Cu lacrimi străvezii plânge toamna De dor, de anii care au trecut, Tristă, plânsă și pustie e cărarea, Frunzele aurii ușor au dispărut.
Nori gri cern lacrimi doar amare, Totul e trist și pleacă-acum in zbor, Ca niste-învinse păsări călătoare Spre alte zări, grăind pe limba lor....
Ține-mă strâns, dorul să nu doară, Iubirea ta, îmi dă putere acum, Pierdută sunt și dorul mă-nconjoară Mă simt o frunză, știută doar de vânt.
Rău arde dorul, când toamna e târzie, Când totul parcă zboară, în negură și vânt, Când frigul se-nfiripă și soarele dispare Ești obosit de ani și pari a fi înfrânt...
Nici frigul nu-l mai simt, de-a ta privire caldă Vreau să mă strângi în brațe, să nu mă lași nicicând, Tu știi, că lânga tine, nici dorul nu mai doare? Nici ploaia n-o aud, în hohote plângând..
Per molto tempo mi sono trascinata sulla via del mondo terreno, per paura di oscurare l'altare azzurro con la polvere dei miei passi, non ho alzato lo sguardo fino al cielo. Non ho nemmeno toccato l'acqua per non violarla, solo la pioggia chiamavo per annegare nelle sue gocce impetuose, dimenticando che l'acqua non puo annegare nell'acqua... Poi il sole, che posso dire? Ho permesso che mi bruciasse credendo che mi avrebbe asciugato, implorandolo di transformarmi in un'eterna ombra sulla terra.
Così è passato il tempo su di me. Oggi sto spezzando la catena di errori che fanno ancora male, tagliandomi attraverso l'universo un'altra strada, camminando con i miei occhi aggrappati al cielo, sorridendo al sole con una sete profonda di acqua viva.
"Se non hai una strada tua, impara a construila!"
Confesiune
Îndelung m-am târât pe cărarea lumii pământești, de frică să nu umbresc cerul cu colbul pașilor mei nu-mi ridicam privirea către cer... nici apa nu o atingeam pentru a nu o tulbura, doar ploaia o îngânam să mă inunde, în picăturile ei agresive căutam să mă-nec, uitând că apa nu se poate-neca cu apă... apoi de soare, ce să spun? Îl lăsam să mă ardă crezând că mă va usca, implorându-l să mă prefacă-ntr-o veșnică umbră pe pământ...
Așa a trecut timpul peste mine... azi, rup lanțul de erori care mă dor, croindu-mi prin univers, alt drum, pășind cu privirea agățată de cer, zâmbind soarelui cu o sete profundă de apă vie...
"Dacă n-ai un drum al tău, învață să-l construiești!"
ILUZIE SUBLIMĂ Mirela Butacu (Poezia zilei, 30 octombrie 2023) Oare, ce sunt iluziile?
Niște închipuiri ale sufletului însingurat? Niște dorințe de a căror împlinire nu ești sigur niciodată și totuși te hrănești cu ele? Niște amăgiri ale Eu-lui lipsit de iubire dar trăind iubind? O născocire a minții și a sufletului, tocmai din nevoia de atenuare a suferinței, de ascundere în fața realității, de negare a acesteia? Poeta o născocește tocmai pentru a pluti în brațele ei, pentru a străbate labirinturi de viață, pentru a face din această „iluzie sublimă” „o poezie” cu rimă, care să-i încălzească întreaga făptură. În spatele acestei poezii se află probabil motivul născocirii sale, acel personaj iubit, care la rândul său ar fi putut-o iubi cu aceeași intensitste: „Și mă sorbeai cu ochii, ca pe-o rouă/ Și buzele flămând mi le priveai”, dorințele sale crescând pe măsură ce el o privea, o mângâia, o alinta „ca într-un ritual al unui cult/ Zâmbind, te râtâceai în amănunte/ Și amănuntele-ți plăceau atât de mult!” A fost odată, acum…nimic! Cine nu ar visa la o astfel de iubire? Cine nu ar visa la o dragoste împlinită, la clipele ei de sublim, la „amănuntele” acelea care nu se rostesc? În toiul acelei iluzii viața capătă un alt farmec, un nou sens, ea strălucește, te poartă în dulcele rai al izbânzii: „Eclipsa era-n altă emisferă/ Și tu-mi prindeai luceferii la gât.” Explozii de lumină, explozii de frumusețe, explozii de simțuri într-o împlinire mută dar…efemeră, fiindcă vara cu fulgerele sale, cu al său curcubeu se stinge și sosește toamna cu recele ei, cu realitatea dură, usturătoare. La capătul iluziei întotdeauna apare realitatea și trezirea este extrem de frustrantă, de dezamăgitoare, oricât ai încerca tu să bravezi și sâ ții „al verii braț în frâu.” Apelezi la aceste iluzii sau născociri, tocmai din nevoia de a nu te prăbuși, din nevoia de a-ți regăsi zâmbetul, de a nu-l lăsa să se rătăcească în recele toamnei ori prin ploile sale și prin vântul nervos. Dar, totul are un sfârșit! Concluzia poetei este una menită să te pună cu picioarele pe pământ: „Dar tot ce nu-i făcut să-mi aparțină,/ Se scurge-n palmă, ca argintul viu/ Căci te destrami, iluzie sublimă/ Și redevin aceeași, care-o știu!” O concluzie dureroasă care parcă îți rupe sufletul în două! Câți dintre noi nu am trăit aceste crude realități? Câți dintre noi nu ne-am trezit în odaia rece și goală, în patul nedesfăcut și nederanjat, cu niște iluzii moarte alături, cu tristețea în suflet și cu lacrima neputinței în ochi? Poezia Mirelei Butacu este o poezie cu un mesaj atât de puternic, de tulburător, o poezie plină de înțelesuri, care te solicită sufletește la maximum, care te emoționează și te pune pe gânduri, o poezie atât de vie, cu atât de mult suflet în ea, cu acel ceva care te determină s-o citești iar și iar și, citind-o și recitind-o, să-ți înțelegi propriul Eu, să înțelegi sensul vieții și mai ales ce este cel mai important pentru tine. Iluzia calmează dar nu ține de cald, iluzia te sărută rece, distant, te îmbrățișează cu adieri de vânt și te trezește cu tunete în piept, cu furtuni, cu uragane, cu întrebări: De ce, de ce, de ce? Întrebări fără răspuns, de aceea devine imperios necesar să iei noi decizii, să smulgi acel rău din rădăcină și să te vindeci, pentru a putea porni mai departe în realitate, devine imperios necesar să ucizi acele iluzii, acel opium al minții, ca să nu te prăbușești de tot și să te abandonezi în hățișurile vieții, hățișuri care pot fi diverse și foarte periculoase în același timp. Iluzia e „sublimă” dar te lipsește cu desăvârșire de realitate, este „sublimă” pe moment, exact ca un drog dar, pe termen lung e extrem de nocivă Poetă Mirela Butacu, poezia ta face ravagii prin sufletele sensibile, trezește la viață, la acea dorință de a nu nega niciodată realitatea, oricât de dură ar fi ea și de a căuta noi căi de rezolvare pentru a ne fi cu adevărat bine, trezește în noi acea dorință de a nu ne mai lăsa conduși de iluzii prin labirintul numit viață, de a începe să lupți Tu cu Tine și cu acel Eu, de a te regăsi și a te iubi așa cum ești. Felicitări maxime pentru un poem de excepție! Florentina Savu
ILUZIE SUBLIMĂ Autor:Mirela Butacu
Te-am născocit, iluzie sublimă Și se făcea, c-aevea mă iubești Erai o poezie și-aveai rimă Mi te lipeai de piept să mă-ncălzești.
Și mă sorbeai cu ochii, ca pe-o rouă Și buzele flămând mi le priveai Se desfăcea și luna pe din două Când parcă vinovat, mă atingeai
Mi te plimbai cu degetul pe frunte Ca într-un ritual al unui cult Zâmbind, te rătăceai în amănunte Și amănuntele-ți plăceau atât de mult!
Într-o scânteiere efemeră Nici nu-mi puteam dori mai mult de-atât Eclipsa era-n altă emisferă Și tu-mi prindeai luceferii la gât.
Ceva-mi șopteai plecandu-te spre mine Ca un izvor ce susură spre râu Probabil îmi spuneai că toamna vine Dar eu țineam al verii braț, în frâu.
În toamna-n care frunze cad și plouă, Te-am inventat, să pot să mai zâmbesc Ti-am dat chiar o identitate nouă, De care voluntar, mă-îndrăgostesc.
Dar tot ce nu-i făcut să-mi aparțină, Se scurge-n palmă, ca argintul viu Căci te destrami, iluzie sublimă Și redevii aceeași, care-o știu!
Să vorbești despre poeți e important, dar destul de complicat. Azi, aici, este momentul de omagiere al lui Ion Pillat. Putem greși în bucla interpretării, dar nu putem greși în a citi și a simți. Aduc din nou, pe hârtia invizibilă, cuvântul „vibrație”. Da, din punctul meu de vedere, aceasta produce efectul creației. Viața culturală și literară a oricărui autor, activitatea editorială, teatrală, publicistică sunt ca o toamnă în antologia timpului de ieri pentru estetica lui mâine. Din umbra timpului „Ion Pillat”, în „Caietul verde” al sufletului său în „Limpezimi”, răsfoim cinci file. Între ele curge lin trecător-etern, în rama aceleiași omagieri, aici și acum.
A două moarte
Izvorul amintirii se pierde ne-nceput… Acelaşi fân în floare ne urmăreşte-n luncă Şi rugăciunea serii nădejdea îşi aruncă Pe dealul unde doarme întregul meu trecut. Urmăm cărarea noastră în liniştea mai mare… Acei ce ne lăsară doar dorul lor în piept; Mai mor a două oară cu noi în înserare Sau ne măresc trecutul cu ochiul înţelept?
Balada toamnei
În parcuri frunza cade arămie Pe pajişti unde ieri zîmbise mai. Şi în avuzuri lunecă pustie Pe apa-n care dorul ţi-oglindeai. Azi singur al păunilor alai Mai înfloreşte pacea din grădină, Iar eu, simţind zăpezile ce vin Şi presimţind durerea ce-o să vină, Rechem în ţări de geruri şi de chin Uitarea ce durerile alină.
Pierdută e a verii frenezie, Dus, Pan suflînd în trestie de nai, De-acum să sune dulcea melodie A toamnei Tristă inima, ce n-ai Iubitele pe care le visai, Priveşte cum apare de senină, Prin seara-n care ninge aur fin De foi îngălbenite de lumină Cu uşurinţă unui zbor divin, Uitarea ce durerile alină.
Din depărtări în depărtări adie Cum, în amurguri, zurgălăi de cai Răsună, pier şi tremură şi-nvie, Nostalgic, pe un drum care-l uitai O, suflete bolnav al meu, ce ai ? E ca o rază caldă de lumină în ţara peste care norii vin S-arunce umbră, jale şi ruină, Şi e prin ceaţă veşnicului spleen Uitarea ce durerile alină.
O, toamnă, fie voia ta, regină, Tu, care faci din trandafir un spin, Tu, ce pe codri de-aur prinzi rugină, Tu, ce-ai sădit alături de suspin Uitarea ce durerile alină.
Alesul
Mi-am dezlegat sandala ca o frunza5 Ce cade moartă la piciorul meu, Mi-am limpezit faptura să n-ascunză Nimic din ce nu duce pân. la zeu. Pe țărmul mării mă înalț: o urnă În care doar lumina am turnat. Nu plâng, nu chem tot ce-am lăsat în urmă. Stau singur, pentru jertfă împăcat. Din pietre albe i-am durat altarul, Din lemne scumpe flăcări i-am ivit . Și cerul-nalt cum îmi primește darul, Urc rugul împlinirii, fericit.
Brumărel
Cu soarele azi galben ca fagurii de miere, în jurul meu se-chide un măr boltit de mere.
Din ram eu rup ca-n basme un măr de aur și O, pom vrăjit de toamnă, nu poți sa mă reții Prin ramuri desfăcute ușor de mâna mea, Zăresc comoara viei și-odihna ei mă vrea.
Sub un butuc de viță rămân culcat pe spate –
Privesc în goi la cerul cu ape neschimbate.
A patra elegie
Pe drumul vechi pe care se lasă toamna: fumul Sătucului din vale urcând la dreapta, fumul La stânga mea pe ceruri al unui stol, departe. Şi eu aici, în golul vieţii. Singur între Pământul ce rămâne şi zilele ce zboară În anotimpul tainic. Cu greul meu, cu pasul Ce sună surd de parcă mă urmăreşte pulsul Străvechiului meu sânge foşnind a veşnicie, Gonindu-mă din astăzi spre nicăieri. Cu gândul Cules de mult, cum este cules tot câmpu-n toamna Târzie unde stărui. Aud prin ceaţa serii, Din sat, lătratul jalnic al câinelui în lanţuri, Din cer, tot mai în zare, sfâşietorul ţipăt Al păsării pornite spre pribegie. Unde Să merg de-acum? Pe cine să mai aştept? În iarnă La staul se întoarce asin şi bou s-aştepte Pre Domnu-n scutec. Singur pe pragul îndoielii, Pe pragul veşniciei şi-al vremilor mai singur, M-opresc să-mi aflu calea adevărată: fumul Sătucului din vale pierind la dreapta, fumul Topindu-se la stânga cu stolul meu în zare. Şi eu aici. Dar umbra se-ntinde, ziua scade.
Ascultă cum cântă, bezmetică toamna, Plimbându-și arcușul prin frunze căzânde, Prin fagi maiestoși își scutură marama Cu brațele moi, de ploi mă cuprinde.
Punându-mi pe pleoape mantauă de brumă, Îmi sursură-n pieptu-mi limpezi izvoare, Prin codrii lăuntrici din cornu-i îmi sună Că vântu-mi preschimbă, trăirea-n visare...
Îmi schimbă-n culoare de galben veșmântul, E toamnă în suflet se-ntunecă zarea, Nostalgic abisul, departe mi- e gândul În foșnet de frunze se-așterne uitarea.
Mă leagănă codrul prin frunze amorțite, Îmi mângâie fruntea pe umeri coboară, Plimbându-mi durerea prin ploi încropite Că frunza desprinsă începe să doară...
Zbor spre înălțimi 