Îmi scriu povestea pe frunze de toamnă Mă-nvăluie frumosul din culori, Rămâi cu mine și șoptește-mi: ,,doamnă, Cuvintele sunt scumpe, uneori”.
Mă-mbrac cu rochia cu trenă lungă Dansez prin ploaie, pe covor de frunze, Aleargă timpul, vrea să mă ajungă Dar eu m-ascund, sub un noian de muze.
Mă conduc pașii pe cărări de dor Să caut fericirea de-altădată, Iar tu, toamnă, cu strai multicolor Îmi picuri rouă și îmi cânți în șoaptă.
Întorc privirea, văd pașii pierduți Pe-aleea cu castani sunt eu și toamna, Apusuri ruginii și zori tăcuți Îmi scriu povestea, așteptându-și faima, Când voi pleca, nu voi fi decât ,,doamna”…
Mircea Eliade, despre moda de a nu mai fi român: „A apărut acum, de curând, o nouă modă printre tinerii intelectuali și scriitori: a nu mai fi români, a regreta că sunt români, a pune la îndoială existența unui specific național și chiar posibilitatea inteligenței creatoare a elementului românesc. Să ne înțelegem bine: tinerii aceștia nu depășesc naționalul pentru a simți și gândi valorile universale; ei nu spun: „Nu mai sunt român, pentru că sunt înainte de toate om, și cuget numai prin acest criteriu universal și etern”.
Tinerii aceștia nu disprețuiesc românismul pentru că sunt comuniști sau anarhiști, sau mai știu eu ce sectă social-universală. Nu. Ei, pur și simplu, regretă că sunt români și ar vrea să fie (o mărturisesc) orice altă nație de pe lume, chinezi, unguri, nemți, scandinavi, ruși, spanioli; orice, numai români – nu. S-au săturat până în gât de destinul acesta de a fi și a rămâne român. Și caută prin orice fel de argumentare (istorică, filozofică, literară) să demonstreze că românii sunt o rasă incapabilă de gândire, de eroism, de probleme filozofice, de creație artistică și așa mai departe.
Unul dintre ei se îndoiește demult de realitatea unui neam românesc războinic, încât își propune să citească istoria Imperiului Otoman a lui Hammer, ca să verifice dacă într-adevăr s-au luptat vreodată românii cu turcii și i-au învins! Altul crede că orice creier care contează în istoria și cultura „românească” nu e de origine română. Cantemir, Kogălniceanu, Eminescu, Hașdeu, Conta, Maiorescu, Iorga, Pârvan etc. – toți, dar absolut toți sunt străini. Sunt slavi, ovrei, armeni, nemți, orice; dar nu pot fi români, românii nu pot crea, nu pot judeca; românii sunt deștepți, sunt șmecheri, dar nu sunt nici gânditori, nici creatori. …
Nu cred că se află țară europeană în care să existe atâția intelectuali cărora să le fie rușine de neamul lor, să-i caute cu atâta frenezie defectele, să-și bată joc de trecutul lui și să mărturisească în gura mare că ar prefera să aparțină, prin naștere, altei țări. …
Tinerii aceștia sunt supărați pe neamul românesc pentru că românii nu au drame, nu au conflicte și nu se sinucid din desperare metafizică. Tinerii au descoperit o întreagă literatură europeană de metafizică și etică a desperării. Și, pentru că desperarea este un sentiment necunoscut românului (care a rămas, în pofida atâtor erezii și culturalizări, drept-credincios Bisericii Răsăritene), tinerii intelectuali au dedus stupiditatea iremediabilă a acestui neam. […] …
Tinerii au reacționat împotriva curentului de acum 10-12 ani, pornit de la Gândirea și Ideea Europeană (Pârvan, Lucian Blaga, Nae Ionescu, Nichifor Crainic; originale sunt tot în cursurile și publicațiile lui N. Iorga), care proclamase „autohtonismul”, „specificul etnic” în artă și în gândire și încercase cea dintâi filozofie ortodoxă prin crearea tipologiei românești. …
Cauzele acestei reacțiuni (care a început prin a fi pur spirituală, pentru a ajunge în deplin nihilism, negație a istoriei, relativism în cultură, disoluția conceptelor critice etc.) sunt mult prea interesante și prea aproape de noi ca să ne încumetăm să le discutăm în acest articol. De altfel, nici n-am încercat aici să cercetăm întreg fenomenul „a nu mai fi român”, ci numai să denunțăm câteva din aberațiile ultimei mode intelectuale. …
Pentru un tânăr intelectual, credința și îndoiala au valoare filozofică, deschid căile meditației, pun probleme; pentru un țăran român nu există îndoială, el crede firesc (așa cum curg apele, cum cresc florile), fără „probleme” (țăranul român este realist; vezi colecțiile de proverbe, ca să înțelegi cum a reacționat el contra încercărilor de idealism, de criticism aduse de popoarele cu care a intrat în legătură). […]
Este adevărat că poporul românesc suferă de multe păcate, este adevărat că ne lipsesc multe axe – dar aceasta e condiția noastră umană, acestea sunt posibilitățile noastre de a atinge universalitatea. Putem pleca de la ele sau le putem ignora pur și simplu. Dar nu e nici cavaleresc, nici eficace să ne fie rușine că ne-am născut români numai pentru simplul motiv că nu găsim în valențele românești ceea ce vrea Șestov sau Dostoievski.”
Se împuținează umbra mea ca o apă, în care ne spălăm mâinile , rând pe rând, ca pe niște păcate ascunse, cerem pâinea și vinul , corzile de mesteacăn, peste frunzele galbene tremurând .
De la un capăt la altul, ne umplem gândurile cu uleiul de mir și iubire și, fiecare, ducem pe umeri crucea celuilalt, precum soldații numărați din doi în doi, până la contopire…
,,Dacă unul și cu unul nu mai vor să facă doi” Este pentru că iubirea e-n pubela de gunoi: Fără ea speranța lumii stă ascunsă ‘ntr-un taifun, Plin de boli și de războaie, și în sărutări de tun.
Lacrima și sărăcia este tot ce-a mai rămas Pe pământul plin de patimi și de rugăciune ras. Ne-ntrebăm clipă de clipă, ce s-a întâmplat cu noi, Și chiar dacă simțim frică, dăm în semeni cu noroi.
Verdele-a plecat de-o vreme, transformându-se în fum Florile sunt tot mai rare și nu prea mai au parfum, Am pierdut și ghioceii, rar îi mai vedem în drum, Bunătatea-i de paradă, visele prea des sunt scrum.
Să vorbim de anotimpuri e un lucru complicat Că-n aceste timpuri tulburi, chiar și iarna a clacat Tot ce-am spus e printre rânduri și de-l veți putea găsi Algoritmul va fi simplu dacă nu-l veți părăsi
De n- am putut să – ți fiu secundă cu sânul fantomatic Și nici în post duminici în căutarea iernii, Poate ți- am fost doar ploaia cu susur lung, acvatic Căzând cu stropi de lacrimi pe praguri de vecernii.
De nu ți- am fost psaltire într- un altar de ceară Nici drum printre biserici n- am cutezat să- ți fiu, Să- ți desenez trei îngeri stingheri la drum de seară, Să- ți umple veșnicia din ceru- ți cenușiu.
Aș fi- ncercat, probabil, un colț de galaxie, Să mă strecor prin umbre ca vântul prin poteci, Dar stelele- s bolnave și luminează- n vrie Eu, n- am putut rămâne, tu, n- ai putut să pleci…
Poate- am putut o vară în toamna ce se- amână Să- ți fiu, cerneala udă cu răsuciri de – apus Și cad bucăți de vară din litere de mână, Tăceri dintr- o poveste ce încă nu s-a spus. … E încă dimineață- n cămașa ta de vise, Rămâi între biserici cu ușile închise.
Când noaptea coboară părerile pleacă Cu-n gând de izvor ce-a fugit şi-o să treacă Şi visul se-ntoarce cu ochi odihnit Dându-mi iar puterea de nou asfinţit.
Ce frumos e timpul nopţilor de drum Când te chem sihastru în grămezi de scrum Şi câtă putere ţipă-n absolut Când te-aştept în clipe care m-au durut.
Te blestem să-ţi fie gândul preacurat Căci te-am vrut cu şansa de a te fi iertat Şi în dimineaţă n-am să rog să pleci Parcurgându-mi clipa viselor prea reci. ………………………………….. Şansa noastră este, dusă-n ideal Şi te-aştept, străino, pe-un turnir de val.
Zbor spre înălțimi 