Pescărușul în mijlocul mării Rîpă Paul Andrei (Poezia zilei, 30 noiembrie 2023) Cine oare nu este fermecat de imensa mare, cu valurile sale înspumate și albe ca spuma laptelui? Cine nu a admirat zborul pescărușilor, razant cu apa? Cine nu a avut impresia că pescărușii s-au pierdut în valuri, că valurile i-au îmbrățișat iar ei s-au lăsat îmbrățișați de ele, cu cerul albastru deasupra și marea albă dedesubt, amestecată cu penele lor la fel de albe, formând parcă un tot unitar? Cine nu a fost fermecat de dansul pescărușilor, în vals nebun, pe deasupra acestor valuri? Micul poet, doar în vârstă de 12 ani, dar atât de profund, de matur în gândire, se simte parte din acest peisaj superb, se simte vrăjit de măreția tabloului, este cuprins de emoții deosebite, emoții pe care nu le-a mai trăit până acum: el, marea și prietenul său pescărușul. Imaginația îl poartă alături de acest prieten: „mă îmbrățișez cu aripile lui,/și mă las purtat de valurile mării către infinit” Asemenea pescărușului, el își simte aripile de zbor pe spate și, purtat de acele valuri, pleacă în explorarea infinitului, la fel ca prietenul care își ia avânt și cântă, și țipă de fericire, pentru că se simte stăpânitor de infinit, de spațiu și apă , de puritate. „Felicitări micului poet care pictează din cuvinte, nu doar cerul și marea, ci și infinitul, așa cum îl simte și cum și-l imaginează el. Florentina Savu
Il gabbiano in mezzo al mare
Il mare invita il gabbiano a danzare con le ali che si uniscono alle sue onde. Le piume bianche si confondono con la sua schiuma. L’incantesimo mi risucchia in un mondo parallelo in cui ci siamo solo io e il mare. Un mondo di emozioni mai vissute. Mi guardo attraverso gli occhi del gabbiano, mi abbraccio con le sue ali, e mi lascio trasportare dalle onde del mare verso l’infinito. Io stesso sono un gabbiano in mezzo al mare.
Pescărușul în mijlocul mării
Marea invită pescăruşul la dans cu aripile unindu-și valurile. Penele albe se amestecă cu spuma ei. Vraja mă trage într-o lume paralelă unde sunt doar eu și marea. O lume de emoții niciodată trăite. Mă privesc prin ochii pescăruşului: mă îmbrățișez cu aripile lui, lăsându-mă purtat de valurile mării către infinit. Eu însumi sunt un pescăruș în mijlocul mării.
Mă-ntorc din nou la tine, mărite Înţelept, Că doar de-nvăţ Lumina, înspre străbuni stau drept! Ei au răzbit prin vremuri un munte de nevoi, Și s-au clădit în lupte, născuţi sau nu… eroi.
Scruteză-adânca zare, să îi mai chemi și-acum, Să-ndepărteze zgura și zidul gros de fum, Să scoată din uitare colindul spre înalt, În vremea cea din urmă, luăm Raiul cu-asalt!
Mulţi vin să te măsoare, dar numai din priviri, Ce eşti, în astă lume, știu cei cu dumiriri… De tine când m-apropii, din creştet răsar flori Când sfat îți cer, cu suflet, în gându-mi cad ninsori.
Și când îți mângâi piatra, aud, de nestrunit, Un glas curat, puternic, răspunsul e unit Cu ordinea cea sfântă şi slova scrisă-n ler, Pogoară har și vervă, de lucru bun îţi cer!
Acum, la ceas de taină, când timpul s-a gătit De-a țării sărbătoare, din bob de infinit Tu fă-ne mari deodată, s-o bucurăm din plin, Să nu mai cânte-n lacrimi din frunză de pelin!
Puterea să ne-o strângem, să fim de necuprins, Destin mareţ ne poartă, făclii s-avem de-aprins! Să facem Zi din noapte şi aripi mari din gând, Din fapte, leac la patimi şi inimi noi…curând!
O, Slavă Ţie, Sfinte, Preabun și Înțelept, Auzi-ne o Rugă, nu-i frântă, arde-n piept!
SALVEAZĂ-MI AMINTIRILE IUBITE Dorina Omota (Poezia zilei, 16 Noiembrie 2023)
Ce valoroase devin amintirile dintr-un timp trăit cu frenezie, când iubirea era sinceră, duioasă și cànd credeai că întreg pământul îți aparține!
Acum acele amintiri devin prețioase și ți le vrei salvate, neuitate. Este toamnă, vânt, ploi, rugină prin pomi, pe cărări, pustiu prin parcuri, toate acestea sunt dezolante. O buhă cântâ și ea „Pe ramul dezgolit din parcul mort”, adâncindu-ți sentimentul de regret și nostalgie. Banca din parc, pe care își petrecuseră timp împreună, ca doi îndrăgostiți, a devenit dintr-odată rece și ea. Un dor îi străbate întreaga ființă și simte că poartă în buzunar un „curcubeu’, pe care nu s-a îndurat să-l părăsească ci l-a luat cu sine prin timpul său atunci când a venit despărțirea, când el i-a „acoperit cu nori” cerul spre care plutea crezându-se iubită pentru vecie. În minte îi auzea pașii cum răsunau îndepărtându-se și cum „urca pe negre șine/ În trenul ucigașilor de flori” În final însă se pare că totul a fost un coșmar pe care zorii l-au alungat ștergându-i lacrima de pe chip. Frumos poem: coșmarul unei iubiri apuse este îndepărtat de zorii miraculoși, care anunțâ că viața este frumoasă, câ trebuie să mergi mai departe prin ea încercând s-o trăiești cu bucurie, cu lăcomie chiar. Felicitări, poetă Dorina Omota,, pentru acest minunat poem și pentru lumina care apare în final, întocmai ca un zâmbet de copil în fața sânului mamei, atunci cànd el simte puternic foamea. Florentina Savu
Salvează-mi amintirile iubite
Salvează-mi amintirile iubite, Dar nu pe cele-n care nu-mi erai, Și-ai să le simți când frunzele zdrobite, De ploi și vânt vor prinde mucegai.
E toamnă iar, ce toamnă blestemată, Rugina se întinde peste tot, Și plânge-o cucuvea ca niciodată, Pe ramul dezgolit din parcul mort.
E tare rece banca noastră dragă, Deși pe ea ți-am scris tot dorul meu Și-apoi am închis ochii fără vlagă, Ținând în buzunar un curcubeu.
Să nu te miri că l-am luat cu mine, Atunci când l-ai acoperit cu nori, Iar pasul tău urca pe negre șine, În trenul ucigașilor de flori
Dar zorii dragi și-au anunțat sosirea Și din coșmar deodată m-am trezit, Iar lacrima ce-mi inunda privirea, Simțind îmbrățișarea, a fugit.
Seceta a ucis orice boare de vânt. Soarele s-a topit şi a curs pe pământ. A rămas cerul fierbinte şi gol. Ciuturile scot din fântână nămol. Peste păduri tot mai des focuri, focuri Dansează sălbatice, satanice jocuri.
Mă iau după tata la deal printre târşuri, Şi brazii mă zgârie, răi şi uscaţi. Pornim amândoi vânătoarea de capre, Vânătoarea foametei în munţii Carpaţi. Setea mă năruie. Fierbe pe piatră Firul de apă prelins din cişmea. Tâmpla apasă pe umăr. Păşesc ca pe-o altă Planetă, imensă, străină şi grea.
Aşteptăm într-un loc unde încă mai sună, Din strunele undelor line, izvoarele. Când va scăpăta soarele, când va licări luna, Aici vor veni în şirag să se-adape Una câte una căprioarele.
Spun tatii că mi-i sete şi-mi face semn să tac. Ameţitoare apă, ce limpede te clatini! Mă simt legat prin sete de vietatea care va muri La ceas oprit de lege şi de datini.
Cu foşnet veştejit răsuflă valea. Ce-ngrozitoare înserare pluteşte-n univers! Pe zare curge sânge şi pieptul mi-i roşu, de parcă Mâinile pline de sânge pe piept mi le-am şters.
Ca pe-un altar ard ferigi cu flăcări vineţii, Şi stelele uimite clipiră printre ele. Vai, cum aş vrea să nu mai vii, să nu mai vii, Frumoasă jertfă a pădurii mele!
Ea s-arătă săltând şi se opri Privind în jur c-un fel de teamă, Şi nările-i subţiri înfiorară apa Cu cercuri lunecoase de aramă.
Sticlea în ochii-i umezi ceva nelămurit, Ştiam că va muri şi c-o s-o doară. Mi se părea că retrăiesc un mit Cu fata prefăcută-n căprioară. De sus, lumina palidă, lunară, Cernea pe blana-i caldă flori stinse de cireş. Vai, cum doream ca pentru-ntâia oară Bătaia puştii tatii să dea greş!
Dar văile vuiră. Căzută în genunchi, Îşi ridicase capul, îl clătină spre stele, Îl prăvăli apoi, stârnind pe apă Fugare roiuri negre de mărgele. O pasăre albastră zvâcnise dintre ramuri, Şi viaţa căprioarei spre zările târzii Zburase lin, cu ţipăt, ca păsările toamna Când lasă cuiburi sure şi pustii. Împleticit m-am dus şi i-am închis Ochii umbroşi, trist străjuiţi de coarne, Şi-am tresărit tăcut şi alb când tata Mi-a şuierat cu bucurie: – Avem carne!
Spun tatii că mi-i sete şi-mi face semn să beau. Ameţitoare apă, ce-ntunecat te clatini! Mă simt legat prin sete de vietatea care a murit La ceas oprit de lege şi de datini… Dar legea ni-i deşartă şi străină Când viaţa-n noi cu greu se mai anină, Iar datina şi mila sunt deşarte, Când soru-mea-i flămândă, bolnavă şi pe moarte.
Pe-o nară puşca tatii scoate fum. Vai fără vânt aleargă frunzarele duium! Înalţă tata foc înfricoşat. Vai, cât de mult pădurea s-a schimbat! Din ierburi prind în mâini fără să ştiu Un clopoţel cu clinchet argintiu… De pe frigare tata scoate-n unghii Inima căprioarei şi rărunchii.
Ce-i inimă? Mi-i foame! Vreau să trăiesc, şi-aş vrea… Tu, iartă-mă, fecioară – tu, căprioara mea! Mi-i somn. Ce nalt îi focul! Şi codrul, ce adânc! Plâng. Ce gândeşte tata? Mănânc şi plâng. Mănânc!
„Moartea căprioarei” este ca un bocet al poetului copil fiind și nevoit a merge la vânâtoare de capre cu tatăl său, din cauza foamei care se cuibărise în ei, din cauza bolii surorii sale care trebuia să mănânce carne pentru a-și reveni. Cât a durat urmărirea prin pădure, poetul de mai târziu, cu sufletul tulburat se ruga întruna ca gingașa făptură să nu apară sau pușca tatălui să dea greș, deși foamea făcea ravagii în stomacul său. În cele din urmă însă căprioara apare și este ucisă iar copilul devine martor mut la toate acțiunile tatălui, care îi frige mai întâi „inima și rărunnchii” căprioarei, oferindu-i o bucată și copilului să-și potolească foamea cumplită. Mila pentru sărmana făptură îl copleșise dar, cum foamea îi dădea ghes, mănâncă și plânge. Nu ai cum să nu te emoționezi și să nu lăcrimezi citind poemul lui Labiș, nu ai cum să nu-l însoțești în toate frământările sale, nu ai cum să nu-i înțelegi foamea cumplită și dorința de supraviețuire. Imaginile create de Labiș sunt de o frumusețe și de un dramatism dus la extrem, moartea și viața puse față în față iar dorința de supraviețuire alungând toate temerile, toate sentimentele de vină. Da, poezia este una dintre cele mai frumoase poezii din literatura noastră, cu toate imperfecțiunile sale, prozodia imperfectă… Sincer, aici prozodia nici nu mai este o prioritate când mesajul transmis aduce lacrimi în ochi și naște trăiri atât de intense. „Moartea căorioarei” este una dintre acele poezii care rămân tatuate pe suflet pentru veșnicie, ea nu poate fi ștearsă din memorie, întotdeauna vei asocia vânătoarea cu moartea acestei gingașe făpturi, vei simți în suflet zbaterile și agonia sa, vei vedea sângele curgându-i și inima aceea smulsă, la fel și rărunchii, sfârâind în frigare, vei vedea un copil cu lacrimile până în barbă mâncând și suspinând. Imagini, sunete, tablouri, natură participând la tot acest sinistru spectacol, metaforele poetului, toate îți vor stărui în ochi și te vei întreba mereu de ce trebuie să rabde un om de foame, de ce trebuie să acționeze chiar în afara legii, mânat de instinctul de supraviețuire? De ce toate aceste nedreptăți? De ce ești împins la acțiuni care îți displac? De ce? „Moartea căprioarei” este un poem pe lângă care nu poți trece indiferent. Nicolae Labiș a murit prea tânăr, abia trecuse de adolescență, în acel stupid accident. Dacă până la 21 de ani a scris așa, oare ce capodopere ne-ar fi lăsat acest autor drept moștenire? Poate că în interiorul său dormita un alt Eminescu și prin moartea sa noi am pierdut, dacă nu un Luceafăr, o Stea cu siguranță! Florentina Savu
Eu beau licoarea zeilor! Potirul E plin mereu, ambrozia abundă, Hrăneşte spirit, mirul ei inundă Şi schimbă-n râu, cuvânt umplând clondirul.
Izvorul limbii, nesecat îşi poartă, Spre însetaţii vremilor, nectarul. Deşi-l văd toţi, nu toţi se nasc cu harul De-a toarce stihul viu din apa moartă.
Cuvântu-i cel ce ne-a legat de glie Identitar. Ne-a dat şi libertate De-a-l preschimba-n milenii-n cetate Cu zid ne-nfrânt de orice vijelie.
Comoara asta am zidit-o-n tomuri În graiul meu, în limba strămoşească. Urmaşii mei, din ea să-şi făurească Stindard în oastea noilor idiomuri!
21 feb 2021 Volumul CAIETE TRANSILVANE, Ciclul OLTUL FĂGĂRAȘ ARDEALUL
Pentru mine, Ziua Naţională nu poate fi doar o zi anume, este o stare pe care cel mai bine o ilustrează Limba Română.
Flori Cristea scrie o poezie cu multe simboluri în care gândurile și visurile sale devin herghelii care pasc prin suflet, prin tinerețe cu amintiri de neuitat, când viața era atât de frumoasă, când și toamna fiecărui an, cu ploi și brume și „culori confuze”, aducea emoții, trăiri adevărate. Acele timpuri au trecut însă astăzi gândurile sale, dorul său, caută acele imagini care i-au încântat copilăria și adolescența. Acele aminttiri azi au hamuri și zălog „Mărturie că odată am trecut peste zăplaz/ Că și eu am fost, cândva, mânz, sălbatic inorog”. Așadar, pârleazul a fost trecut și intrarea în viața plină de responsabilități a fost dură. Cum să nu fie așa când trecutul reprezintă pentru sine viața alături de părinți, când libertatea îi era asigurată și putea zburda ca un mânz pretutindeni, în fața sa neexistând nicio opreliște așa cum astăzi nu s-ar mai putea lăuda atât de mult cu acea libertate, din moment ce simte întrucâtva hamurile societății în care trăiește. Copilăria a trecut, tinerețea s-a scurs și ea și iată că s-a trezit în toamna vieții când pe trup a căpătat amprentele toamnei, amprente care sunt inevitabile pentru cei care le mai apucă, fiindcă mulți semeni nu au acest noroc. Speranțele și gândurile de mai bine nu au părăsit-o nici astăzi, ele vin asemenea hergheliilor de altădată, când tinerețea era superbă iar ea și iubitul său își trăiau iubirea, bucurându-se de o deplină libertate. Din păcate, în toamna aceasta el nu mai este iar toamna devine singurul anotimp care îi lipsește celui drag din trăire. Nostalgia este puternică iar sentimentele sunt mascate de metafore spectaculoase și de imagini superbe, demne de penelul unui pictor. Felicitări, Flori Cristea pentru un poem atât de frumos! Florentina Savu
CAII MEI, NĂLUCI FUGARE
Autor: Flori Cristea
Caii pasc, iar lângă ei, mânji, albastre holograme, Rup cu dinții lor de lapte de pe trupul toamnei frunze, Un tablou repetitiv, când noiembrie în coame Împletește ploi și brumă-amestecând culori confuze.
Caii mei, năluci fugare, obsesiv vă caut azi, Între-atâtea anotimpuri, șei și hamuri stau zălog, Mărturie că odată am trecut peste zăplaz, Că și eu am fost, cândva, mânz, sălbatic inorog.
Port pe trupu-mi cicatrice, toamna, ca pe-o rană veche, Îmi nechează încă-n gânduri hergheliile de cai Și mai știu că pe atunci alergam nebuni, pereche, Azi mă-ntreb de ce, iubite, dintre-atâtea anotimpuri, Toamna-i singurul pe care, nu-nțeleg de ce nu-l ai!
