Vinul fierbe astăzi în pocale sfinte Noi murim de-atâta viață pe pământ, Merg prin lume îngropând cuvinte, Și mă-ntreb în zori dacă eu mai sunt. Serile revarsă peste mine vina, De-a te regăsi cât încă mai ești, Anii peste toate mai păstrează clipa Regăsirii noastre prea firești. Merg prin anotimpuri și-mi feresc privirea, De atâta secetă pătrunsă-n noi, Caut prin canoane astăzi mântuirea, Regretatei zile, când am fost eroi. Prea bătuți de soartă, prea iubiți de îngeri, Întâmplarea plânge prin sertare vechi, Suntem autorii ultimei înfrângeri, Mor în zboruri line suflete perechi. Prea râvniți de patimi, prea orfani de zile, Răstignim iluzii prinse-n calendar, Am vorbit cu sfinții să ne pună pile La margini de lume și lemn de altar.
LA CE MĂ GÂNDESC… Florentina Savu Uneori nu mă gândesc la nimic. Îmi simt mintea golită de cuvinte, de gânduri, de tot...
Cutia craniană suspină din cauza curentului care o bântuie. Inima îmi este rece, rece ca un sloi de gheață. Simt trosnetul acestuia prin toate atriile. Dar nu mă doare…Da, da, inima nu mă doare! Privirea îmi este ca de statuie, ochii îmi par doar două adâncituri rotunde, inexpresive. Simțurile mi se atrofiază din ce în ce mai mult. Sunt ca un robot ruginit, gata să-și împrăștie toate șuruburile și piulițele pe jos… Cerul de deasupra este cotropit de nori negri care se războiesc între ei cu furie și dușmănie. Pământul este cuprins în gheara unui cutremur care mă leagănă în toate părțile, gata în orice clipa să mă prăbușească. Mă țin ferm pe poziție, nu vreau să-mi pierd nicidecum echilibrul. O goarnă îmi sună nemiloasă în urechi. Din pâlnia ei se aude un marș funebru care însă nu-mi produce nici o emoție. SUNT și Nu Sunt… Poate mai mult Nu Sunt decât Sunt! De pe o alee, de undeva din „neant”, se apropie niște iele dansând și râzând, peste toată răceala mea de statuie. Un trăsnet parcă îmi sparge craniul dar, nu-i nicio problemă, oricum este gol! Din el se împrăștie doar un aer închis care usucă iarba din jur. Vântul își face apariția de sub coama unui deal și-și începe concursul cu norii, cu trăsnetele și cu ploaia. Un fulger îmi străpunge inima de gheață. Cioburi sticloase zboară pretutindeni… Din cer, pe un coridor ca de foc, coboară o trăsură în care stă mândră o minune de femeie. Trăsura aterizează chiar lângă mine. Din ea coboară acea ființă, nepământeană parcă. Ea este sufletul meu, viața mea, mintea mea, inima mea, ochii mei, sentimentele mele, frumusețea mea, reapărute precum niște minuni de basm. Sufletul se apropie de mine, trece prin mine, îmi atinge ochii cu boarea sa divină, îmi mângâie craniul și imediat în interiorul său mintea mi se înstăpânește regină, îmi pipăie pieptul și simt cum inima se adună din cioburi și începe să bată cu frenezie, fiind parcă într-o cursă nebună, pentru obținerea unui loc pe podiumul iubirii. Intră în mine, și eu intru în ea, nu știu ce a fost ori ce va fi dar mă privesc și mă simt întreagă. Îmi arunc privirea în sus și văd cerul de un albastru intens pe care soarele strălucește cu mii de raze, jucându-se prin pletele mele negre ca smoala. De emoție încep să plâng. Lacrimile îmi brăzdează obrajii, scurgându-mi-se cu repeziciune la picioare și udând iarba uscată. Mirată, o văd ridicându-se verde și strălucitoare precum smaraldul, din pământul liniștit, de acum. Îmi simt ochii înfrățindu-se cu cerul, căpătând același albastru intens ca și acesta, jucând în ei atâta bucurie și atâta dragoste de viață! Unde oare a pierit ființa aceea respingătoare de mai înainte? Doamne, ce bine că dispăruse! Ducă-se pe pustii și să nu se mai apropie niciodată de mine! Când păsărelele ți se așază pe umeri și-ți cântă la ureche triluri spectaculoase, când pomii se apleacă sub bătaia vântului și-ți mângâie ochii și obrajii, când vântul te cuprinde în brațele-i delicate și răcoroase, dându-ți energie din energia sa, când florile parfumează aerul și culorile lor îți sărută privirea, când la picioare îți susură un râu, pe care plutesc lebede albe și rațe sălbatice, când pământul îți sărută tălpile cu gingășie, înseamnă că Dumnezeu te iubește și, cu dragostea Sa infinită, urmărește traseul mersului tău, ajutându-te pe orice cărăruie ai apuca. Nu am fost, dar astăzi SUNT și SUNT prezentă cu toate simțurile treze, cu cei mai limpezi ochi din lume, cu inima plină de trăiri fermecătoare, cu mintea lucidă, ascunsă într-un cap angelic, împodobit cu o claie de păr negru și ondulat ca valurile mării, până peste mijloc, un zâmbet larg care lasă la vedere niște dinți albi și perfect aliniați, strălucitori ca perlele culese din scoicile aduse de mare pe țărm, toate acestea îmi înveselesc sufletul. Un bărbat se apropie fără veste, mă privește adânc în ochi și mă prinde cu căldură de mână. Este un tip simpatic, zâmbitor și amabil. Realizez că el reprezintă jumătatea mea, mai ales după bătăile tot mai accelerate ale inimii mele, după fierbințeala din corp și după răceala din mâini și din picioare, după uscăciunea tot mai accentuată a gurii, după suflul tot mai neastâmpărat care îmi împuținează aerul… Nu am fost, dar astăzi SUNT… Da, da, chiar SUNT. SUNT și VOI FI, în ciuda tuturor celor care m-au vrut căzută, în ciuda tuturor celor care m-au vrut un cadavru viu…Arunc la ghenă toată ura, indiferența, răutatea, sadismul și urâțenia lor sufletească. Și râd…Râd cu poftă în fața măștilor pe care le poartă, în fața minciunilor și falsității lor! Dumnezeu îmi este alături și asta este tot ce contează acum pentru mine, pentru NOi… SUNT…SUNT și VOI Fi!
Inimi de foc se-nalță arzând pământul. Setea își leagănă corpul prin forfota macilor. Din loc în loc câte un fulger spintecă cerul. Pe cărările vieții oamenii pășesc în vârful picioarelor. Un fluture rătăcit rămâne zdrobit între două îmbrățișări. În nări încă persistă mirosul de iarbă crudă. Nimeni și nimic nu tulbură liniștea dinaintea furtunii. Tu, cel ce ascunzi tainele sufletului necuprinse în rugăciune, iubește și dăruiește!
Mereu mă întreb dacă-i ultima toamnă pe care în zare cu ochii-o petrec… Nu știu ce din mine la freamăt mă-ndeamnă când stoluri grăbite prin față îmi trec și cântă rugina în frunze a moarte, când tace seninul sub pledul de nori… Mereu mă întreb dacă-am timp mai departe să merg pe această cărare cu flori și albe, de gheață, și roșii, de maci, și prinse cu fire de vânt în ciorchini, să văd cum se-mbracă în verde copaci când prinde lumina-n azur rădăcini…
Nicicând nu-mi fac griji pentru ierni, pentru veri… De toamnă întrebă-al meu lut totdeauna căci nu au egal ale ei adieri… De toamnă întreabă-al meu suflet întruna…
Diferența De atâta cunoștință, de atâta multă carte, Văd scriitorimea noastră cum se duce mai departe, E-ngâmfată până peste, c-a trecut de răsărit, De parcă-n trecut alți oameni pe pământ n-ar fi trăit. Însă, de-o privești și altfel, când o iei cu de-amănuntul, Între oameni, diferența, o arată doar pământul. El e locul-n care omul șade făr’ de-nvățătură, Fără dragoste de-avere, de iubire sau de ură. Nimeni n-are vreo putere să înfigă colții urii, Ori să-arate-nțelepciunea în surâsul blând al gurii, Nimeni nu e sclav, nici rege, nimeni nu-i stăpânitor; În pământ, când intră omul, el rămâne muritor. Nimeni n-are-ntâietate, poți să fii oricine-ai fi, Noi, egali suntem cu toții, fie noapte, fie zi, Fie om cu barbă sură, fie prunc, fie flăcău, Doar pământul ne mai schimbă, când n-nghite-n trupul său. De aceea-n viața asta, multă carte dacă știu, Vreau să mă smeresc prin dânsa, omenirii să îi scriu, Să nu vadă cunoștința ca pe-un nesfârșit avut, Fiindcă-n trup șade o clipă și se face nevăzut. Omule, pe un’ te-oi duce, fii mai om decât ai fost, Fii mai blând, mai iubitor, fii mai cald, dă vieții rost, Dacă ai înțelepciune, fii un blând sfătuitor, Iar dacă ai multă carte, fii un bun învățător. Bani de-ai câștigat cu sacul, nu-i păstra ca pe comori, Du-te-n lume și împarte-i, îngâmfarea s-o dobori, Nu te fă stăpânul lumii, nu călca peste cei mici, Că la judecată-n ceruri, nu știu ce-ai putea să zici.
„Ce bine că eşti”, ce soare, ce ploi vor scrie cu noi, într-o vară, poveşti, ce flori, ce ninsori de trifoi cu noroc vor da, la un loc, ceasul vieţii ‘napoi!…
Ce simplu că sunt, aici şi acum, pe singurul drum unde pasul mărunt mă duce, cu cruce cu tot, catre cer, şi sunt efemer ca un foc fără fum…!
Ce semne de dor ne sapă pe frunţi cum sapă sub munţi, picătura, izvor; ce stranii litanii ne cântă în piept şi-mi pare nedrept c-o s-ajungem cărunţi…
Ce multe mirări, sclipiri în tunel, luciri pe inelul de chei, la intrări, ce bine că ştim să iubim absolut, dar suntem din lut, şi ne-ntoarcem în el…!
Mlădie și hoinară-i Simplitatea, Bucolic fluierând prin grâne coapte; Rotesc în juru-i mreje murmurânde Și cufere cu pietre nestemate; În van roiesc – e-o novă călătoare!
Nu-și face chip de aur din țărână, Căci ochii ei sunt cântece solare, Înlăcrimând pădurile desculțe C-un chihlimbar ce cotropește-o frunză, Precum soldatul, lumile barbare.
Fântânile bătrâne o respiră, Tot scârțâind din cumpăna semeață; Coloană senectută-a nesfârșirii Sunt mesele tăcerilor de piatră, Peste penumbre-ntinse de milenii…
Și-atunci, pășește-n zbor hoinara lunii, Rebelă fluierând prin prin miez de noapte; Se-nvârt în juru-i albe constelații; Și-n liniștea din grâie răsfirate Ibovnică îmi este Simplitatea…
De-atâtea ori iubito privit-am sus spre cer, Găseam albii de râuri de unde scutur’ norii, Urmam Calea Lactee, călătorind lejer, Cu aripi de lumină ce ne-împărțeau cocorii.
Deși trecu o viață,cătând a lumii taină, “ȘI AZI ÎMI PARE CALEA LACTEE UN MISTER…” Privesc cum ea străluce în stol de opalină, Să prind o șoaptă-n vise, cu tine, eu mai sper.
Vom merge mai departe și-om scormoni eterul Să-i ținem companie Luceafărului blând, Cât chipul ăsta poate ne-o ține, pișicherul, Pe umerii albaștri ai timpului fecund.
De-om obosi vreodată, vom fi deja în cer, Din praful cosmic poate ne-om făuri o stea, De vom pluti prin nouri cu-al nostru vechi mister Aș vrea Calea Lactee alături să ne stea.
Zbor spre înălțimi 