La ușa inimii, tu, mi-ai bătut aseară, Era întuneric, poate că dormeam, N-am auzit sau poate așa-ntr-o doară, Stăteam tăcut, la tine eu visam,
Dar te-așteptam, chiar dacă era tras Oblonul la fereastra casei mele, Și aș fi vrut să faci un mic popas Ca să privim la lună și la stele,
Oare, de ce nu ai mai insistat, Ți-aș fi deschis în ultimă instanță, Dar, tu, grăbită, tristă ai plecat Și nu mi-ai mai lăsat nicio speranță,
Poate-ai uitat iubirea noastră sacră, Și n-ai mai vrut să stai încă puțin, Aș fi strigat: Ușa-i deschisă-ncearcă! Te-aș fi iubit, tot dorul să îmi alin,
Te-aștept, din nou, când vine primăvara Cu flori de măr, de cireș, salcâm, cais, Să curgă peste noi ca ploaia vara, Noi să plutim tăcuți pe aripi de vis.
Există frumusețe în gânduri și-n natură, În orișice ghețar există și căldură, În orice întuneric există și lumină Iar pentru orice boală doar noi suntem de vină.
În mierea cea mai dulce există și venin, Din prima zi de viață murim câte puțin, Un munte cât de-nalt se sprijină pe-o vale Și pentru mântuire există câte-o cale.
Fără credință nu am avea speranțe, În orice împlinire sunt câteva restanțe, Nu orice suferință poate să te doară Dar orișice se naște trebuie să moară.
Tot ce în lume este în minte ia ființă Iar viața-i frumusețe, zbucium, suferință, O luptă-ntre dorințe, iubire și idei Un cimitir de vise, un pantheon de zei.
Totul există-n noi, noi existăm în toate, Noi suntem veșnicia și naștere și moarte.
O nouă zi se naște pe cerul dimineții Și-o altă filă-întoarcem în cartea sfântă-a vieții… Trec zilele în zbor, mai ieri copii eram, Mă-ncearcă așa un dor, sub pleoape lacrimi am.
Nu-s lacrimi de durere și nici dezamăgire, Sunt dulci fiori în suflet, aș spune…fericire! Sunt bobi sărați de rouă ce-mi aduc bucuria, Cu ochii minții caut prin ani, copilăria.
O văd parcă aievea, în ploi calde de vară, Când dezbrăcați, desculți, ne alergam pe-afară! O mai văd și pe mama cum secera la grâu, Iar în dogoarea zilei, noi ne scăldam la râu,
Cum toamna în livadă la fructe culegeam, Seara-n povestea mamei devreme adormeam… Mai văd și-o iarnă albă ce fulgi îi cerneau cerul, Trosneau butuci în sobă, afară mușca gerul.
Apoi, viața a curs, nisip într-o clepsidră, Anul s-a făcut zi, iar ziua cât o clipă! S-au dus…au trecut toate, acum este târziu… Dar aș mai vrea, la mama, copilă să mai fiu!
A coborât din nou la ei, în toiul zarvei, Să le aline suferința celor mulți, Strălucitor, la fel ca ieri, sub cerul slavei, Îi miluia pe suferinzi și pe desculți.
Întreg orașul l-a primit cu veselie, Țineau în mâini bogate ramuri de finic, În ochi purtau o negrăită bucurie Și cel bătrân, și cel bolnav, și cel calic.
Pitici zglobii se strecurau să-i sară-n brațe, Îl preaslăveau și îl primeau cu plecăciuni, El îi lăsa de-un colț de haină să se-agațe Și-i cerceta cu ochi adânci de rugăciuni.
Chiar înviase, de curând, un pui de fată, Ce nu-mplinise încă șapte anișori, În urma lor, s-a strâns alai cât o armată, De pretutindeni I-aruncau priviri și flori.
Dar murmur mare se iscase în cetate, Mai marii obștii șușoteau nemulțumiți, Cuvântul Viu se pogorâse peste gloate, Să-i izbăvească pe cei mulți și necăjiți.
-De ce acum? Și pironit în barba-i deasă, Își răsfoia niște-nsemnări dintr-un jurnal Și-ntunecat, a început din el să-și iasă, Nu-l mai răbda tunica lui de cardinal. … Cu-n gest discret, își duse mâna la sprânceană, Ca la un semn, ciracii lui s-au năpustit, Dar El rămase neclintit ca o icoană Și îi privea așa senin și liniștit.
Acestor poame le-ai făcut pustiu de bine? Mlădițe sterpe… poate n-o să-mi dai crezare, Dar dac-aș da, acum, un ordin la mulțime, Să-i vezi cum sar să-ți pună rugul sub picioare.
Cu multă trudă, am reușit, de-amar de vreme, Să-i fac să uite învățătura Ta aleasă, Pe unde-apari, nu știu, dar ies numai probleme, Dar El tăcea, cu o tăcere neînțeleasă.
De ce-ai venit să faci atâta tulburare, Ce vrei să scoți din lumea asta de mujici? Deși, în ciuda-atâtor veacuri în spinare, Ei nu cunosc decât de lege și de bici.
Îi îngrijesc, îi ocrotesc ca un părinte, Le-astâmpăr foamea și dorințele lumești, Acum, te rog, mai am o mare rugăminte, De ce-ai venit, așa din timp, să ne muncești?
Povara grea a libertății-i mult prea mare, Nu vezi că ei se mulțumesc cu mai puțin? Eu îi astâmpăr doar cu-o blidă de mâncare, Din mâna mea, ei o primesc ca un destin.
Nu zici nimic, nu îmi răspunzi la acuzații? Știi, uneori, mă simt atât de concesiv, Chiar răbdător și milostiv cu toți damnații, Dar El tăcea, tăcea adânc și obsesiv.
Eu încă-aștept să-mi spui de ce ne tulburi pacea? Știi, uneori mă simt un munte de clemență, Fă un efort, aruncă, dragă, carapacea… Nu mă sfida, nu mă trata cu insolență.
Dar El tăcea, tăcerea Lui era înaltă, Trăia ceva, de necuprins și neînțeles, Era cât toată înțelepciunea laolaltă Și n-o trăda cu nici un chip, cu nici un gest.
O să-ți accept tăcerea ta, dar nu pot crede Că toate astea-s pentru-n pumn de venetici Și scos din minți, cu mâna-n pieptu-I se repede Și-l aruncă, urlând, la gărzi: – Să-l luați de-aici!
S-a ridicat cu o mișcare grațioasă, Făcând un pas, un pas imens către cezar, Îl sărută cu o tăcere grandioasă, El se trezi, încă năuc, ca din coșmar.
Abia atunci a înțeles că-n necuvinte, Ținea ascunsă o mare taină dintru veci, Și El tăcea, tăcea absurd, ca și-nainte…
De va veni la tine luna să-ți spună că mă simt pustie, să-i spui c-am fost întotdeauna, c-așa mi-a fost dat să îmi fie. C-am strâns la sân doar o himeră ce-am îmbrăcat-o-n poezie, dar inima-mi încă mai speră, să nu fi fost o erezie.
De va veni la tine vântul cu vestea unui greu suspin, ce a-nconjurat pământul cu durerea-mi din destin. Să-i spui că azi sunt prăbușită, cu vise stinse-n propriu gând, nu mă mai simt nicicum iubită, dar toate-acestea, ,,până când”?
Iar dacă stelele te-ntreabă, de ce mă-ndrept către apus, să le șoptești că încă-s slabă, în fața lui, ce m-a sedus. Că mi-am purtat povara mută, și-am sângerat în chip supus, cui să spun, cine m-ascultă, că ce-a fost ieri de mult s-a dus.
Dacă ceru-ți spune iar, că-mi duce numele prin lume, să știi că tot acest coșmar, a fost urmarea unei glume. Dar capul nu-l aplec nicicând și n-o să-l pun pe nici un trunchi, n-o s-accept eșecul blând și n-o să stau nici în genunchi.
Uneori numele pe care nu-l rostești, e singurul care te doare!
,, Și plouă și ninge”, e iarnă și-i frig Și vâjâie vântul,e vreme câinoasă, Când ziua se stinge în noapte te strig Doar flăcări și umbre se îngână prin casă
Tu nu ești aici să-mi mai spui ,,te iubesc” Și țes cu fir negru rețele de gânduri Din vise și umbre nu pot să clădesc Iubirea pierdută….cu zbateri de fluturi
Și plânge natura cu stele și ploi Cu macii pe buze aștept la fereastră Dar iarna așterne un zid între noi Cu nori și cu neguri pe bolta albastră…
Sfântul Gabriel de Federico García Lorca ( traducere: Gabriel Cristea)
Un fecior frumos, de trestii, umeri largi, mijloc subțire, pielea măr sclipind în noapte, ochii mari și gura tristă nerv de-argint ce se topește, bântuie pustia cale. Încălțările-i lucinde rupe dalii prinse-n aer, două ritmuri care cântă scurtul și celestul vaier. Pe tot țărmu-ntins al mării nu e pace să-l întreacă, nici tiară-mpărătească și nici stea rătăcitoare. Creștetul când îl apleacă peste pieptul său de iaspis*, noaptea caută câmpia, în genunchi ca să se roage. Sună tristele ghitare pentru-Arhanghel Gabriel, strunitor de-obscure molii, și ostil plângândei sălcii. Sfinte Gabriel: Copilul plânge-n pântecul de mamă. Să nu uiți că noi, țiganii, dăruitu-ți-am veșmântul.
Buna magilor Vestire luminată și săracă, poarta stelei o deschide, pentru-a luneca pe-o rază. Sfântu-Arhanghel Gabriel, printre crini și o zâmbire, strănepot de al Giraldei, își apropie venirea. Și din vesta lui brodată greierii ascunși vibrează. Stelele de miezul nopții clopoței se transformară. Sfinte-Arhanghel: Iată mi-s cu trei cuie-bucurie. Iasomii din strălucirea-ți îmi deschid pe chip văpaia. Domnul să te mântuiască, Sfântă și Bună Vestire. Minunată arămie*, Vei avea un prunc frumos, trup de briză străvezie. Sfinte Gabriel din ochii-mi! Gabrielito-al vieții mele! Eu visez ca să te-așezi pe un jilț din flori de stele. Mântuiască-te, Vestire!, luminată, zdrențuită. Pruncul tău pe trup va pune vreo trei răni și-o aluniță. Sfinte Gabriel ce arzi! Gabrielito-al vieții mele! În străfundul meu din piept s-a născut un lapte cald. Dumnezeu te mântuiască, Sfântă și Bună Vestire. Mama stirpelor – o sută. Ochii-ți par arizi și goi, peisaje lungi, ecvestre.
Pruncul cântă stând la sânul Bunei și Sfintei Vestiri. Trei verzi sâmburi de migdale tremură-n glăsciorul lui. Deja Gabriel, pe-o scară, înălța la cer urcare. Stelele din miezul nopții deveneau nemuritoare.
Notă* iaspis (jasp) – piatră semiprețioasă, de obicei de culoare roșie. Giralda – este numele dat turnului cu clopot al Catedralei Santa María de la Sede, din orașul Sevilia, Andaluzia – Spania. Giralda are o înălțime de 104,1 metri și a fost timp de secole cel mai înalt turn din Spania și una dintre cele mai mari și cele mai renumite clădiri din Europa. Minunată arămie (Morena de maravilla) – se referă la Sfânta Fecioară Maria.
San Gabriel por Federico Garcia Lorca
I.
Un bello niño de junco, anchos hombros, fino talle, piel de nocturna manzana, boca triste y ojos grandes, nervio de plata caliente, ronda la desierta calle. Sus zapatos de charol rompen las dalias del aire, con los dos ritmos que cantan breves lutos celestiales. En la ribera del mar no hay palma que se le iguale, ni emperador coronado, ni lucero caminante. Cuando la cabeza inclina sobre su pecho de jaspe, la noche busca llanuras porque quiere arrodillarse. Las guitarras suenan solas para San Gabriel Arcángel, domador de palomillas y enemigo de los sauces. San Gabriel: El niño llora en el vientre de su madre. No olvides que los gitanos te regalaron el traje.
II. Anunciación de los Reyes, bien lunada y mal vestida, abre la puerta al lucero que por la calle venía. El Arcángel San Gabriel, entre azucena y sonrisa, biznieto de la Giralda, se acercaba de visita. En su chaleco bordado grillos ocultos palpitan. Las estrellas de la noche se volvieron campanillas. San Gabriel: Aquí me tienes con tres clavos de alegría. Tu fulgor abre jazmines sobre mi cara encendida. Dios te salve, Anunciación. Morena de maravilla. Tendrás un niño más bello que los tallos de la brisa. ¡Ay, San Gabriel de mis ojos! !Gabrielillo de mi vida!, Para sentarte yo sueño un sillón de clavellinas. Dios te salve, Anunciación, bien lunada y mal vestida. Tu niño tendrá en el pecho un lunar y tres heridas. ¡Ay, San Gabriel que reluces! ¡Gabrielillo de mi vidal! En el fondo de mis pechos ya nace la leche tibia. Dios te salve, Anunciación. Madre de cien dinastías. Áridos lucen tus ojos, paisajes de caballista.
El niño canta en el seno de Anunciación sorprendida. Tres balas de almendra verde tiemblan en su vocecita. Ya San Gabriel en el aire por una escala subía. Las estrellas de la noche se volvieron siemprevivas.
Zbor spre înălțimi 