Să știi că eu îmi amintesc de tine deși atomii noștri nu s-au întâlnit o să te mire că-mi respiri prin rime chiar dacă pana mea mereu s-a poticnit
Îmi ești acum subiect de insomnie când Dumnezeul nostru are o nevroză pe ale nopții buze-n agonie cerneala vie îmi sângerează-n proză
În noaptea umbră ce o port sub pleoape și chiar în irisul de un albastru-intens te inventez constant sub microscoape dar inima de piatră adună doar condens
Mi-e dor să-mi stea alături pescărușii, La sânul mării să mă simt iar viu, În călimări de cer s-adun iluzii, Cu mistuiri de alge nisipului să-i scriu…
Mi-e aprig dor de tine, tărâmul meu cu ciuturi! Tărâmul meu de sare cu macii vâlvătăi, Pe dezgolita plajă să-ngemănăm săruturi Cu degete de noapte sădind înfiorări…
Sub genele amiezei să fim aceeași umbră, O zbatere în ora topitelor culori, Să te prefaci în iarba ce unduie speranță, Să mă transform în flutur, polenizând iertări.
La vita è un passaggio nei boschi senza sentiero dove restano i miei passi che sprofondano nella polvere del tempo, mille pensieri appesi agli alberi spogli.
Le mie esultanze svanite come le foglie verdi.
Quando il bosco si trasforma in un campo di battaglia, dove le mie paure vengono infrante, dove le maschere umane mi illudono, mi sento confuso, perso fra la terra e il cielo senza poter aprire le mie ali, mi sento intrappolato fra gli alberi spogli del mio bosco senza sentiero.
Pădure fără poteci
Viața este o trecere prin păduri fără poteci unde îmi rămân pașii care se scufundă în praful timpului, mii de gânduri atârnând de copacii goi.
Mirările mele dispărute ca frunzele verzi.
Când pădurea se transformă într-un câmp de luptă, unde temerile mele sunt înfrânte, unde măștile umane mă înșală, sunt confuz, pierdut între pământ și cer fără să-mi pot deschide aripile, mă simt prins în capcană printre copacii goi din pădurea mea fără poteci.
La moara cu noroc de Julia Dragomir * Moara macină noroc, Eu cu soarta mea fac troc. Îi dau morii ai mei ani, Ea-mi întoarce trai pe bani; Da’ nu-s bani care mă costă, Ci simțiri care mă mustră, C-o doresc pe cea cu soț și-aș fura-o ca un hoț. Mă gândesc la ea cu jind Și nu pot să mă desprind Din năvodul împletit Tot de dorul meu mocnit, Tot de dor și de durere, Că de soață n-o poci cere, Da’-am s-o cer de ibovnică Cinstea n-a plăti nimică. * Macină moară inimă De venin și fă făină; Macină-o fără gâlme Să poci face din ea pâine, Pâine caldă de iubit, Nu uri de pricinuit Și-o macină cu-apă rece Pe unde izvor petrece Și soț nu e ca să treacă, Iar ea să nu-mi stea posacă; Să mă vrea de voie bună Și pe soare și pe lună, Și când lupii-or hăuli, Și când câmpul n-a-nflori; Eu i-oi da iosaguri multe Și-un han c-o moară pe culme Care noroc macină – Dragostea-i grea sarcină: Te face să te-opintești, Viață scurtă să-i plătești.
Străjer al unei vremi ce n-are stare, Uitat, după război, între tranşee, Cânt dragostea în versul rimei clare Iubind un singur gen, numit femeie. Nu sunt un kool, azi cine mai citeşte O rimă şlefuită pân-la odă? Când el cu el şi ea cu ea, trupeşte, Se-perechează, că este la modă. Descătuşaţi de dogme şi tipare Poeţii zilei, criticii atroce, Pun laurii de plastic pe oricare Copil debil, prin schimburi reciproce. Rămân cu capul sus printre verdicte, În predici neiubite, în pustie Şi mai semnez proteste sau edicte Să punem, încă, rime-n poezie.
PARODIE DUPĂ POEMUL “VINE O ZI”, de CAMELIA RADULIAN Nică Janet
NAŞTEREA POEZIEI
Cu toate că sunt deştept, Când poeta spune că “REZEMAT DE UN GLONŢ STĂ SOLDATUL C-UN UMĂR, O VIOARĂ E OCHIUL LUI DE ŢĂRÂNĂ”, Eu nu ştiu Ce a vrut să spună poeta, Dar cred că are dreptate.
Când poeta spune că, Neavând unde se ascunde, Se ascunde, totuşi, “ÎN NEBUNUL DIN COLŢ CARE STRIGĂ ŞI ZICE: “VAI, E GRAVIDĂ ZIUA DE MÂINE”, Eu nu ştiu ce a vrut Să spună poeta, dar cred Că are dreptate.
Când poeta spune că “EU AM FERESTRE ÎNTR-UN SOLDAT”, Eu nu ştiu ce a vrut Să spună poeta, Dar cred că are dreptate.
La fel, dacă eu spun că Glonţul de care stă rezemat soldatul, Sunt eu, eu, chiar eu, Că nebunul din colţ În care se ascunde, sunt eu, eu, chiar eu, Că soldatul cu ferestre sunt eu, Eu, chiar eu, Fiind foarte frumoasă, poeta Nu ştie ce vreau să spun, Dar crede că am dreptate…
Şi are dreptate! Are! Are!
CAMELIA RADULIAN VINE O ZI
Vine o zi cu făptură de lână și-n temniţa–i verde sapă soarele tânăr rezemat de un glonţ stă soldatul c-un umăr o vioară e ochiul lui de ţărână. Hai, lună, dă-mi pe umeri două ceruri lăuze varsă pe străzi trandafiri și rugini de obuze în oraş nu ai cum să te-ascunzi, nu ai unde, poate în câinele şchiop, traversat de alice în nebunul din colţ care strigă și zice: ”vai, e gravidă ziua de mâine cu atâta pământ, Doamne, ziua de mâine o să mă nască-n curând, o să îmi nască-n curând un mormânt!” Vai, lume, spărtura din piept nu mai pleacă acasă mă-mbrăcă-n șiroaie de alb, în chiparoasă într-o rană pe dos, într-o cămașă frumoasă. Priviți, capătul rănii mele e un fecior învelit în izvor, nu sânge curge din mine, ci dor…. Nu e vineri în casă, e doar o umbră pe pat eu am ferestre într-un soldat suflă vântul în stofe ca-n lumânare stofele sună a gol, ba au clinchet de fiare nu sunt icoane unde mă-nchin, e o scrisoare veche, stropită cu vin și-un cântec, sub streşini, într-un bunic blajin şi mic: pic, pic, pic….
În ochii tăi adânci căzusem într-o seară, Când stele străluceau în murmur argintiu Și prăvăleau în ei atâta foc și pară, Că mă bătea un gând să ard în ei de viu.
Dar tu m-ai respirat cu șoapta ta fierbinte. Pe buze m-am trezit, un murg flămând, să pasc; Erau așa de dulci, așa de suferinde, Că mi se potrivea acolo să mă nasc!
Frumoasă mai erai, când pletele rebele Curgeau pe fruntea ta și se îngemănau! Cu degetele-mi vii mă-nfiripam în ele; Atâta îmi doream în cuibul lor să stau!
Ce tare aș fi vrut să știu a te reține Sub stelele de mai, fiorul meu din crâng! Dar n-am putut răzbi de-a dorului suspine… Eram neputincios ca un copil nătâng.
Eu te-am iubit atunci cu-atâta tinerețe Și-am ars atâta foc în noaptea de amor, Că viața se zbătea în tresăriri răzlețe Și m-am trezit bătrân la revărsat de zori!
O piatră am rămas la răsărit de soare. De ce nu m-ai ucis și m-ai lăsat în drum, Neputincios și trist, o biată arătare? Că eu să mai trăiesc, n-am fără tine cum!
Zbor spre înălțimi 