Cerul lărgește infinitul, pământul înghite viața, polii își întocmesc așezarea, nordul învârte ruleta, apusul acoperă soarele, aerul se lichefiază, apa e tot mai hidrogenată, poveștile se răsucesc în coadă, zeii și-adună virtuțile în Dumnezeu, un ochi se deschide în piramidă, gândul nu moare nicicum, în flori cresc fluturi, în copaci cresc oameni, din inimă cobori în trup, din trup te-aduni în suflet, ți se deschide un loc către vecie, unde Tăcerea e aur, doar Pământul pulsează a infinită vină, efemeridele mă recompun astral.
Stelele mele sunt mult prea jos noapte de noapte le privesc strălucirea în ochii universului și gândul refuză să mă lase să dorm nu-i bai zic până dimineață o să negociez cu Dumnezeu pe bucățica de fericire pe care mi- a dat- o la naștere
nu nu am altă strategie întunericul proaspăt de la marginea cerului mă întreabă cât sunt de convins de hotărârea pe care am luat- o
de pe stâlpul de iluminat din fața ferestrei moartea îmi face cu mâna nu nu reacționez în niciun fel treaba mea este să închid fereastra și să mă întind pe aripa unui fluture rănit
De ce să plâng întruna când sufletul m-apasă, Nu văd că nebunia își face-n lume casă! De ce să mor pe trupul, cuvintelor, când frica, Măsoară-n mine totul, ca să rămân nimica!
De ce să-mi plângă mama când sufletul îmi simte, Că sufăr în tăcere, în loc să mă alinte; Pe rana din cuvinte, mă-ntind încet în noapte, Și-o ung c-un glas de cântec, păstrat în mir de șoapte.
De ce să plâng la masa cuvintelor de ceară, Nu știu că răul lumii din lume o să piară!? Ba știu, și știu mai multe, atâtea câte-n viață, Am adunat în tolbă, ca să nu merg prin ceață.
Căci ceața-n care omul se pierde dintr-o dată, E ura din cuvinte, ce inima-i arată, Și nu știu, nu știu cine, acum n-ar înțelege, Că ura n-are-n sine, nevoie de vreo lege.
Sau de vreun act semnat, ori de vreo întrebare, Ea singură-și croiește prin inimă cărare. Și, când țâșnește-afară, se-ntinde ca o apă, Și ne îneacă-n dânsa, și nimeni nu mai scapă.
Nu văd războaie-n lume și lupte la tot pasul, Când ea își ține calea și i se-aude glasul? Ba văd, le văd în omul, ce inima-i sluțește, Fiindcă Lumina lumii, din suflet îi lipsește.
Azi tot mai des ţi-e gândul la părinţi, Nepoţii ţi-au crescut până la umeri, Ţi-e greu la anotimpuri să mai numeri Şi-ai cam uitat cum e să strângi din dinţi. Te mai revolţi dar azi o faci cu tact, Înţelepciunea-ţi spune că-i degeaba, O mai amâni, pe mâine, să-ţi faci treaba De parcă ai nemoartea sub contract. Te duci mai des să vezi de cimitir, Să pui o floare, lumânări, tămâie, Pământu-n tine a-nceput să suie Şi fruntea-ţi, parcă, are iz de mir. Te-ntorci acasă, cerul cu ereţi Te-ndeamnă ca să mergi la colivie, Deschizi uşiţa vieţii ce-o să vie, Redând sălbăticia la sticleţi. Ţi-aşezi hârtii, faci ordine-n sertar, E-atâta pace-n tine că te sperii, Veşmintele cernite calci şi perii Vise neduse până la altar. Te întăreşti şi ruga o repeţi Sperând la izbăvire şi iertare, Ţi-e mai uşor să treci prin înserare Sperând în începutul altei vieţi. 362-Pavoaz de toamnă Toamna îşi ridică marele pavoaz, Ziua nu mai poartă zicere de cuci, Drumurile noastre poartă alte cruci, Zorile adastă-n margini de pervaz. Veveriţe roşii vin mai des la nuci, Rândunele-n stoluri cerul de topaz Îl brăzdează -n cercuri, apele-n obraz Ne arată riduri trase-adânc de ştiuci. Ziua-i prea fierbinte, nopţile-s mai reci, Tot mai des privirea stă pe-un singur punct, Boabe de fasole se usucă-n teci, Râuri subţiate curg prin albii seci, Vara asta parcă e cu contrapunct Şi-ai pleca vreo lună pe un ţărm, la greci.
Eu nu am trăit iubirea fără lacrimi și păcat, Mi-am strigat amărăciunea, un măr copt în pom uscat, Ghiocei icneau să iasă, sub zăpezi, tăcuți, timizi, Dar un zid se înălța peste ei, din cărămizi.
Pomii de erau în floare și urcau, spre cer, o scară, Se pornea măcel de gheață și mureau mai către seară, Doar în visul meu albastru mai alerg prin maci și stele Și îmi râde-o primăvară, cu ninsori și viorele, Înfloresc mirați copacii, când ne ninge tăcut faur, ,,Iată cerbi cu stele-n frunte care trec pe punți de aur.”
Nuferii sunt stele-n lacul unde dorurile plâng Și-mi îmbrățișează gândul, când în lume e nătâng, Iar tăcerile îmi cântă, nu suspină-n visul meu… Aici vin să te aștept când mi-e sufletul prea greu.
Și încep să se pogoare fluturi albi, albind pământul, Când îți tremură privirea și îți este sfânt cuvântul… Tu…îmi vii la ceas de taină și-n căușul palmei mele, Îmi pui primăvara toată, ghiocei și viorele.
Aici dorurile toate stau la ușă și doinesc, Fremătând, te-aștept pe tine-n acest vis nepământesc, Eu îmi culc smerită capul, adormind pe brațul tău, Aici, mă-nsoțești, iubite, și-mi ești înger, nu călău…
