Zbor spre înălțimi

Anamneza

În colivia unei flori celeste,
Petale cresc în aripi de rugini,
Când noaptea-și urcă stelele pe creste
Și luna cerne aur peste spini.

Eu mă destram din caier de lumină
În trupul unui orizont flămând,
Cu zborul rumen, îmbătat de vină
Și timpul prins la graniță de gând.

Tăiați voi, săbii de vioară-n strună,
Refrene blânde dintr-un trist cuvânt,
Rostit cu foc în cremene de humă,
Când stă-n mărgele roua pe mormânt!

Tăiați adânc în apele oglinzii,
În care se reflecta un eres,
Să curgă sângele în colțul grinzii,
Acolo unde pânzele se țes.

Dar mai lăsați fâșii de nopți serene,
Pe bolta unei zile fumurii,
Când păsările se ascund în pene,
Și clopote se-ntrec în broderii.

Director editorial: Camelia Corina Boț

M-am pornit peste toamnă cu pasul

Eu nu știu, când se scutură frunza
Cine-i rumegă dorul? Pământul
Când o mistuie rânced? Sau corbii
Când își varsă amarul, țipându-l?

Codrul nu! Că el tace ca mutul,
Noduros sub urâta de ploaie,
Care spală poteca de frunză
Și o duce la vale-n șiroaie.

Cine-i jinduie umbra, răcoarea?
Cucul nu! C-a lăsat-o uitată!
Poate mierla, dar unde-i sărmana
În această pictură-ntristată?

Pe când timpul își numără zile,
Vietăți, în bârloguri ascunse,
Tremurând, tac sub negura udă;
Și ce vară frumoasă se duse!

Cade frunza? Să cadă, căci codrul
Știe frunză la vreme să-și facă!
Primăvara va geme de verde
Și de cuci care-i cântă pe cracă.

Pe un plai, la răscruce de vânturi,
Un copac s-a uscat și se frânge,
Cad pe rând ramuri groase, trosninde;
Înverzind, codrul nu-l va mai plânge…

M-am pornit peste toamnă cu pasul,
Să foșnesc dorul frunzei ce moare,
Rătăcind cu povestea nespusă
A copacilor prinși de uscare.

Pe drumeaguri, cu oase bătrâne,
Încă pasul mai pot a mi-l ține.
Dar nu știu dacă-i toamnă, sau mâine
Ce voi fi, când va ninge pe mine…

Căci în codrul acesta cu oameni,
Mai mereu, am rămas o uitare;
Ce-am făcut, nu s-a scris, să se știe
Și că sunt, nu se știe, se pare..

Redactor șef: Ionuț Pande

Director editorial: Camelia Corina Boț

PURIFICARE

Lipește-ți tălpile de Cer,
să-ți speli păcatele din mersul
împleticit prin Universul
rămas de-a pururi un mister!

Fă roți dințate din cuvânt,
cioplește-un secundar din sticla
în care timpu-și plimbă clipa
ce-nghite totul, pe Pământ!

Răstoarnă grijile din van
într-un deșert de nepăsare
și-alungă gândul ce te doare,
să nu rămâi de Crez, orfan!

Întoarce-te senin Acas’
și uită orișice tocmeală
sub legământ de-agoniseală,
când îi spui lumii „bun rămas!”!

Redactor șef: Ionuț Pande

Director editorial: Camelia Corina Boț

Dalii și bumbac

Își duce toamna balamucul său,
noi căutăm un fel de-a ne fi bine…
și recunosc fără să-mi pară rău:
prea mult, prea des, prea mă gândesc la tine!

Vreau s-alergăm, iubirea mea cea mare,
doi sfinți nebuni pe câmpuri arămii
și-n suflet să ne crească numai soare
iar sub picioare numai păpădii!

Să te ascund cumva de curioșii
îngeri ce au uitat să se închine
iar dacă vor cânta cumva cocoșii,
să fie fiindc-ai înnoptat la mine!

În așternut de dalii și bumbac
să inventez cinci mofturi trecătoare,
dar să mă uit la tine și să tac.
Ai să-mi ghicești capriciile oare?

Redactor șef: Ionuț Pande

Director editorial: Camelia Corina Boț

AI PLECAT…

---

Ai plecat… și-n urmă-ți vântul
Plânge-n frunze ca un dor,
Și se- ascunde-n mine cântul
Ca un soare după nor.

Umbra ta rămâne-n taină,
Ca un vis ce nu s-a stins,
Ca o stea ce-mbrac-o haină
În amurg când s-a aprins.

Ochii tăi, ca două ape,
Mă privesc din depărtări,
Și tresar, deși aproape
Numai vântu-mi dă chemări.

Ai plecat, și totu-i rece,
Codrul tace, luna piere,
Numai inima-mi petrece
Cu-a iubirii veche vrere.

Ai plecat… și-n clipa-aceea
S-a oprit întregul dor,
Și-am rămas doar cu ideea
Că-s un simplu visător.

Și de-ar fi să vii vreodată,
Ca un dor rătăcitor,
Vei găsi aceeași soartă,
Un poet și-al lui fior. ***

Redactor șef: Ionuț Pande

Director editorial: Camelia Corina Boț

Iubite

S-a așternut visarea pe suflete, în noapte,
Ademenită de aripi, adorm ușor,
În vise ce nu sunt atinse de păcate,
Și-acolo, tainic, în mirajul lor,
Sorb din paharul cu parfum de moarte,
Din cupa cu licoarea ochilor.
Când pasările nopții, în locuri fără nume,
Zidesc împărății din raza stelelor,
Te-astept, iubitul meu, la margine de lume,
În visul muribund, ce încă se mai zbate,
Sub voalul zdrențuit de înfuriate ploi.
Și încă port, iubite, deși am obosit,
Luceafărul de noapte pe umerii mei goi…
…
Nu pot uita nimic din ce-am iubit!

Redactor șef: Ionuț Pande

Director editorial: Camelia Corina Boț

…ce măsură complicată împletesc unele ape!…

Iată păsările sferei de oțel din Siracuza şi cuptoarele din ochii heruvimilor de piatră!… mai avem puțin și toată osteneala viețuirii pe pământ va fi uitată… catedralele Venerei din ocean sunt locuite de corali și de meduze… în sfârșit, pogoară pacea în altarele vieții din adânc și ne deschide Dumnezeu nemărginirea, împăcat, senin și rece!… ne împodobesc coralii, Marimar, ca pe epave şi ne bat himere albe cu năluci improvizate de argint, pentru ecouri şi cadențe rafinate… coapsele tale suave vor fi, negreșit, zidite de o specie aparte de corali, mai elevată, întrucât formele brute risipesc multă căldură și parfum, pentru o fată… în sfârșit, nu-i treaba mării să-ți redea toată făptura, însă vor să ne separe, Marimar, să ne desprindă… ce măsură complicată împletesc unele ape, când ies nimfele din mare și dispar, ca nişte valuri, prin ferestrele nocturne, în neant!… ne-au zidit îmbrățișarea, Marimar, şi o separă prin căderi negre de pietre şi furtuni devastatoare de nisip… ochii, deveniți meduze, au ieșit printre genunchii de corali ai Afroditei, în ce spun scufundătorii că e cer, şi se destramă în culori fluorescente… norii cerului din mare sunt tristeți otrăvitoare de petrol și nişte umbre, uneori, abandonate de idei sinucigașe sau ambarcațiuni absurde… nimfele, câteodată, se dezbracă şi se lasă în adânc, după coliere sau răvașe de iubire… nu se mai zidesc orașe de corali, ca odinioară, dar le poți vedea prin locuri mai adânci și mai umbroase, serile sau dimineața, când se face foc pe mare și adorm scufundătorii… de pe stânci, se vede sfera de rubin, cerul și toate penitențele pe viață din carierele de sare…

Redactor șef: Ionuț Pande

Director editorial: Camelia Corina Boț

Pelerin prin hățișul vieții
                   
Pelerin prin hățișul  vieții efemere,
Caut Arca lui Noe și Cuvântul uitat,
Râul din care curge doar lapte și miere,
Cu izvorul în Rai, vad pierdut în păcat.

Drum bătut de asceți, îl sărut azi cu talpa
Și plângând îi vorbesc despre greul purtat,
Răni adânci se deschid, rând pe rând, una-n alta,
Sângerând, las în urmă un trecut încercat.

Într-o luptă cu sine, să accept și să iert,
Singuratică cale o străbat în dureri,
Mă închin și mă rog, sunt umilul ascet,
Care urcă-n lumină cu-ale sale poveri.

Redactor: Mira Minu

Redactor șef: Ionuț Pande

Director editorial: Camelia Corina Boț

Suntem doar frunze

Suntem doar frunze pe căile vieții,
O clipă de veac ce pleacă-n abis,
Un gând nerostit ce-l scriu doar poeții,
Și lacrima sacră de dor și de vis.

Frunze suntem… doar frunze și-atât.
Prin anotimpuri trecem ca ele,
Primim, dăruim, făr’ a ști cât…
Apoi, după veacuri, ,,cădem” înspre stele!

Suntem o poveste a toamnei ce trece
Un infinit din clipe eterne,
Secunda tăcută, cea caldă și rece,
Suntem nemurirea ce-n gând se așterne.

Ni-i viața-mpărțită în vis și chemări
Suntem anotimpuri ce pleacă ușor,
Suntem o poveste lăsată-n uitări,
A toamnei dorință ce freamătă-n dor!

Suntem niște frunze ce-și bântuie traiul
Prin zorii de zi, dar și prin apus…
Suntem o poveste ce-și caută raiul
Prin lacrimi de toamnă și dorul nespus!

Redactor șef: Ionuț Pande

Director editorial: Camelia Corina Boț