Bătut-am pământul prea mult într-un loc, De flori vestejite va geme odaia, Prinzând nemurire-n aripi cu pene de foc.
Pe mine doar chinul, de tine m-a legat Și un blestem ce-l port în oase până-n moarte: Ca să iubesc tot singur, cu sufletul meu dat, De dragoste bolnav, de ea să nu am parte…
Ah, am tânjit iubire, așa eu m-am născut, Cerșind din ochii mamei sărut după sărut; Nebună de iubire, nebună m-a făcut, Nebună până-n sânge am fost de la-nceput!… Ce frântă fericire și-n inimă ce crunt, Să dăruiești safire pe un nisip mărunt… Aceasta-i grea sortire, de parcă-n timpuri, eu Am fost cândva iubire, căzând din Empireu…
Adio, iubite, pleca-voi cu ploaia…
Și-n picuri după picuri m-oi prăbuși-napoi; Pe frunte-ți, pe buze-ți, în mii te-oi îmbăia Și-om împărți din unul care se cheamă noi…
Nu-mi face din nou lacrimi, c-atunci voi fi potop,
Eu cobzarul mereu melancolic eu cobzarul mereu duios am ucis târfa fluierătorului pentru că târfa fluierătorului îl trăgea-n jos pe fluierător. Fluierătorul era al dracului de talentat și târfa aia de falsă fluierătoare îl ducea la ruină – fluierătorul fluiera a pagubă toată ziua, nu mai compusese nimic de foarte mult timp. Înțelegeți?… cariera mea de melancoloc cobzar fiind strâns legată de cariera lui de mare fluierător.
Înainte de Paști tata cumpăra câte o halva dulce, o cutie de cafea fără niciun parfum câteva cristale de zahăr invelite ca odoarele sfinte, în foița subțire pentru tutun.
Privea visător pietrele de pe munte grija zilei de mâine n-avea început, nici sfârșit, nouă ne scria că e bine, sănătos ca-nainte, și că muntele a fost biruit,
Fruntea lui arăta ca o brazdă nesemănată, umbra se lungea peste flori, eu strigam fericit ,, tată, tată „ când mă ridica la icoane de subțiori…
Înainte de Paști tata cumpăra câte o halva dulce, o cutie de cafea fără niciun parfum, câteva cristale de zahăr învelite ca odoarele sfinte în foița subțire pentru tutun.
Somnul nu vrea ca să vină, cuprinsă-s de nostalgie Și fără să vreau, cu gândul, mă pierd în copilărie, Iar prin roua de sub gene, zăresc pe buna torcând Din caier de lână moale, glasu-i dulce depănând Basme ce-n copilărie mi-au creat un univers, Care s-a zidit în suflet și nicicând nu s-a mai șters.
Încet, ochiul minții mele cuprins e de visul dulce Și pe rând, eroi din basme în visul meu îi aduce; Iat-o pe „Cenușăreasa” gătită de mare bal Și pe, „Albă-ca-Zăpada”, purtată de prinț pe cal, „Harap Alb” care se luptă cu cel mai aprig balaur Și pe „Prâslea cel Voinic” păzind merele de aur;
Și pe toți eroii mei din poveștile lui Creangă Îi zăresc atât de bine, cum prin visul meu aleargă, „Capra cu trei iezi” și lupul, care s-au împrietenit, „Ursul păcălit de vulpe”, chiar de vulpe însoțit, Iată cocoșul nazdrăvan din „Punguța cu doi bani”, Toți îmi trec acum prin vis, după atât amar de ani.
„IATĂ CERBI CU STELE-N FRUNTE CARE TREC PE PUNȚI DE AUR”, Iar în suflet îmi așază al poveștilor tezaur… Simt cum zorii îmi mângâie pleoapa plină de poveste, Chiar căldura soarelui ce răsare peste creste, La fereastră, păsărele gălăgioase ciripesc… Din visarea asta dulce, prea devreme mă trezesc.
Mi-a tresărit o boabă-a sufletului meu, Când vara se urca pe dealul plin cu soare. Și-am vrut să o păstrez în ochi mereu, Așa cum macii au ieșit la drumul mare.
Mi-a tresărit lumina din adâncuri line Și cântece de greier mustăcios am auzit. Povestea grânelor ajunge și la mine, Iar dorul de copilărie în praguri mi-a sosit.
Emoții cu luciri de stele mici și rare S-au prins de pleoapa inimii cu dor. Mi-am agățat dorința-n Carul Mare Și-n vise albe de fugarnic mă cobor.
Am luat emoții de la luna plină, Ce-și spală rotunjimea-n iazul morii Și mi-am dorit un Făt-Frumos să vină, Să stăm de vorbă până răsar zorii.
Din tufele de iasomie sfântă Mi-am luat emoții cu miros ciudat. Am fost și-n ” lumea celor care nu cuvântă” Și dragoste și armonie am luat.
Dar vara cea de foc mi-a dat fărâme Și-ntr-o emoție de fum mi-am strâns oftatul. Sunt vântul călător ce fuge-n lume Și-n margine de gând mi-a fost umblatul.