Sorbim puteri, ca din năstrapă. Când voia Ta, Doamne, ne-adapă Sufletul, și-n ochi ne scalzi Mări de albastru…peste brazi.
Urcăm spre lac, pădure…iar, Priveliști, ca de rai, apar: Creasta Cocoșului, măiastră, Țibleș, Gutâi – emblema noastră – Cu fruntea fără nori, senină, O „țară veche” în lumină. Mi-e dor, aici, mereu să vin, Liman, de pace sfântă plin, Cu Mara, lza povestind De vechi haiduci, de strajă stând . Mi-e dor de joc moroșenesc, De sâmbre, fluier ciobănesc, De Înviere…în dealuri foc, De al ortacilor „Noroc!”
Și-astfel, când simt cât îmi e dor, Alerg, prin munți, pân’ la izvor, Vă iau în brațe, camarazi, MI-E DOR DE FREAMĂT LIN DE BRAZI.
La-nceput de toamnă Te iubesc, cu vântul, Care răscolește Frunza de pe ram, Răstignind la poarta inimii, Cuvântul, Ce ne-a fost secure Când nu ne iertam.
La-nceput de toamnă Te iubesc, cu focul Soarelui ce coace Strugurii din vii. Frunza se grăbește Să-și găsească locul Pe sub pași nesiguri, Printre nostalgii…
La-nceput de toamnă Te iubesc, cu zborul Călătoarei păsări Ce se pierde-n zare, Și urzesc eșarfa Inimii, din dorul, Ce-ar putea să umple Cu lacrimi, o mare.
La-nceput de toamnă Te iubesc, cu ploaia, Primelor iluzii Ce s-au risipit, Așternând poeme Vesele, pe foaia, Unui vis ce zboară Spre plus infinit.
La-nceput de toamnă Te iubesc cu bruma Clipei de speranță Ce ne leagă strâns, Și, cu frunza care Tremură întruna, Încălzesc pământul Peste care-am plâns.
La-nceput de toamnă Te iubesc, cu ceața Ce ne-a pus fiorul Temerii sub pas Cel mai mare dar Ce ni l-a dat viața, E iubirea noastră Cât a mai rămas!
Au trecut anii, s-au dus rând pe rând, dar îi păstram în suflet și nu îi vom uita nicicând. Pe ei, mentorii noștri, ce ne-au îndrumat pașii și mâna și mintea, în lumea cunoașterii, în tainele cărților . Pe noi copiii simpli, timizi, cuminți și rușinoși , ce nu știam privi omul în ochi. Copii veniți, sau mai degrabă aduși de părinți, sau de frații mai mari, la școală la oraș, pentru a învăța o meserie. Pentru a câștiga mai târziu ușor un gologan. Copii ce am crescut la țară, învățați cu greul și cu munca. Am venit la oraș să învățăm carte și să ne destupăm la minte. Să putem trăi mai bine, să câștigăm mai ușor o bucată de pâne. Noi, copiii de țărani, crescuți mai mult desculți, alergând ziua întreagă pe câmpuri, pe maidan. Unii buni la învățătură, alții timizi și speriați. Și totuși copii cu bun simț, respectuoși, cuminți și bine educați. Cu respect față de oameni, de animale, de muncă și de pământ. Bunica știa, dar oare de unde? Căci ne spunea și nouă cu atâta duioșie, ca pe o rugăciune poezia ,,muma lui Ștefan cel mare”. Pe atunci eram o copiliță, încă nu mergeam la școală. Era bunica tare pricepută, cu un glas cald, subțirel și dulce. Ne spunea poezia, iar ochii îi străluceau de bucurie și iubire de țară. Iar noi pe lângă ea ca niște puișori, ascultam fascinați, cu gurile căscate, plini de curiozitate, legenda marelui domnitor. Apoi mai târziu, m-a cucerit fără drept de apel ,,Luceafărul” lui Eminescu și nici atunci măcar, nu eram școlărel. Așa că educația a început demult, pe când eram niște pitici și ne țineam cu mâinile de stâlpul vetrei cu prichici. Am deprins de acasă iubirea de carte. Am învățat că lumea e mare, dreaptă și frumoasă și în cărți poți găsi lucruri interesante, fascinante și taine ascunse. Am citit cu nesaț povești nemuritoare și am prins mare drag de cărți și de marii noștri scriitori. Am învățat apoi buchiile, scrisul cititul, istoria, româna, geografia. Franceza m-a cucerit definitiv, pe când eram în clasa a cincea și eram doar un pui de țăran, ce vorbea puțin în franceză și tare o iubeam. Era frumoasă și răspundeam fără prea mare efort la întrebări, erau pe înțelesul meu, iar doamna profesoară avea același nume ca al meu. Însă când am venit la școală în Brașov, profesorul nostru de limba română, domnul profesor Giurgiuțeanu, a fost pentru noi ca o minune. Ne-a pus să ne cumpărăm caiete de caligrafie și-am învățat să scriem din nou, ca la clasa a întâia. Motivul era, că scrisul dumnealui, era foarte urât. Literele erau schimonosite și boțite, încât și astăzi le văd în fața ochilor. Ne povestea cu bucurie, dar și cu tristețe, că scrisul dânsului, nu era punctul lui forte. Că la lucrările din facultate la scris lua nota patru. Însă la inteligență, bineînțeles nota zece. Așa că era foarte hotărât ca pe copiii pe care-i păstorea, să îi învețe să scrie cât mai frumos. Și am luat-o iar de jos, cu scrisul caligrafic, de mână, rotund și frumos. Deși eram mari, în clasa a noua, mi-a prins tare bine, iar scrisul meu, azi nu mă face de rușine. Profesorii noștri erau oameni deosebiți, profesori cu un caracter deosebit. Oameni de valoare, ce erau aproape de noi cu sufletul. Ne-au îndrumat și educat, cu pricepere și răbdare, să înțelegem al vieții sens și valoare. Domnișoara Dospinescu, s-a străduit să ne învețe reguli de conduită și bune maniere și pe băieți și pe fete. E mare lucru să găsești în calea ta, oameni ce fac totul din inimă, cu dedicație, fără alte intenții. Investesc suflet și dragoste în copii, le desăvârșesc educația, modelând suflete fragile, cu drag și iubire. La mulți ani suflete minunate, ce știți să investiți iubire și suflet blând și cald, în educație! Clădind cu trudă și sudoare, urmași de nădejde și valoare, pentru lumea viitoare. Urmașii noștri, de mâine. La mulți ani tuturor! Mă înclin!
„CÂND VOI FI LINIŞTIT(Ă), VOI SCRIE UN VERS” Să fie un vers pentru tine, mamă, Să fie cel mai frumos din „Univers” C-un ghiocel să ţi-l prind la năframă!
Iar ceasul ce-atunci s-a oprit pentru noi Aş vrea să-şi pornească iar secundarul. Să-mi crească iar frunze, copacii mei goi, Să pot urmări iar calendarul!
Să fluture versul pe aripi de cânt, Cuvinte ce nu ţi le-am spus niciodată; „Eşti tot ce-i frumos şi mai sfânt pe pământ”! Îţi scrie-acum a ta fată! Madiana Domniţa Lascu
Coboară încet cortina de plumb. E ultima scenă a vieții. Încerc să m-adun, să zâmbesc, să nu plâng, Dar lacrimi de sânge-mi inundă privirea. Nu, nu pot fi imun! Sunt doar un nătâng! În depărtare, sinistre schelete dansează cu surle și tobe. Să fie morganele fete?! Sau cucuveaua ce cântă Să fie o cobe?!
Demult ai promis: „Când voi fi liniștit, voi scrie un vers”, Dar viața ți-a fost răvășită-n durere Și acolo-n durere ți-ai creat univers. Te caut, Dar, ca și un alt demiurg, ești sus, Ești mult prea departe. Lumina violet a idealului tău, ca și nemurirea ta, ne desparte.
,, DACĂ MÂNA TA TACE E PENTRU CĂ E O SCOICĂ” adusă din adâncuri de mare, la mal… Mi-am zidit zâmbetul pe o lacrimă și în suflet o iubire stoică, să o sorb cu nesaț din al vieții pocal. Dacă ochii tăi tac, e pentru că privirea-ți vorbește, despre vise țesute în albe dimineți. Ce crudă e tăcerea… când ea ne șoptește, cum visând, să ne faurim alte vieți. Dacă inimile noastre tac e pentru că amintirile curg precum valurile înspumate ale mării… Pe țărmul pustiu, în roșul amurg sorbim în tăcere, amara lacrimă a uitării…
„Când voi fi liniștit, voi scrie un vers”, Acum intru în crângul ce frunzele-și ninge, Lumina-o dungă-ntre arbori-se frânge, Dar umbre, din suflet, cărarea n-au șters.
Spre obârșii mă-ndrept, cu stejărișul mai des, Bunica venea din arealul acela statornic, Cu codri, izvoare și mituri -comornic- „Când voi fi liniștit, voi scrie un vers”.
Au sunet de-argint întâmplările, ecou sfânt, Mă cutreieră glasuri, descifrez al lor șopot, Ritmic, viața renaște, cu glasul de clopot: „Voi scrie un vers, când voi fi liniștit”.
,,CÂND VOI FI LINIȘTIT, VOI SCRIE UN VERS „ În care să te descriu, frumoasa mea, Ca pe-o floare de crin și-al meu univers, Ce-a strălucit în viața mea, ca o stea!
Glasul tău, ca scâncetul unei viori Îmi mângâia auzul și sufletul Ce ți l-am dăruit pentru dulci fiori, Când pe buze îți apărea zâmbetul.
Părul tău, ca o cascadă se scurge Peste trupul sculptat ca o amforă, Parcă te văd, dar nu te pot atinge! Ești doar o nostalgică metaforă.
Oare unde ești? Pe unde rătăcești? Aș vrea să te mai văd măcar o dată, Să rememorăm ale vieții povești, Să fii de brațele mele curtată!
Te aștept pe o băncuță sub castani, Acolo a-nflorit dragostea noastră Și vom retrăi iubiri de peste ani Și-o să mă-ncânte vocea ta măiastră.
„DACĂ MÂNA TA TACE E PENTRU CĂ E O SCOICĂ”, Dacă sufletul în chinuri îți zace, înseamnă că așa a fost scris, Dacă inima ta plânge fără oprire, înseamnă că iubești, Dacă îți dorești mereu fericire, înseamnă că trăiești.
Dacă visul nu contenește să vină, înseamnă că încă mai speri, Dcă în ochii tăi totul e o ruină, sigur vor mai fi primăveri, Dacă vântul tot bate și bate, e pentru că vrea să alunge durerea, Dacă liniștea încă nu răzbate, fii liniștit, vei găsi mângâierea.
Dacă marea neîncetat se frământă, înseamnă că încă îi e dor, Dacă soarele-n zori nu cuvântă… e ascuns după nor Și cerul plânge și plânge cu lacrimi de ploaie, Care cad peste noi și tot cad în șiroaie.
Zbor spre înălțimi 