Un poet: Alexandru Filip
Un poem: IARNĂ ORFANĂ I
Pe buza toamnei mele astăzi ninge
Cuvintele au țurțuriri de nea
Privesc spre mama.Nu o pot atinge
Ascunsă e demult în altă stea
Cuvintele mă viscolesc și gheață
se fac săruturi moarte pe icoană
În întrebări se face dimineață
-E iarnă și la tine-n stele,mamă?
Dar numai vântul suflă adormit
Răspunsul e suspinul unei plăngeri
Acuma știu de ce n-ai revenit.
Ai stat să dai zăpada de pe îngeri.
Director editorial: Camelia Corina Boț
NU TE-NTRISTA
Nu te-ntrista că a venit iarna,
Capătul cerului să îl privim,
Norii scutură-n linişte coama,
Zăpezilor mari când ne iubim
Nu te-ntrista că a venit frigul,
La mine sub cetini încă e cald,
Am putea opri în loc timpul,
Sub aurorele de smarald
Nu te-ntrista din nou căprioară,
Mugurii cândva iar vor ieşi,
Iarba în susur de vioară,
La primăvară o vei găsi
Nu te-ntrista c-a venit gerul,
Floare de gheață azi ţi-am cules,
Cât de-nourat e apusul,
Ca şi chipul tău neînţeles.
Director editorial: Camelia Corina Boț
Ce iute trece vremea, ca în goană
Și zboară anii vieții peste noi,
Parc-ar fi frunze veștede în toamnă
Ce cad, agonizând, din pomii goi.
Ce scurtă-i viața! Cât de iute trece!
Și-atunci de ce să n-o trăiești din plin?
De ce să te îmbeți cu apă rece
Când poți s-o faci cu cel mai dulce vin?
Trăiește-ți traiul care ți-a fost dat
De Creator ca și un dar divin,
Nu să ți-l duci în lanț, încătușat,
În lacrimi, în durere și în chin.
Acum, când tâmplele ți-s ninse
Și nu știi câte zile-o s-o mai duci,
Luminile la rampa ta-s aproape stinse,
Te rogi o toamnă doar să mai apuci,
Când fericirea s-o opri la tine-n viață
Și te-o atinge-n zborul ei cu-aripa,
Oprește-o! N-o lăsa să piară-n ceață,
Nu-i sigur că va reveni. Trăiește clipa!
Director editorial: Camelia Corina Boț
Autoeducația este cea mai importantă și dificilă realizare personală. Gândurile și sentimentele ne reprezintă, ele ne controlează destinul.
Faptele noastre spun întotdeauna cine suntem, cuvintele spun cine încercăm să părem a fi.
Adeseori liniștea ta este mai importantă, decât să cauți a înțelege gălăgia altuia. Mai bine lasă-l baltă!
Nu fi supărat pe omul orbit de mândrie, lauda exagerată nu dovedește altceva decât felul său de a fi.
Viața aduce diverse provocări pe care le putem folosi pentru a învăța cum să navigăm pe harta propriilor emoții.
Viața este scena unui circ. Mulți oameni sunt bufoni, se bucură compătimind si blamează zâmbind.
Dacă-nți dorești ceva, atunci fă să se întâmple, fiindcă singurul lucru care poate cădea din cer este doar ploaia.
Mulți oameni au făcut lucruri mărețe, dar au sfârșit singuri.
Nu contează frumusețea hainelor, ci frumusețea inimii!
Sentimentele pleacă din suflet, nu trebuie să aibă programare!
Poezia înseamnă emoție, restul sunt doar cuvinte.
Mulțumește-te cu puținii prieteni buni decât cu mulțimea prietenilor falși, cu cruzimea realității și nu cu deșertăciunea iluziei, cu onoarea sufletului deschis decât cu lingușirea zâmbetului fals.
Recunoștința este ploaia ce udă solul fertil al faptelor bune, în timp ce faptele rele rătăcesc și ofilesc sufletul omului.
Cum poți empatia cu cineva, când dincolo de suferință sa se citește caracterul îndoielnic al faptelor sale?
Manipularea! Omiterea adevărului, ce duce la absolvirea minciunii.
Director editorial: Camelia Corina Boț
Amurgul
Ningea-n amurg cu fluturi colorați
Pe move bucurii de liliac,
Pe sub salcâmi cu dumneata la braț,
Am învățat atunci, întâi, să tac.
Eu nu văzusem un amurg așa,
Cum am văzut în ochii tăi atunci,
Când soarele în ei se liniștea
Și-apoi se risipea-n sprâncene lungi.
Și se făcea că un amurg întreg
Păștea molcom în bucle arămii;
Eu încă n-aveam cale să-nțeleg
Cât de frumoasă tu puteai a fi.
Salcâmii-nalți ningeau și ei arar,
Cu flori mărunte, albe-n părul tău.
Ce-aș fi putut a spune când măcar
Nici eu nu mai știam dacă sunt eu!?
Amurgul se topea în buze moi.
Ningea pe cer cu stele multe, mii
Și parcă focul lor ardea în noi;
Și eu tăceam și tu. Mai știi, mai știi?
Director editorial: Camelia Corina Boț
Plângi, Toamnă!
Plângi, toamnă! Plângi cu rouă peste cerga
De arămiu, jertfită de pădure!
Ce brav catarg e trunchiul să îndure,
Nebunul vânt ce-ar vrea să-i frângă verga.
Plângi, toamnă! Plângi cu brumă peste roade
Rămase de pripas pe ramuri ciunge!
O nouă cavalcadă le ajunge,
De nouri negri, băieri să deznoade
Valsându-şi fulgii, coliliu linţoliu
Pe ruginii covoare în poiană,
Să-nchipuie, din viscol, grea dojană,
Semeț troian şi-n vârf stă corbul, doliu.
Director editorial: Camelia Corina Boț
STATUI
Statui efemere, de timp prăfuite,
se-mbracă-n tăcere, sfârșind năruite.
Doar soclul rămâne să guste uitarea
mândriei deșarte, mai mare ca marea.
Statui îngâmfate de propria viață
se-nghesuie toate spre locul din față
și așchii de glorii cu oarbă privire
trezesc nepăsare, în loc de uimire.
Orgolii deșarte plătesc zeciuială
cu toată necinstea, (o aprigă boală)
crescând mucegaiuri pe urme de humă
ce-și vând pentru fală și propria mumă.
Statui ridicate cu semn de-ntrebare,
în spațiul în care vor păsări să zboare.
Obrazul lor negru nici ploaia nu-l spală,
dar molii de vreme rod haina de gală.
Statui plutitoare pe lacrimi de mare,
povară sub Soare, pierdută în zare…
Statui fără nume, le macină vântul,
pierzându-se-n dune, le-nghite Pământul.
Statui viitoare se-ndreaptă spre moarte,
cerșindu-și onoare ce lumea o-mparte.
Statui fără inimi… statui împietrite…
se-mbracă-n tăcere, sfârșind năruite…
Bucată de piatră, ce-apune-n pustie,
că totul e umbră și… zădărnicie…
Director editorial: Camelia Corina Boț
Să treacă noaptea
Caravana unui gând azi mi-a așezat pe buze
Gust amar, ca de pelin, fără nimeni să mă-acuze.
A trecut ca un suspin și-a lăsat în urmă jale
Când am vrut să mă închin a plecat totul la vale.
Vânt târziu și vânt pribeag stingi lumina mea din zare
Și-mi aduci-acum în dar sirag de mărgăritare.
Perle negre și rubine culese-n căuș de palme
Când din ochi, cu lacrimi pline curg șiroaiele a drame.
Dimineți fără de soare ce mi se opresc în prag
C-au uitat clipa cum doare, lipsită de omul drag.
Ziuă ternă ce se cerne ca o ceață gri și rece
Ea se vrea a fi eternă, a venit să nu mai plece.
Director editorial: Camelia Corina Boț
CU DUMNEZEU LA MASĂ, NU EȘTI SINGUR
Pe multe mese nu sunt două linguri!
Așa-i Crăciunul oamenilor singuri,
Iar unii sunt la marginile vieții!
Auzi-i! Stau de vorbă cu pereții!
Doar vântul se așază-n tocul ușii!
Oare ce-o fi în sufletul mătușii,
Când de Crăciun nici moșul numai vine
S-o mângâie la vreme de suspine!
S-a dus la locul lui de astă vară,
Copiii și nepoții…viață-amară!
Bătrâna se închină la icoane
Vorbind cu moșul ei: „Vezi tu, Ioane!
Face Crăciunul singură! Suspină,
Dar dinspre cer o rază de lumină
Aleargă pe potecă, intră-n casă!
E Dumnezeu! Va sta cu el la masă!
Director editorial: Camelia Corina Boț
ROMANȚĂ CU AROMĂ DE GUTUIE COAPTĂ
Miroase a gutuie coaptă
Această toamnă dintre noi
Ce se așterne ca o șoaptă
Peste copacii triști și goi.
Presară praf de scorțișoară
Și-un vechi colind străvechi și bun!…
Poate-o să vin în astă seară
Sau cu colindul…De Crăciun.
Să cânte iarăși samovarul
Mireasma florilor de tei!
Să mai întoarcem caledarul
La toamnele de pe alei,
Din parcul desfrunzit de vise
Prin care ne plimbam cândva,
Iar toamna noastră ațipise
Într-un manșon de catifea.
Noi, însă, n-am băgat de seamă
Că a rămas pe-o bancă, hai
Să ne întoarcem, mi-este teamă
Că vom întârzia la ceai!
Director editorial: Camelia Corina Boț
