Dragul meu, să-mi spui cum ninge lângă Sena, fără fluturi, Fără streșini în oglindă, fără dragoste în ciuturi, Fără-nfiorarea serii în castane aburind Fără sobă și odaie, fără murmur de colind…
Să-mi spui dragul meu, ninsoarea cum se-așterne-n vechiul burg Fără pletele-mi nebune zurgălăi îmbrățișând, Fără degetele orei, clipele cum le aduni?! Spune-mi, cum ninsoarea vine în pustiul dintre lumi?!
Cum adoarme-n braț de cețuri Sena, lacrimând tăcut? Cum se năruie albastrul cerului necunoscut În secunda dezgolită de-al cancan-ului pampon, Spune-mi dragul meu, mai ninge fără-al dragostei sobor?!
Ninge singur, fantomatic în alcov la Notre-Dame, Ninge fără bucurie peste-al săniilor hram, Ninge cu sughiț în șoapte, trist și parcă-un pic vulgar, Iarna asta se prelinge peste-al Senei samovar.
………………………………………………………………..
WINTER ON THE SENA …
My dear, tell me how it snows near the Seine, without butterflies, No eaves in the mirror, no love in the city, Without the chill of the evening in steaming chestnuts No stove and room, no carol murmur …
Tell me, my dear, how the snow lies in the old town Without my crazy hair , bells hugged, Without the fingers of the hour, how do you gather the moments ?! Tell me, how does the snow come into the wilderness between the worlds ?!
How does Sena fall asleep in the mists, weeping silently? How the blue of the unknown sky crumbles In the second naked of the ponpon cancan, Tell me my dear, is it still snowing without the love of the council ?!
It snows alone, ghostly in the alcove at Notre-Dame, It snows without joy over the sleighs of the patron saint, It snows with hiccups in whispers, sad and a little vulgar, This winter is dripping over the Seine samovar. ……………………………………………………………………..
HIVER SUR LA SENA …
Ma chérie, dis-moi comment il neige près de la Seine, sans papillons, Pas d’avant-toit dans le miroir, pas d’amour dans la ville, Sans la fraîcheur du soir dans des châtaignes fumantes Pas de poêle et de chambre, pas de murmure de Carol …
Dis-moi, ma chère, comment la neige se trouve dans la vieille ville Sans mes cheveux fous, les cloches se sont étreintes, Sans les doigts de l’heure, comment recueillez-vous les moments?! Dites-moi, comment la neige entre-t-elle dans le désert entre les mondes?!
Comment Sena s’endort-elle dans les brumes, pleurant silencieusement? Comment le bleu du ciel inconnu s’effrite Dans le deuxième du ponpon cancan, Dites-moi ma chère, est-ce qu’il neige encore sans l’amour du conseil ?!
Il neige seul, fantomatique dans l’alcôve de Notre-Dame, Il neige sans joie sur les traîneaux du saint patron, Il neige avec le hoquet dans les chuchotements, triste et un peu vulgaire, Cet hiver ruisselle sur le samovar de Seine. …………………………………………………………………….
,, CEA MAI FRUMOASĂ LUNĂ E ÎN LAC ”, Pe oglinda-i fină stelele valsează, Seducător luceafărul în frac, Chiar strălucirea bolții eclipsează. Cea mai frumoasă lună e în lac!
Cea mai curată apă e din munte, Ea prospețimi adună din adâncuri, Și ciutele le mângâie pe frunte, În limpezimi se oglindesc verzi muguri, Cea mai curată apă e din munte!
Iar chipul cel mai dulce-i de copil… Prin ochii lui ne cercetează sfinții, În felul lor tăcut, onest, subtil, De multe ori de mână cu părinții, Iar chipul cel mai dulce-i de copil!
Lumina cea mai vie e de Paște, Se-ntâmplă o minune-n noaptea sfântă, Și omul nou din inimă renaște, Când luna cu iubire îl frământă… Lumina cea mai vie e de Paște!
Eu nu mai știu cum să mă rog, o, Doamne, nici să plâng nu-mi amintesc a ști; e prea târziu s-astept pe altă dată, anii trec și alții nu mai am iar trupul mi se ofilește zi de zi.
Și nici nu-mi amintesc că pot uita, o, Doamne, că pot duce în suflet dureri câte încap în inimă și-n carne. Știu că mă culc doar ca să pot visa, că beau venin ca să nu mor de sete și trag în jug până mi-or crește coarne.
Eu nu mai știu nici cum să iert, o, Doamne, nici să m-ascund nu îndrăznesc să știu… rămân mereu la tine în privire. Tu, iartă-mă că-ți spun, nu știu să mint : fără Tine aș putea trăi dar n-aș putea trăi fără iubire!
Osservo le nuvole, Ricamo di cielo. In un attimo l’azzurro diventa grigio. Fulmini attraversano il sottile tessuto di seta. E piove. Piove sul mio volto cupo, piove sul mio corpo tremante. Sento le gocce scivolare verso la mia anima, lavare le sue sofferenze, le sue emozioni negative. Piove. Le gocce riempiono i miei passi cancellano quel passato che mi pesa, aprono porte verso un futuro migliore. Piove. Sotto la pioggia scivola via il male, cedendo il posto al bene. Piove. La pioggia, la mia gioia.
Ploaia
Observ norii, broderia cerului. Într-o clipă azurul devine gri. Fulgerele trec prin mătasea fină. Și plouă. Plouă pe chipul meu trist, plouă pe trupul ce-mi tremură. Simt picăturile alunecând înspre inima mea, spălând suferințele ei, emoțiile negative. Plouă. Picăturile umplu pașii mei ștergând acel trecut care mă apasă, deschid porți către un viitor mai bun. Plouă. Sub ploaie răul alunecă cedând locul binelui Plouă. Ploaia, e bucuria mea.
Din a gândurilor caier, sufletul tace și toarce, Fir de dor înlăcrimat...dorul greu, ce nu-mi dă pace Iar din firul lui subțire, inimii-i face-nveliș Și în orice colțișor se strecoară pe furiș.
Tot încerc a rupe firul dorului ce nu-mi dă pace, Mai adânc se cuibărește și în suflet loc își face, Ca o pânză de păianjen, țese văl de alinare Prin noian de amintiri, care nu cerșesc iertare.
Nu mai vreau să port povara despărțirii mult prea grele, Vreau ca să visez din nou...vreau să zbor până la stele! Și ca să alung tristețea, inimii scut îi voi face, Lacrimi nu voi mai vărsa...pentr-un dor ce nu-mi dă pace.
Stau, șir, sub viță, buțile de vin. Lucioasa lor statură se desfată Sub soarele-n amurg. Cu murmur lin, Ne umblă spuma-n sânge și ne-mbată.
Zvârlim din căni tainul pentru morți. Pe margini, iarbă, neguri de frunzare. Desface tata ivărul la porți, Stă-n golul lor o clipă, plin de soare.
Și-apoi se-ntoarce. Vinul ne-a pătruns, Ne umple gura, brațele ne-adoarme. E drumul tatei lung? Ci, iată-l, a ajuns: Cețos ca o armură din sala mea de arme.
Surd mai urlă-n codrii vântul, norii tremură și plâng, ceața este-așezământul gândurilor ce mă frâng. Orizontul e feeric și mă-nvăluie treptat într-un strigăt alfabetic ce mereu l-am așteptat.
E târziu și iar e toamnă, căi de frunze îți aștern, nu lăsa timpul să cearnă clipe calde ce se pierd. Lasă ochii să vorbească, glasul să-l zidești în lut, sentimentul să dospească, să devină veșnic scut.
Un cuvânt care să doară seara asta să nu-mi spui, chiar de-ar fi o primă oară, puneți poftele în cui. Taci și-ascultă-n întuneric zumzetul naturii mut, fii tu azi poet eteric și fă-mă să te ascult.
