Ce greu îmi este azi să-ți spun „iubite”, Când tot mai des mi-i noapte în cuvinte, La pieptul meu doar gheare cuibărite… Simt clocotul din vene, ce nu minte.
Mai picur câte-o stea pe cerul nopții, Cu lacrima fac vad spre nemurire, Și-mi pun destinul meu în mâna sorții, Turnând cu picătura-n el iubire.
Las gândul ce mă doare să erupă, Fac punte din trecut în viitor „ȘI TE IUBESC LA ECHINOX ȘI DUPĂ”, Iubite, în vers îmi ești nemuritor!
Rup din cuvinte să cârpesc un suflet, Când luna se grăbește să se ducă, Cad stele câte una, ca-ntru-n bocet, Și te iubesc la echinox și după.
Trecură primăverile, mai toate, Și verile-și băură a lor cupă, Vin toamne aurii cu ploi bogate, Și te iubesc la echinox și după.
Când mă topesc de dor în ochi de foc, Precum tot soarele în florile de luncă, Te știu de-un veac, dar nu te știu deloc, Și te iubesc la echinox și după”.
Să mergi înspre Lumină nu e deloc ușor Când aripa Divină se-nchide c-un zăvor, Pentru că zborul clipei e tare încurcat Iar zâmbetul iubirii e prea ades fardat
Când ne rugăm la Domnul și-L întrebăm ades: De ce din viață spinii, întruna i-am cules? Dar de privim în urmă la tot ce am făcut, Vom înțelege oare ce diavol am crescut?
Când lacrimile grele se scaldă pe obraz, De suferințe multe și de prea mult necaz, Știm doar atat: Să plângem și să ne văicărim, Dar munții de păcate mereu îi ocolim
Privind oglinda vieții vezi bune, vezi și rele Dar vezi și efemerul ce construia castele Și-ți amintești deodată că nu vei lua cu tine Nimic din ce-ai visat: Nici fluturi nici stamine
E uneori târziu dar de gândești din vreme Și-ncerci a te schimba, cel rău n-o să te cheme Fiindcă puterea lui nu va urca în Sus Dacă ÎL ai alături, de tine… Pe Iisus
În desișul de sub munte, în adâncul crângului, Umblă mintea dezlegată cu năluca cerbului, Pribegind cu noaptea-n plete, până-n hăul muntelui, Prin desișul pustiit, unde-i casa corbului.
Ochii lui, scânteia nopții, mă priveau prin agonii, L-a rănit săgeata sorții cu blesteme sângerii, Cel mai mândru cerb din codru ce-și purta coarnele-n vânt E rănit de ochiul lumii și de-o ploaie prinsă-n vânt;
Plânge luna-n ochii blânzi, inima mi-e sfâșiată, Îl privesc îndeaproape, lacrima cărare-și cată, Cuprinzând grumazul zvelt, brațele mi se înmoaie, Peste crângul pustiit s-a stârnit un fel de ploaie,
Ochii împăienjeniți mă privesc ca pe un laur, „Iată cerbi cu stele-n frunte care trec pe punți de aur”, Mai disting a morții umbre, ascultând un cânt de graur, Coarnele, trofeul morții, cel mai ne-nsemnat tezaur.
Vin să te cunosc pădure, freamăt viu și ascunziș și să te iubesc pe toată, luminiș cu luminiș, sărutată de amiază, frunza ta o să tresară pe o creangă cu suspine în răcoarea ce-nfioară. Pe cărările-mpletite, am ajuns în catedrală, din înaltul ei se-aude o orchestră ireală, virtuozi cu glas măiastru și aleși ciripitori mă ridică și mă poartă până dincolo de nori. Îți aud nemuritorii, cei văzuți și nevăzuți, unii îmi vorbesc pe limbă, alții mă petrec tăcuți, pe-nserat la sfatul obștei se adună în poiană brunul, surul și mistrețul, chiar și vulpea cea vicleană, vin din scorburi veverițe și din vizuini bursucii, numai iepurii și jderii fac într-una pe uitucii. „Iată cerbi cu stea în frunte, care trec pe punți de aur”, peste ape-ntunecate șade luna ca un plaur, argintând încă o noapte în pădurea cea tăcută, ei boncăluiesc aproape, răscolind sălaș de ciută. Poate nu e doar un basm însoțind o reverie, poate nu e vis albastru, dar ar trebui să fie, căci acolo printre ramuri, foșnetul îmi face bine și când plec, o fac, măiastro, doar ca să mă-ntorc la tine!
Te-ai dezbrăcat de frici, te-ai dezbrăcat de oameni care au uitat să iubească Prin întunericul minții ochiul dansează gol. Muzica acoperă prima bătaie de inimă Respiri adânc… Bântuiți de falsitatea cuvintelor alunecoase, oamenii îți zâmbesc prietenoși Așteaptă de la tine o strângere de mână, o imbratisare caldă, sau poate nu așteaptă nimic… Vor doar să te vadă ducând povara singurătății.
Și de acolo, de jos, tu totuși asculți viata cu urechea lipită de pământ Fiecare cuvânt devine piatră făcută cărare. Furtuna te duce departe dar o liniște stângace te străbate de la un capăt la altul.
Nu-i nimic rău în faptul că singura mângâiere ai rămas tu.