Întrebări, supoziții, frământări, gânduri, când realizezi că iubirea aceea rotundă, un întreg luminos ca luna plină, este jertfită. Debusolare, lacrimi „și sângele îți îngheață în vine”. Vorbele se consumă mai mult în gând, viața vine cu surprize neplăcute, încât viitorul îți pare incert. Dorința de uitare crește, pentru că demnitatea devine mai importantă decât orice. Degeaba mai dorești o revenire la viața dinainte, degeaba l-ai dori în suflet ca pe o minune, atâta timp cât aceasta „S-a rătăcit, e-un câine de pripas!” Renunțarea la rugăciuni a venit ca o acceptare a situației respective, trăind într-un consum emoțional și spiritual, arzând stins până totul s a transformat în cenușă și a trebuit să plece, să uite și să încheie cu acea suferință din dragoste. Poate un nou drum, o nouă speranță va apărea la orizont… Felicitări, Angela Petre, pentru un poem emoționant, în care trăirile sunt maxime! Florentina Savu
Angela Petre
Pentru că…
Pentru că încercam să înțeleg De ce-ai fi vrut atunci să mai rămân? De ce nu m-ai ales să-ți fiu întreg Ci jertfă pe altarul tău akân…
Și totuși lacrima ți-am șters de dor Cu palma mea, când, surghiunit de tine, Priveai debusolat în viitor Și sângele îți îngheța în vine.
Pentru că ne vorbeam mai mult în gând Prin nevăzute punți curgea un râu, M-asemănai c-o cruce pe pământ Și totuși m-ai împins înspre desfrâu…
Ne-am despărțit cum spui, fără cuvinte, Chiar m-a durut dar nu m-am plâns deloc Fiindcă voiam să mi te scot din minte Și de pe drumul tău să nu te-ntorc…
Acum, când mă dorești ca pe-o dojana Și mă aștepți în fiecare ceas, Minunea ce-o credeai fără prihană S-a rătăcit, e-un câine de pripas!
Și nu s-a mai ascuns în rugăciune Așa cum tu ți-ai fi imaginat, Ci și-a ars viața ca pe un tăciune Apoi și-a luat valiza și-a plecat…
Astăzi ninge ca-n rituri cu ecouri de floare, Liniști mari luminează boabe mici de splendoare… Flori de myrturi suave, flori din ler și flori dalbe Își așteaptă-n potențe rotunjitele salbe.
Ninge ca o vestire, lin pășești în poveste, Te cuprinde mirarea și te-ntrebi unde-ți este Iureșul de-a pătrunde în tărâmuri promise, Poate-n munți de mistere înălțate din vise.
Când mă ninge seninul, dorul vechi se trezește, Se așează pe rugul ars de alb și-mi șoptește Cu dor nou din iubirea care-n muguri abundă… Nou cu vechi se îmbină, se-nfășoară în undă.
Ninge-aprins pe sărutul dat cu sete de-albastru Și primit prin eterul ca un fulger maiastru… Azi coboară din ceruri o cuprindere-ntreagă, Mă dezleagă de gânduri și de timp mă dezleagă.
Clipa-n taină mă ninge, stol de-arginturi suave, Ca o miere din aștri și din sfinte ostroave, Nu îndur amânare, căci prezentul îmi cerne O zăpadă de raiuri și de mantre eterne.
Dă-mi Doamne iarnă fără de noroi Când tot cerșim atâtea în neștire… Și-n inimă iubire din iubire Să se topească gheața dintre noi…
Dă-mi Doamne iarna ce-o primeam din cer Când prunci eram, când așteptam minuni, Și când zburam pe-aceleași rugăciuni Cu stele prinse-n păr și lerui ler!
Topește Doamne iarna cea murdară Din sufletele noastre insipide… Și-n schimb zăgazul cerului deschide Să ningă peste noi a doua oară!
Cu pace sfântă pe-un pământ de cruci, Pe ziduri si-n tranșee flamuri albe… Iar printre noi florile Tale dalbe Și-o noapte de colind fără năluci!
Cu plugușor in suflet si pe strada, Cu nuci in traiste si covrigi si mere, Pe câmpul alb,miros de înviere Iar in grădină oameni de zăpadă!
Iar când Te-o prinde iarna friguroasă Cu săniuța Ta pe-același drum Te așteptăm de-a pururi și acum Să vii sa te-ncălzești la noi in casă!
Îți plângem azi ființa, coroana ta de spini, Când ne-nălțăm cu toții în zbor spre înălțimi… Și parcă mai ușoară e pana când mă-nchin, Icari ai lumii noastre, în zbor de heruvimi…
Cădem la învoială cu soarta mult prea crudă, Las lacrima să cadă în barba albă, udă De-atâta dor și jale și dragoste nestinsă, Iisus al omenirii, iubire necuprinsă…
Acum, când ziua Ta este atât de-aproape Eu, păcătosul lumii te pomenesc în șoapte, Dă zborului meu viață, elanul și trăirea Și jur că îmi voi duce pân’ la sfârșit menirea!
La madre Terra sembra una fornace: il suo calore sale piano piano, mi attraversa, raggiunge i miei occhi, li sento bruciare come carboni ardenti. Divento cenere fra le mani di mia madre. Di là il vento caldo mi libera. Io, un viaggiatore fra le stelle.
Călător
Mama Terra pare că este un cuptor: căldura ei urcă încet încet, trece prin mine, ajungându-mi ochii, le simt cum ard precum cărbunii incinși. Devin cenușă între degetele mamei mele. De acolo, vântul cald mă eliberează. Eu, un călător printre stele.
