De această dată (Zâmbește-ți!, Editura Castrum de Thymes, Giroc, 2023), Lia Teodora Ianto își propune să scrie despre fericire, o stare despre care ajungem să credem că ne este străină ori că poate fi atinsă doar pentru o scurtă perioadă de timp, de ordinul clipelor. Autoarea încearcă să ne convingă – și reușește – că nu trebuie să ne temem de fericire, căci ea sălășluiește în adâncul nostru mereu și că depinde doar de noi înșine să ni se dezvăluie. Fericirea este sinonimul trăirii, al vieții, așa încât bucuria de a vedea zorii dimineții trebuie să ne mângâie sufletele, să ne umple de recunoștință, tocmai pentru că viața este o minune („Văd viața ca pe un dar divin”). Însă numai iubirea ne poate învăța să trăim, să fim fericiți cu adevărat, pentru că ne schimbă, ne transformă din egoiști în altruiști. Ne învață să trăim în și pentru celălalt, să ne dăruim total, iar atunci ajungem să îl simțim aproape pe Dumnezeu („O parte din mine e casa lui. Cealaltă îl păstrează pe Dumnezeu. Iubesc. Sufletul meu îmi conduce viața”). Prin iubire vom reuși să ne cunoaștem pe noi înșine, să ne aflăm propria valoare („Mulțumesc pentru că îmi dăruiești șansa să mă iubesc mai mult, să mă prețuiesc mai mult decât ai făcut-o tu și să îmi deschid inima către pace”). Iubirea vine la pachet cu nesiguranța, cu durerea, cu despărțirea, cu neîncrederea în forțele proprii. Și totuși, chiar și în suferință, fericirea este aproape și trebuie acceptată ca atare („Durerea nu mă face un om rău, poate unul mai bun”; „De azi viața merge înainte. Cu speranță, încredere și cu lecțiile făcute”). Toate aceste împrejurări, trăiri ne fac mai puternici, ne determină să conștientizăm că nimic nu este întâmplător, iar un sfârșit e doar un alt început („Azi sunt un om recunoscător pentru că niciodată nu m-am lăsat înfrânt când am trecut prin întuneric”). Scrisul reprezintă o modalitate de alinare a chinului, a suferinței, întrucât coala de hârtie suportă cu stoicism durerea noastră, iar atunci când se transformă într-o carte, aceasta devine pildă pentru cei care o vor citi („A scrie o carte înseamnă a avea curaj să te dăruiești întru totul infinitului, indiferent ce va urma”). Scriitura Liei Teodora Ianto este sinceră, izvorâtă din experiență și vine în sprijinul celor care caută liniștea sufletească. Director editură Castrum de Thymes, Daniel Luca Copertă realizată de: Nicolae Toma Foto portret: Mihai Takacs, 2012
Pentru a pleca din adăpostul prudenței, ai nevoie de-o nebunie numită curaj.
Orice floare trăiește dintr-o rădăcină; orice reușită își are rădăcina în străduință.
Apa care nu curge băltește, mintea care nu lucrează stagnează într-o gândire limitată.
Dacă am trăi mai lucid, nu ne-am mai rătăci în propriile trăiri.
Odată cu perpetuarea minciunii, dispare încrederea și este înscăunată trădarea. Adevărul este judecat de ipocrizie și răstignit de lașitate.
Sufletul meu se află la volan pe drumul existenții mele. Adeseori e nevoit să împingă înainte această mașină numită viață.
Când pui sufletul pe tavă, mai devreme sau mai târziu cineva tot bagă cuțitul în el.
Cât de slabi devenim când iubim prea mult pe cineva.
Unii dintre noi trăim mai mult, în vreme ce alții nu se maturizează niciodată.
Singurătatea mă deprimă, dar e singura care nu-mi trădează încrederea.
Îmbrăcăm hainele mărinimiei doar la Paște și Crăciun, doar dacă între timp nu au rămas prea mici pentru a acoperi meschinăria noastră.
E o diferență între faptul de a cunoaște calea bună și faptul de a o urma.
Lucrurile importante nu se văd, nu se aud, doar se simt.
Doar cine se ridică pe propriile aripi poate atinge cerul.
Nu ne oprim niciodată din a iubi, poate doar când încetăm a mai spera.
Temerile noastre sunt gratiile comportamentului nostru.
Nu toți cei care-mi dau ATENȚIE îmi sunt prieteni. ATENȚIA poate fi călduroasă sau răutăcioasă. Prima mă încântă, cealaltă mă revoltă și ambele necesită ATENȚIE.
Ceea ce te împinge să-ți iei zborul este de fapt mâna destinului condusă de propriul instinct.
Lacătele încuiate vor fi distruse dacă nu au chei. Capetele încuiate vor fi distruse de lipsa de minte.
Doar prin regăsirea sinelui pierdut voi găsi eliberarea din realitatea iadului acestei lumi.
În seiful amintirilor mele stă ascunsă complicitatea zâmbetului tău.
dacă stau să mă gândesc tăcerea este urma iubirii tale rămasă pe buze ca un ruj decor pe care- l folosesc ori de câte ori mă simt singur și mai apoi privesc imaginile în care te căutam disperat nu știu a cui o fi fost vina dar știu că în inima mea au rămas aburii vorbelor tale de atunci și urmele pașilor tăi pe care le urmez zi de zi
și câtă durere e în urma pașilor tăi!
mama mea știa să moară (autor: Teodor Dume)
mama a fost o femeie cu riduri multe riduri nu de bătrânete și nici de singurărate ea știa să nască ea știa să mângâie ea știa să moară și murea încet zi de zi nu de bătrânețe și nici de singurărate
Eu tainic țes dorințe (Poezia zilei, 29 martie 2024)
Sunt zile în care fiecare dintre noi stăm, noi cu noi, în casă mai ales în acele nopți întunecate în care gândurile îți alunecă pe gheața consistentă a imaginației, timp în care dorințele născute în tine "în gânduri nerostite" pot urca foarte sus. Și-ar dori să aibă sufletul o carte în care amintirile să fie ordonate și să și le citească cu înfrigurare. Cu acest prilej se
îndepărtează de lumesc și intră în „lumi necunoscute”, dar cu grija de a lua cu sine tot ce este mai frumos în viața sa, dragostea pentru neam și țară precum și omenia, Acestea ar fi cele două elemente primordiale care nu trebuie să lipsească din bagajul niciunui om, niciodată, niciunde. Dacă viața s-a dovedit a fi vitregă cu tine, nu trebuie să-i porți ranchiunea ci să lupți mereu 7să îndepărtezi toate piedicile care ți-au barat drumul până acum și să cauți să-ți împlinești acele dorințe, să nu rămână doar la stadiul de visuri, dorințe și atât. E important să faci din fiecare zi care urmează „sărbătoarea mea”, așa cum spune poeta. O altă dorință extrem de arzătoare ar fi aceea ca „lumea să fie mai bună/ și mai dreaptă” astfel încât să nu mai vadă suferințe și lacrimi pe chipul nimănui. E toamna dorințelor și pentru a și le exprima pe toate, ar mai vrea o noapte de răgaz pentru a se elibera de orice „fărâmă de necaz”, de a termina de țesut covorul aspru al necazurilor și a-l trimite în univers, odată cu toamna care pleacă. Felicitări, Anca Man! Florentina Savu
Eu tainic țes dorințe
Când stau cuminte-n casă în nopți întunecate, Eu tainic țes dorințe în gânduri nerostite… Sufletul să îmi fie, aș vrea, precum o carte, Pagini din a mea viață, temeinic rânduite.
Departe-aș vrea să fiu de tot ce mă înconjoară, Să rătăcesc prin lumi necunoscute mie. Aș lua cu mine-atât, dragul de neam și țară Și tot ceea ce-n fapte înseamnă omenie.
M-am împăcat cu gândul că soarta necăjită, Piedici mi-a pus în cale și mi-a făcut-o grea… Îmi doresc viața să îmi fie împlinită, Și fiecare mâine, doar sărbătoarea mea.
Aș vrea să fie lumea mai bună și mai dreaptă, Răul să nu mai vină cu lacrimi pe obraz… Te rog, nu pleca toamnă… o noapte mai așteaptă, Să-ți dau și cea din urmă fărâmă de necaz.
Seară-mbrăcată-ntr-un gri obosit, din camera pustie privești copacii uscați, portrete vechi, atârnate de pereții decojiți și-o ultimă carte necitită mai stă pe masă… înghițindu-și cuvintele. Tristețea închisă-n dulap urlă nebună, sufletu-ți imploră natura, se vrea de cristal în carnea care doare, rostind cuvinte; rămâi ancorat în acea dimensiune, ca un fluture ce și-a lipit aripa de geamul timpului. Privești cum te desprinzi de trup și suferi; în ochii incolori, stă timpul care va veni, plutești în derivă…îți taci cuvintele, îți negi sinele, te vezi căzând în brațele întunericului… O voce îmi spune că-n fiece seară de gri ponosit, tu ești în lumea ta, în tine întâiul cuvânt a murit, așa te-ai dus, precum lumea din lumea ta…
