunt vie Și zilnic aproape de tine Mă gîndesc la ce-a fost, la ce-o să fie… Ochii-mi ard de lacrimi încremenite, Sufletul mi-e pîrjolit, Tu ai rămas în amintire întreg, viu ca o făclie! Dar tu ești mort, iubitul meu, Făclia arde la căpătâiul dragostei mele Și nu-mi pare rău… Dragostea mea a murit… Dar în cenușă mai sunt fărîme incandescente, vii! Dac-ai veni, dac-ai sufla, s-ar aprinde Flăcările albastre s-ar roși, s-ar înteți, Dar tocmai asta nu vreau! Prin ele, odată, am trecut, Le-am simțit arsura! M-am zvîrcolit în focul dragostei Și n-am pierit, am scăpat vie!…
Acum, în prospețimea zăpezii au răsărit ghioceii, Pe crengi arse de frig simt, presimt mugurii… Îi văd, îi aud cum se sparg. Am să-i aștept, Am să duc întîile frunze, Toată primăvara am s-o duc La mormântul dragostei mele… Acolo… știi unde… Pe maidanul unde ai zvîrlit-o ca pe un gunoi! Uite cum strălucește! Ca un licurici într-o pădure, noaptea. Dragostea mea a murit, Dar uite-o întreagă în steaua de-acolo, Întîia stea de pe tot necuprinsul acestui amurg, Uite-o întreagă în lacrima care a rămas agățată , Între gene…
Zbor spre înălțimi 