Moartea Căprioarei
Seceta a ucis orice boare de vânt.
Soarele s-a topit şi a curs pe pământ.
A rămas cerul fierbinte şi gol.
Ciuturile scot din fântână nămol.
Peste păduri tot mai des focuri, focuri
Dansează sălbatice, satanice jocuri.
Mă iau după tata la deal printre târşuri,
Şi brazii mă zgârie, răi şi uscaţi.
Pornim amândoi vânătoarea de capre,
Vânătoarea foametei în munţii Carpaţi.
Setea mă năruie. Fierbe pe piatră
Firul de apă prelins din cişmea.
Tâmpla apasă pe umăr. Păşesc ca pe-o altă
Planetă, imensă, străină şi grea.
Aşteptăm într-un loc unde încă mai sună,
Din strunele undelor line, izvoarele.
Când va scăpăta soarele, când va licări luna,
Aici vor veni în şirag să se-adape
Una câte una căprioarele.
Spun tatii că mi-i sete şi-mi face semn să tac.
Ameţitoare apă, ce limpede te clatini!
Mă simt legat prin sete de vietatea care va muri
La ceas oprit de lege şi de datini.
Cu foşnet veştejit răsuflă valea.
Ce-ngrozitoare înserare pluteşte-n univers!
Pe zare curge sânge şi pieptul mi-i roşu, de parcă
Mâinile pline de sânge pe piept mi le-am şters.
Ca pe-un altar ard ferigi cu flăcări vineţii,
Şi stelele uimite clipiră printre ele.
Vai, cum aş vrea să nu mai vii, să nu mai vii,
Frumoasă jertfă a pădurii mele!
Ea s-arătă săltând şi se opri
Privind în jur c-un fel de teamă,
Şi nările-i subţiri înfiorară apa
Cu cercuri lunecoase de aramă.
Sticlea în ochii-i umezi ceva nelămurit,
Ştiam că va muri şi c-o s-o doară.
Mi se părea că retrăiesc un mit
Cu fata prefăcută-n căprioară.
De sus, lumina palidă, lunară,
Cernea pe blana-i caldă flori stinse de cireş.
Vai, cum doream ca pentru-ntâia oară
Bătaia puştii tatii să dea greş!
Dar văile vuiră. Căzută în genunchi,
Îşi ridicase capul, îl clătină spre stele,
Îl prăvăli apoi, stârnind pe apă
Fugare roiuri negre de mărgele.
O pasăre albastră zvâcnise dintre ramuri,
Şi viaţa căprioarei spre zările târzii
Zburase lin, cu ţipăt, ca păsările toamna
Când lasă cuiburi sure şi pustii.
Împleticit m-am dus şi i-am închis
Ochii umbroşi, trist străjuiţi de coarne,
Şi-am tresărit tăcut şi alb când tata
Mi-a şuierat cu bucurie: – Avem carne!
Spun tatii că mi-i sete şi-mi face semn să beau.
Ameţitoare apă, ce-ntunecat te clatini!
Mă simt legat prin sete de vietatea care a murit
La ceas oprit de lege şi de datini…
Dar legea ni-i deşartă şi străină
Când viaţa-n noi cu greu se mai anină,
Iar datina şi mila sunt deşarte,
Când soru-mea-i flămândă, bolnavă şi pe moarte.
Pe-o nară puşca tatii scoate fum.
Vai fără vânt aleargă frunzarele duium!
Înalţă tata foc înfricoşat.
Vai, cât de mult pădurea s-a schimbat!
Din ierburi prind în mâini fără să ştiu
Un clopoţel cu clinchet argintiu…
De pe frigare tata scoate-n unghii
Inima căprioarei şi rărunchii.
Ce-i inimă? Mi-i foame! Vreau să trăiesc, şi-aş vrea…
Tu, iartă-mă, fecioară – tu, căprioara mea!
Mi-i somn. Ce nalt îi focul! Şi codrul, ce adânc!
Plâng. Ce gândeşte tata? Mănânc şi plâng. Mănânc!
„Moartea căprioarei” este ca un bocet al poetului copil fiind și nevoit a merge la vânâtoare de capre cu tatăl său, din cauza foamei care se cuibărise în ei, din cauza bolii surorii sale care trebuia să mănânce carne pentru a-și reveni.
Cât a durat urmărirea prin pădure, poetul de mai târziu, cu sufletul tulburat se ruga întruna ca gingașa făptură să nu apară sau pușca tatălui să dea greș, deși foamea făcea ravagii în stomacul său.
În cele din urmă însă căprioara apare și este ucisă iar copilul devine martor mut la toate acțiunile tatălui, care îi frige mai întâi „inima și rărunnchii” căprioarei, oferindu-i o bucată și copilului să-și potolească foamea cumplită.
Mila pentru sărmana făptură îl copleșise dar, cum foamea îi dădea ghes, mănâncă și plânge.
Nu ai cum să nu te emoționezi și să nu lăcrimezi citind poemul lui Labiș, nu ai cum să nu-l însoțești în toate frământările sale, nu ai cum să nu-i înțelegi foamea cumplită și dorința de supraviețuire.
Imaginile create de Labiș sunt de o frumusețe și de un dramatism dus la extrem, moartea și viața puse față în față iar dorința de supraviețuire alungând toate temerile, toate sentimentele de vină.
Da, poezia este una dintre cele mai frumoase poezii din literatura noastră, cu toate imperfecțiunile sale, prozodia imperfectă…
Sincer, aici prozodia nici nu mai este o prioritate când mesajul transmis aduce lacrimi în ochi și naște trăiri atât de intense.
„Moartea căorioarei” este una dintre acele poezii care rămân tatuate pe suflet pentru veșnicie, ea nu poate fi ștearsă din memorie, întotdeauna vei asocia vânătoarea cu moartea acestei gingașe făpturi, vei simți în suflet zbaterile și agonia sa, vei vedea sângele curgându-i și inima aceea smulsă, la fel și rărunchii, sfârâind în frigare, vei vedea un copil cu lacrimile până în barbă mâncând și suspinând.
Imagini, sunete, tablouri, natură participând la tot acest sinistru spectacol, metaforele poetului, toate îți vor stărui în ochi și te vei întreba mereu de ce trebuie să rabde un om de foame, de ce trebuie să acționeze chiar în afara legii, mânat de instinctul de supraviețuire?
De ce toate aceste nedreptăți? De ce ești împins la acțiuni care îți displac?
De ce?
„Moartea căprioarei” este un poem pe lângă care nu poți trece indiferent.
Nicolae Labiș a murit prea tânăr, abia trecuse de adolescență, în acel stupid accident.
Dacă până la 21 de ani a scris așa, oare ce capodopere ne-ar fi lăsat acest autor drept moștenire?
Poate că în interiorul său dormita un alt Eminescu și prin moartea sa noi am pierdut, dacă nu un Luceafăr, o Stea cu siguranță! Florentina Savu
Redactor șef: Mihaela Vaida
Director editorial: Camelia Corina Boț
Zbor spre înălțimi 