am să-ţi dau din mine câte o zi doar una suficient cât să-ţi clădeşti o casă cu ferestrele înspre răsărit de unde seară de seară o să mă vezi trecând
să nu mă strigi
lasă noaptea să respire din mine ca-n tăcerea ei să-mi pot înveli chipul pentru o altă zi
schijele de lună îmi intră în ochi şi frigul din oase îmi subţiază tăcerea mă retrag în deşertul din mine şi aştept primul său semn
Doamne, de ce nu mai am timp… (Autor: Teodor Dume)
acolo unde am vrut să ajung și nu am ajuns cineva cotrobăie sub albastrul decupat se vede Dumnezeu aplecat peste o carte zadarnic mă prăbușesc pe genunchi și-l rog să-mi spună de ce nu mai am timp dâra de nisip din trupul meu atinge pământul
nu-i bai
printre măruntaiele lui cerul deschide o rugă pentru ziua în care centrul universului va trece prin mine
Când am pornit în viață, cu fruntea ridicată, M-a strâns în brațe mama; părea îngrijorată. Pe umăr mi-a pus tata o mână grea, osoasă, Mi-a spus că este-n datini să-mi construiesc o casă.
Trecut-au ani și vântul mi-a tot plimbat destinul, Amară mi-a fost pâinea și mult prea acru vinul. Cu pasul rar și fruntea plecată înspre glie Îmi depăn firul vieții, ce-a fost și ce-o să fie.
Cuvintele-s mortarul din care-am ridicat O încăpere mică, un univers visat. Drept stâlpi am pus în teancuri volumele citite, Șindrilă e hârtia cu semne-nșiruite.
De-ar fi aici părinții, ce aș avea să spun? Din ce-am visat odată, am doar un pumn de scrum. Se pierde-n seară drumul și soarta-și cere partea… N-am construit o casă, dar las în urmă Cartea.
Nu știu când a-nceput firul, dar știu că am învățat culorile ascunse între alb și negru, ca într-o cochilie de scoică.
Și-am început să colorez lumea: zboruri de pe tâmple sculptau în rocă, apoi am pictat săruturi, îmbrățișări, împrumutând și născocind alte culori.
La ultimul apus, prins între pleoape, am uitat culorile în răsărituri, departe. Pe șevalet, ultimul tablou e gri, ca întristarea lui Petru după cântarea cocoșului, în noapte.
Se-așterne primul strat de brumă și florile se ofilesc, voi mai lăsa o toamnă-n urmă pe care tare o iubesc, e anotimpul meu de suflet pictat în sute de culori și e un dans pe cerul liber al stolurilor de cocori…
Toamna îmi este așternut de frunze ce plutesc în vânt, îmi e destin și legământ și rostul îmi e pe pământ, e dorul meu umblând hai-hui printre miresme de gutui, lumini ce imită-n gălbui lampa bunicii prinsă-n cui…
Și-n calendar mi-a fost ursită o zi de toamnă liniștită în care am venit grăbită că m-a ales să-i fiu ispită pe-acorduri ample de viori care cântau până în zori și când migrau privighetori cu ochii mari și visători…
Se topesc columbii către bolți de sare, Legănând văzduhul soarelui rănit; Obosite umbre se cufundă-n mare, Să-ntâlnească visul unui trilobit.
Lunecă nisipuri din clepsidre sparte, Reclădesc imperii și cetatea Ur*; Se aud fantasme, se aud doar șoapte Risipind plutirea ierbii de telur…
Îmi pulsează-n vene raza selenară, Ah, sumeriano, mă ofer în dar! Fructul buzei tale – gust de scorțișoară – Recompun în mine chipul lui Nannar.*
Se ciocnesc milenii, vechi ca însuși Nibru*; Îmi trezești c-o floare ochiul verde, crud; Coapsa ta, o pradă, mă transformă-n Tigru Devorându-ți trupul măsliniu și nud.
Cântă revărsării molcome tar sazuri*; Simt cum mă-nfioară fluviul Eufrat; Mă-nrobește vântul cu-ale lui talazuri, Pielea ta semită, părul răsfirat…
Ondulante ierburi cu miros de stele, Nopți primordiale se răsfiră-n zori; Trupul tău fierbinte, degetele mele Semănând columbii pe lacustre zări…
Notă* Ur – a fost un oraș-stat sumerian în sudul Mesopotamiei, fiind primul mare oraș dintre fluviile Tigru și Eufrat. Nannar (năn’ är) – numele cu care sumerienii se închinau zeului-lună. Forma originală a numelui, Nar-nar , înseamnă „dătătorul de lumină”. Nibru sau Nippur – a fost un oraș antic sumerian, unde era venerat zeului sumerian Enlil (,,Domnul Vântului”, conducătorul cosmosului) Tar sazuri( lăute) – instrumente cu coarde, având gâtul alungit, folosite în Sumerul antic, apoi în Mesopotamia, Asiria și Persia.
Zbor spre înălțimi 