Mă cuprind în brațe valuri, marea-mi susură chemarea, Calmă,-n voaluri de meduze, briza își răsfiră boarea, Rătăcesc în ochii mării, tulburi, șoapte ne-nțelese, Lacrima plânsă-n adâncuri, încă o poveste țese!
Mă îmbracă-n perle, marea și-n șiraguri verzi de alge, Leagă doruri în năframe, fluturând peste catarge Furii oarbe, descărcate-n fulgere ce-aprind stihii, Visele furate-n zorii zilelor când tu nu vii,
Regăsite-n miez de noapte, descântate să te-ntoarcă… Printre norii scămoșați, luna-ncepe lin să toarcă Din fuior de smoală, bezna, licurici sclipesc pe apă, Stelele-au căzut în vraja visului strivit sub pleoapă!
Mugur de liniște, stins în ecouri zvâcninde pe ram, Nu știe valul din câte furtuni te-am rupt, să te am, Doar tu, iubite, știi că-n plopi, tot marea-n frunze vuiește, Miros de sare și briză în muguri, toamna-mi doinește!
,,,,,o poezie a lui Radu Gyr, probabil, una dintre cele mai frumoase, copleșitoare și emoționante dedicate lui Mihai Eminescu, cel supranumit de Țuțea, “o sumă lirică de voievozi.”
BALADĂ PENTRU EMINESCU
Te-am slăvit în cărți și în poeme Și te-au înălțat iconoctas, Ca să fulgeri tânăr peste vreme, Cu vecii de cremene sub pas. Te-au văzut voevodând voroave, Ciobănind genune și zăpezi, Potcovar de fum bătând potcoave Negurilor strânse în cirezi. Te-au crezut gigantic Sfarmă- Piatră Care sparge piscul viforos, Și fierar înfierbântând pe vatră, Mările călite sub baros. Împărat, ți-au scris pe tâmple steme Făt-Frumos, ți-am pus în mâini hanger. Și-au cules, din pana ta, blesteme, Viscole și răzvrătiri în cer. Ci, netrebnic, eu adulmec zării Pașii tăi pe unde te-au fost dus Și-nsetat pe drumurile Țării Dibui urma ta de blând Iisus. Caut picurii de sânge, neșterși încă, A crucificării pe furtuni Și sărut lumina lor adâncă Și-i ating cu mâini de rugăciuni. Trist Iisus cu umbra de tămâie Dăruind azur din mâini subțiri, Sfânt, bătut, pe veacul tău în cuie, Scânteind, înalt, din răstigniri. Frânt de-o stea și-ngenuncheat de-o floare, Biruit de ramuri de arin, Îndulcit cu dor de moarte-alinătoare, Ars ca Nesus în cămașă de venin… Nu, tu nu ești meșterul, ci cneazul, Nu ești înstelatul împărat. Sfâșiat ți-i pieptul și obrazul. Tu ești marele însângerat! Te-ncrustăm, zadarnic, în agată Și-n icoane noi pe flori de crin. Crinii nu vor stinge, niciodată, Umbrele cununilor de spini. Eu nu-ți pipăi steme și nici lauri… Numai rănile mă plec și ți le strâng Și le fac medalii mari de aur, În genunchi, le-nchid în inimă și plâng.
În ochii tăi sunt stele cu ciucuri vii de foc, Oglinzi ivite-n soare cu iz de iarmaroc, Ai vrea să vinzi lumină, să cumperi vise dulci Că să nu mori uitată prin strigătul de cuci,
Ai vrea să vinzi iluzii din tolba ta de vis Pentru-a călca covorul întins prin paradis, Să șlefuiești cu mintea drum spre fericire Pe el să împrăștii gânduri de nemurire.
În ochii tăi sunt zboruri întinse spre viață Și-n suflet tot timpul aceeași dimineață, E-un pic de amiază și seară cât cuprinde, E tinerețe multă dar ea nu se vinde…
E plin iarmarocul cu lucruri nevândute, Lumea-i curioasă să zboare peste munte, Ne adaptăm din mers, ocalele sunt grele, Cum să pornești în zbor, de picioare cu ele?
Îți mor visele toate, rând pe rând din fașă, De ți-ai vândut lumina, cui de tine-i pasă? Iluzii ai cu carul și-ai mai și cumpărat Ca să-ți răsfeți menirea cu aer tulburat,
Să te îmbeți cu el prin mugurii de somn Și amețită bine în gând cu el s-adormi… Îți bate toaca tare la mănăstiri de vis, Colinzi prin taina nopții dar…unde-i paradis?
Noi am ucis iubirea Și-am îngropat-o-n noi, O vreme să ne doară Și s-o lăsăm apoi Să îi jelească urma Tomnaticele ploi; Că n-am putut s-o plângem Cu ochii noștri goi.
De-atunci o-nstrăinare Am început să fim, Strivind sub pașii noștri Suspin după suspin. Ne-am scos pesemne ochii, Să nu ne mai privim Și de nimic din toate, Noi n-am mai vrut să știm.
O veșnicie rece Și mută ne-a cuprins Iar îngerul speranței S-a prăbușit învins. Arginturile iernii De suflete s-au prins Și peste urma noastră, A înghețat și-a nins.
Noi am ucis iubirea Și-am aruncat-o-n drum, În urma noastră toate Pieriră ca un fum; Și-atunci cum ne-am întoarce Când nu mai e tărâm, Când nu mai suntem viață Și nu mai hotărâm…?
sunt un nume rătăcit pe un țărm fără nume visare, rătăcire, uitare caut cu disperare un suflet nopțile sunt reci și pustii zilele îmbrățișează tristețea întreb, câtă durere mai putem să facem acum suntem doar niște cifre adunate într-o logică impură agonic și trist plec las în urmă o fărâmă dintr-o inimă ce căuta iubirea, de viață, de oameni cobor spre țara care nu mai este în ultimul ceas rămas aș vrea să mângâi cuvântul cu sufletul meu, aș vrea…
„Iată cerbi cu stele-n frunte care trec pe punți de aur”… Din lumină cresc un munte, ochiul gândului e faur, Țes mătăsuri de speranță din albastru răzvrătit, Bandajez o rezonanță, sfidez verbul nerostit.
„Iată cerbi cu stele-n frunte care trec pe punți de aur”… Trezesc tâmplele cărunte, învii sevele de laur, Îmbrac golul din cuvinte, cu zvâcniri de violet, Macin ziua prea cuminte, în mori aspre de regret.
„Iată cerbi cu stele-n frunte care trec pe punți de aur”… Las azi roșul să mă-nfrunte, cresc în vena minții plaur, Rotunjesc tăceri acide între palmele răbdării, Zdrobesc nopțile perfide cu ciocanul nepăsării.
„Iată cerbi cu stele-n frunte care trec pe punți de aur”… Ninge peste griuri crunte, ocrotesc în gând un graur, Râde ramul din ființă, muguri de idei vibrează, În adânc de conștiință, murmură corola trează.
