Passo dopo passo sulla sabbia fresca mi vedo nello specchio del mare. Sotto il mio sguardo curioso anche il cielo si posa sull’acqua. Gioiosa, il mare abbraccia il cielo. Rivivo in questo instante l’amore immenso della mia mamma: amore rumoroso tranquillo, pieno di incertezze così colmo di certezze, amore infinito.
Iubire infinită
Pas după pas peste nisipul proaspăt; mă văd în oglinda mării. Sub privirea mea curioasă, cerul se apleacă peste apă. Bucuroasă, marea îmbrățișează cerul. Retrăiesc în această clipă imensa iubire a mamei mele: o iubire gălăgioasă, liniștită, plină de incertitudini; doldora de certitudini, iubirea infinită.
Din file îngălbenite, prin aburi de istorii, Mocnesc mustrări tacite, ale apusei glorii… Răzbat îndemnuri mute de la alese nume, Dar neamurile surde s-au răspândit prin lume!
Semințe-n zări purtate de vântul pribegiei, Cuvântul libertate deschis-a porți urgiei… Nimic nu compensează statutul de,, străin ”, Te simți respins și singur, când nu ai rădăcini.
Ți-e dor de-o simplitate a nației creștine, PRIVIȚI MĂREȚE UMBRE, MIHAI, ȘTEFAN, CORVINE, Chemați-vă acasă copiii rătăciți, Să întregim o țară, doar într-un gând uniți!
Voi n-ați murit degeaba, nu ați luptat în van, Ați înfruntat furtuna și ați clădit un neam… Ștefan, Mihai, Corvine, treziți-vă puțin, Pământul cui rămâne? Noi pentru ce murim?
Eu n-aș numi nicicum însingurare Această stare-a despărțirii noastre. I-aș spune cântec trist despre iubire Și l-aș cânta în nopțile albastre.
Și nu mă tem că m-ar putea ucide, De tine, dorul care strâns mă ține, Când știu că prins voi fi o veșnicie Să descifrez trăirile cu tine.
Te-ai dus la timp, să nu mor prins în vraja-ți, Să nu mă-nec în dragostea-mi nătângă, Și mi-ai lăsat în urma ta, femeie, Întregul suflet mulțumit să plângă.
Aveam cândva pe soclu un țel întemeiat, Când pâinea frământam cum frământam țărâna, Pământul era sacru, cu mâna modelat, Că Dumnezeu și muma se contopeau în una.
Când ne călcau dușmanii pământurile-ntinse, La miază-zi curgeau secatele izvoare, Mormintele-mbrăcau făclii de jale aprinse, Bolboroseau pâraie de lacrime amare,
PRIVIȚI MĂREȚE UMBRE, MIHAI, ȘTEFAN, CORVINE, și-aduceți deșteptarea, văzându-ne cum noi, Ne vindem precum Iuda pe-arginți din mâini străine, Dăm glia sfântă a țării la furi și la ciocoi.
Ce jale, în morminte se răsucesc străbunii, Povara e prea mare, e lutul mult prea greu, Fă , Doamne, o minune, să mai renască unii, Ștefan, Mihai, Corvin, cu crez în Dumnezeu.
LUMEA LUNATICILOR Camelia Marin (Poezia zilei, 20 noiembrie 2023)
Ce sunt lunaticii? Cu siguranță acei visători prin timp, așa cum este și poeta Camelia Marin, care știe a frunzări „prin vise” cu duioșie, cu dragoste, cu sentimente dintre cele mai înălțătoare, poate puțin și de regret pentru trecerea timpului, pasăre migratoare, timp care pleacă pentru unii și se naște pentru alții pentru că totul în natură, dacă se pierde se și recâștigă. „Să gutuim puțin pe la fereastră”, spune poeta, să intrăm în lumea superbă a poveștilor, a copilăriei, să o retrăim la intensitate maximă, cu dorul de farmecul de odinioară, cu sufletul deschis spre arome de neuitat și spre veșnicia oamenilor purtați cu duioșie în amintiri. Da, „lunatici”, „Încătușați de vise, despovărați de ani”…câte simboluri se ascund în aceastâ exprimare atât de frumoasă, cât farmec și câtă duioasă simțire! Poeta retrăiește acele vremuri lipsite de griji, anii pe care i-a strâns în spate parcă se topesc și topindu-se, se simte iarăși copila de odinioară sau adolescenta îndrăgostită, fiind în stare, împreună cu iubitul său „Să ghemuim lumina din aștri/ Pe marmura statuilor din parcul cu castani”, acolo unde iubirea era prezentă cu toate speranțele sale de eternă fericire, cu toate visurile de împlinire în suflet, cu zâmbetul luminii și al vieții răsfățându-i-se în ochi și pe buze. Camelia Marin este o poetă care folosește simboluri pentru a-și etala profundele simțăminte, este o poetă pe care muza o iubește, o poetă care ne înfățișează frumosul zămislit în sine și ne îmbogățește imaginația. Frlicitări pentru poeta cu har și talent deosebit! Florentina Savu
LUMEA LUNATICILOR
Hai să mai veşnicim o oră, două Sub bolta cerului, nepăsătoare, Să frunzărim prin vise când afară plouă Cu lacrimi de egrete migratoare.
Să gutuim, puțin, pe la fereastră Tristețile albastre dintr-un roman nescris, Să răscolim tăcerea furtunoasă Care aruncă vocalele ovale în abis.
Şi-n lumea noastră de lunatici Încătuşați de vise, despovărați de ani, Să ghemuim luminile din aştri Pe marmura statuilor din parcul cu castani.
Mi-e dor de ochii tăi căprui, de luna ce îmi bate-n geam, mi-e dor de-un zâmbet, chiar hai-hui, mi-e dor de-o frunză de pe ram. Mi-e dor de-o șoaptă la ureche, de-o mângâiere și de-un dar, de sufletu-ți fără pereche, de un poem ce-i scris cu har.
Mi-e dor iar dorul încă doare și rouă aduce în privire când nu primești măcar o floare, că n-ai trăit în fericire. Mi-e dor de boarea dimineții și de-un gând fără hotar, ce-l primesc în ciuda sorții, să-l accept, mă doare iar.
Mi-e dor și strig cât pot de tare, dar nu e nimeni să m-audă, străjeri au pus pe la hotare, tu ai veni da-i iarba udă. Mi-e frică de sosirea nopții, chiar de nu-ți port încă pică nu mă opun în fața sorții c-aș vrea o șansă, cât de mică.
Priviți, mărețe umbre: Mihai, Ștefan, Corvine, O vatră milenară ajunsă în ruine, Priviți în ochi poporul, ai voștri strănepoți Plecați, cu milioane, pe la străine porți!
Din nou urgia sorții s-a abătut spre noi, Suntem cuprinși de teamă, de griji și de nevoi, Din nou războaie, foame, cutremur, pandemii Și-s secerați în lume, mulți vârstnici și copii…
O hidră nevăzută, vicleană și perfidă Impune-n lumea mută, cu mintea ei stupidă, O ordine selectă, cu națiuni de clasă… Dar, nici acum, românii nu prea au loc la masă.
Sădiți patriotismul român pentru vecie Și rezidiți iubirea de neam și de moșie! Priviți, eterne umbre: Mihai, Ștefan, Corvine, Și-mbărbătați-ne să facem și azi ce se cuvine!
