Tărâmul poeziei azi își plânge văduvia…poezia fiind îngenuncheată în lacrimi…
„THE END! Adio, viață! Adio, prieteni dragi! Adio, poezie! Adio, Anatol Covalli! Adio, iubirea mea… În drum spre veșnicia albastră, vă aștept urmele…”
Prin aceste cuvinte, suntem anunțați că poeta Violetta Petre a decis să-și continue călătoria înspre veșnicie.
Dați-vă voie să trăiți acest doliu profund, dar nu uitați că și noi vom pleca într-o zi…deci, mai avem timp să ne pregătim plecarea prin smerenie.
Drum lin PASARE ALBASTRĂ! Sincere condoleanțe familiei și tuturor celor care într-un mod sau altul au iubit-o și-i iubesc poezia.
Metaforă sublimă, în violet poem… Violetta Petre
Foșnești în gândul meu ca frunzele în vânt, Când vârtejesc secunde în zborul spre pământ. Și zorii vin cu tine, albastru pe sub gene, Amurgul mi le-nchide cu doruri în refrene…
O noapte albă-n palme adun să nu te pierd Și c-un poem, iubite, te-adorm și te dezmierd. Mai cade-o stea în mare, în brațe de sirene, Eu o cerșesc pe diguri, să-ți scriu pe-un val, catrene…
Un pas și încă unul, pe gleznă un sărut, Tresar, când umbra nopții își face așternut În versul despre tine în care așteptarea E lacrima în care mugește astăzi marea…
Arunc poemul nostru-n laguna cu tăceri Acolo, unde-așteaptă un alt poem de ieri. Printre speranțe-absurde, pierdute pe nisip Eu îți aud oftatul și chipu-ți înfirip…
Ești lângă mine iarăși, de câte ori te chem Metaforă sublimă-ntr-un violet poem…
De Craciun doar ploaia ne îmbrățișează, Peste mine curge, peste dor se-așază, Peste tine, nu știu cum este acum… Tu, așa departe, parcă-n alt tărâm!
Dinspre tine capăt seara o urare, Palidă dovadă pentru neuitare, Cui de-al lui Pepelea în sufletul meu, Firimituri de hrană dragostei mereu…
Plouă peste toate ca un plâns în rugă, Curgeri de lumină peste haina lungă A durerii mute ce m-a-nfășurat… Plouă în ajunul de tăceri trădat.
Îmi scrii ” Noapte bună!” sub un cer absent Răscolești un zâmbet pe-un obraz prezent Stabătut de palid dorul tău purtând… Vine iar Craciunul, ploaie adunând.
Tac colindatorii jilăviți de ploi… Parcă niciodată n-am fost amândoi, Parcă fericirea a fost doar un vis Împărțit în două pe un sens închis.
Toamna este anotimpul surprizelor, este acel anotimp cu de toate isr spre final cu șuierat de vânt, cu cântec hodorogit de păsări călătoare, ea scuturându-și toți nurii peste oameni și peste alei, pretutindeni.
Toamna vine și cu ploi molcome, și cu brume mai subțiri sau mai groase, albind pământul și acoperiind iarba deja cănită sau covoarele de frunze, deja strivite în picioare. Pe așa timp te cuprind stări de melancolie, de visare, de dor de izvoare, de codri, de vânătoare. Toate aceste trăiri vântul le preschimbă în visare. Haina toamnei e îngălbenită, are nuanțe de roșu, arămiu, portocaliu. Nopțile devin mai lungi, zilele se micșorează, foșnetul frunzelor parcă îi accentuează poetei visarea, dar uneori și uitarea. Toate schimbările din natură o fac să simtă durerea trecerii timpului și chiar „acea frunză desprinsă începe să doară”, așa cum doare și timpul limitat pe care omul îl are de dus aici pe pământ. Un poem plin de simțiri, de stări emotive cu care rezonezi din plin. Florentina Savu
E toamnă
Ascultă cum cântă, bezmetică toamna, Plimbându-și arcușul prin frunze căzânde, Prin fagi maiestoși își scutură marama Cu brațele moi, de ploi mă cuprinde.
Punându-mi pe pleoape mantauă de brumă, Îmi sursură-n pieptu-mi limpezi izvoare, Prin codrii lăuntrici din cornu-i îmi sună Că vântu-mi preschimbă, trăirea-n visare…
Îmi schimbă-n culoare de galben veșmântul, E toamnă în suflet se-ntunecă zarea, Nostalgic abisul, departe mi- e gândul În foșnet de frunze se-așterne uitarea.
Mă leagănă codrul prin frunze amorțite, Îmi mângâie fruntea pe umeri coboară, Plimbându-mi durerea prin ploi încropite Că frunza desprinsă începe să doară…
Mi-s nopțile jinduri spre Căi de mistere, Prin hore încinse din sfere vibrânde, Semnând cu secunda destine născânde, Preludii de visuri în vieți austere!
Pe-o sferă albastră zburăm în spirale, În umbra luminii de soare sau lună, Când ziua în noapte încet se adună, Ritmându-ne timpul în legi siderale.
Privit-am la stele prin bezne de gânduri, Știința născu dar din lacrimi, lentila, De-atunci universul îl bem cu pupila, Dar mintea nu-i poate concepe străfunduri!
Plutim cu o sferă prin brâul de lapte Ce curge din Hera, izvor de agape; Fug roiuri de stele, la sân să se-adape, Ținute în frâuri de zeul Heracle.
Când noaptea-i ca tușul, imense cristale Par file din „Cartea” cu facerea lumii, Ne-aduc mai aproape mesajul genunii, E opera Sfântă a Mâinilor Tale!
Infimă-i ființa din ziua a șasea, Ce pâlpâie-n lume aidoma Ție, Ceri Legile Tale, cărare să-i fie Ca hainei iubirii să-i simtă mătasea.
Că-ți dorești să m-alungi, n-ai curajul să-mi spui, Doar lacrimi vibrează în ochii căprui… Ne privim în tăcere, obosiți și posaci Când tristețea ne lasă cu un vis mai săraci.
Am fost doi peregrini visători și sihaștri, Mâhniri azi lăcrimează scăldând ochii albaștri Iar cuvintele dorm, răvășite de ploi, Neștiind să mai cheme iubirea-napoi.
Ceasul ticăie rar… șoptind ora exactă, Îmi arată un tren care vrea să despartă Două inimi rănite, răscolind prin trecut, Neștiind să învie sentimentul pierdut.
Cât aș vrea să șoptești: ,,Mai rămâi!”… doar atât Dar din tot ce a fost nu rămâne decât Amintirea ce plânge sărutul stângaci Furat pe furiș când eu plec, iar tu taci.
Timpul meu mă poartă prin altare, Verzi și-uscate nu prea mai indrug, Sfinții se coboară rar din calendare, Noi suntem adepții arderii pe rug. Peste anii mei se strâng omături, Trag la sorți, aievea, visul cel dintâi, Nu mă plâng de moarte, nu mă dau în lături, Dorm cu amintirea azi la căpătâi. În genunchi mă duc spre miazănoapte, Toaca vieții bate mult mai rar, Tot mai cred in basme, nu mai sper in fapte, Port în mine însumi doar un pic de har. Multe cruci vorbesc despre iubire, Îngerii plâng astăzi de inimă rea, Se adună brazii de Crăciun prin cimitire, Cu beteală multă, căutăm o stea. Întâmplarea noastră trece-n adormire, Florile sunt dalbe, mâine leru-i ler, Port in buzunare resturi mari de zile, Mă colindă sfinții pe un colț de cer.
Mi se pare ” monumentală” poezia”Scrisoare”,de Lucian Blaga! Ea are o semnificaţie profund filosofică şi în acelaşi timp profund religioasă! Această scrisoare către mama cuprinde întreaga dramă a umanităţii! „Nu ţi-aş scrie poate nici acum acest rând/dar cocoşi au cântat de trei ori în noapte /Şi-a trebuit să strig:Doamne, Doamne, de cine m-am lepădat? Înfiorător, cel care se lepăda de Isus era chiar unul dintre ucenici, pe nume Petru! Asta se întâmpla în „Vechime”, cu mult timp în urmă! Cocoşii au cântat de trei ori în noapte şi Petru s-a lepădat de Isus, ne-avînd curajul să-l susţină în prigonirea Lui pe nedrept!Acum întorcându-se la realitatea zilelor noastre, poetul vede în propria-i persoană(ca muritor de rând), omul care de multe ori în viaţă s-a lepădat de Isus! Ba mai mult în acest „dialog” cu mama consideră că menirea lui pe pământ, nu este doar aceea să existe, penru că ar fi”prea puţin”! Aspiraţia lui către misiunea pe care şi-o doreşte pe acest pământ este „strigătoare la cer”! Nu se vrea decât un „judecător ” al lucrurilor şi al oamenilor! Poemul este traversat de cea mai mare desnădejde, iar prăbuşirea poetului la picioarele mamei, precum „o pasăre moartă”, constituie apogeul dramei umane!
Scrisoare - Lucian Blaga
Nu ți-aş scrie poate nici acum acest rând, dar cocoşi au cântat de trei ori în noapte- Şi-a trebuit să strig: Doamne ,Doamne, de cine m-am lepădat?
Sunt mai bătrân decât tine, mamă, Ci tot aşa cum mă ştii: adus puțin de umeri , şi plecat peste întrebările lumii.
Nu ştiu nici azi pentru ce m-ai trimis în lumină, Numai ca să umblu printre lucruri, şi să le fac dreptate spunându-le care-i mai adevărat şi care-i mai frumos? Mâna mi se opreşte : e prea puţin , Glasul mi se stinge: e prea puţin, De ce m-ai trimis în lumină, Mamă, de ce m-ai trimis?
Trupul meu cade la picioarele tale greu ca o pasăre moartă!
Privește cum ploaia sărută pământul, Silueta serii-o-mbratisează vântul! Dansează amândoi și-al ploii vechi pian Rostogolește lacrimi de aur în lan!
Din cântecul ploii nasc macii în câmpuri, Pe geana-nserării te văd de sub nimburi, Spice în cosițe, ie cu mărgele, Gura, mac aprins, ochii, albăstrele!
Munții se apleacă să-ți primească pasul, Norii se destramă ascultându-ți glasul, Au pictat apusul pân’la orizont Vrând să le aducă macilor afront!
Din văluri de ceață țâșnesc creste-n cer, Raze jucăușe ascund în mister Văpaie și jar, ochiul tău, femeie, FĂRĂ SĂ VREA APRINDE CURCUBEIE!
