în toamna asta ce-i ca nicio alta când sângerează soarele-n zenit mă odihnesc de vise și risipă, mă iert de toate câte le-am greșit și-ascult apoi cum anii cresc în grabă pe câmpuri dezgolite a târziu … nu-mi mai pun întrebări,nu vreau răspunsuri, urzeala vieții-n univers n-o știu! dar dintre toate umbrele din mine, prin clipa transparentă când te strig, din depărtări răspunde doar uitarea, secunda mușcă, mi se face frig și-n toamna asta ce-i ca nicio alta, când cade cerul pe pământ, eu știu că-n mine ești duminica pierdută a ce nu-ți sunt … și-aș fi putut să-ți fiu.
seară de seară mă privește prin fereastra întredeschisă a dormitorului cu tavanul alb ridat de păianjeni între acele riduri stau o parte din privirile mele pe care le-am localizat pentru atunci când fluturele se va așeza de-acurmezișul pe lampa rămasă de la mama și pe care de la moartea ei n-am mai aprins-o niciodată
uneori închid ochii și mi-o imaginez ștergându- i sticla înnegrită de fum
Zâmbetul cald al vieții se-ngeamănă cu surâsul rece al morții; și noaptea clipește sub pleoapele zilei ca un candelabru aprins de un timp tremurat sub mersul unui toiag.
Între un botez de început și o cruce de căpătâi e un Rai pe creanga destinului.
A mai trecut un somn al morții peste abisale așteptări; dar mai dulce e trezirea în visul unei flori dezmorțite de o ninsoare … întâmplătoare…
Culpabilă plăcere obscenă a morții dezbrăcate o viață pe scenă…
Timpul a-nceput să-şi facă de cap. A ieşit din orologiu şi fuge Şi parcă sare, sprințar, peste un veac În care-am stat doar câteva secunde.
Mai şi dansează, step, tic-tac, tic-tac Şi-a pus plachiuri în vârfuri de clipe Şi face-atâta hărmălaie-n zodiac Şi-ntre ridurile vremii în care irumpe.
Şi-n noi se scurg secundele de-a valma Se bulucesc în anotimpuri temporare Şi timpul, maiestuos, ne-ntinde palma, Ne ia şi ne-nvârteşte. Din ce în ce mai tare.
Parc-ale mele-s pustiile câmpuri Şi ploile toate şi vechiul frunziş Când fiara tristeţii răzbate prin simţuri, Ecouri de bronz cad pe acoperiş
Ia-mi umbra de mână şi pleacă, femeie, Păşi-vom desculţi pe-un tărâm nevăzut Şi păsări de foc vor veni să încheie Destinul născut dintr-un singur sărut
Tu lasă-te pradă doar gurii mele Şi sânii tăi pradă mâinilor reci, În ochi tu porţi bolta senină de stele Eu port doar o ploaie nebună când pleci
Prin nourii negri doar gândul pătrunde Iar păsări se frâng pe întinsele văi Când toamna aprinde altare sub munte, Toţi merii se culcă pe umerii tăi.
Vinul fierbe astăzi în pocale sfinte Noi murim de-atâta viață pe pământ, Merg prin lume îngropând cuvinte, Și mă-ntreb în zori dacă eu mai sunt. Serile revarsă peste mine vina, De-a te regăsi cât încă mai ești, Anii peste toate mai păstrează clipa Regăsirii noastre prea firești. Merg prin anotimpuri și-mi feresc privirea, De atâta secetă pătrunsă-n noi, Caut prin canoane astăzi mântuirea, Regretatei zile, când am fost eroi. Prea bătuți de soartă, prea iubiți de îngeri, Întâmplarea plânge prin sertare vechi, Suntem autorii ultimei înfrângeri, Mor în zboruri line suflete perechi. Prea râvniți de patimi, prea orfani de zile, Răstignim iluzii prinse-n calendar, Am vorbit cu sfinții să ne pună pile La margini de lume și lemn de altar.
LA CE MĂ GÂNDESC… Florentina Savu Uneori nu mă gândesc la nimic. Îmi simt mintea golită de cuvinte, de gânduri, de tot...
Cutia craniană suspină din cauza curentului care o bântuie. Inima îmi este rece, rece ca un sloi de gheață. Simt trosnetul acestuia prin toate atriile. Dar nu mă doare…Da, da, inima nu mă doare! Privirea îmi este ca de statuie, ochii îmi par doar două adâncituri rotunde, inexpresive. Simțurile mi se atrofiază din ce în ce mai mult. Sunt ca un robot ruginit, gata să-și împrăștie toate șuruburile și piulițele pe jos… Cerul de deasupra este cotropit de nori negri care se războiesc între ei cu furie și dușmănie. Pământul este cuprins în gheara unui cutremur care mă leagănă în toate părțile, gata în orice clipa să mă prăbușească. Mă țin ferm pe poziție, nu vreau să-mi pierd nicidecum echilibrul. O goarnă îmi sună nemiloasă în urechi. Din pâlnia ei se aude un marș funebru care însă nu-mi produce nici o emoție. SUNT și Nu Sunt… Poate mai mult Nu Sunt decât Sunt! De pe o alee, de undeva din „neant”, se apropie niște iele dansând și râzând, peste toată răceala mea de statuie. Un trăsnet parcă îmi sparge craniul dar, nu-i nicio problemă, oricum este gol! Din el se împrăștie doar un aer închis care usucă iarba din jur. Vântul își face apariția de sub coama unui deal și-și începe concursul cu norii, cu trăsnetele și cu ploaia. Un fulger îmi străpunge inima de gheață. Cioburi sticloase zboară pretutindeni… Din cer, pe un coridor ca de foc, coboară o trăsură în care stă mândră o minune de femeie. Trăsura aterizează chiar lângă mine. Din ea coboară acea ființă, nepământeană parcă. Ea este sufletul meu, viața mea, mintea mea, inima mea, ochii mei, sentimentele mele, frumusețea mea, reapărute precum niște minuni de basm. Sufletul se apropie de mine, trece prin mine, îmi atinge ochii cu boarea sa divină, îmi mângâie craniul și imediat în interiorul său mintea mi se înstăpânește regină, îmi pipăie pieptul și simt cum inima se adună din cioburi și începe să bată cu frenezie, fiind parcă într-o cursă nebună, pentru obținerea unui loc pe podiumul iubirii. Intră în mine, și eu intru în ea, nu știu ce a fost ori ce va fi dar mă privesc și mă simt întreagă. Îmi arunc privirea în sus și văd cerul de un albastru intens pe care soarele strălucește cu mii de raze, jucându-se prin pletele mele negre ca smoala. De emoție încep să plâng. Lacrimile îmi brăzdează obrajii, scurgându-mi-se cu repeziciune la picioare și udând iarba uscată. Mirată, o văd ridicându-se verde și strălucitoare precum smaraldul, din pământul liniștit, de acum. Îmi simt ochii înfrățindu-se cu cerul, căpătând același albastru intens ca și acesta, jucând în ei atâta bucurie și atâta dragoste de viață! Unde oare a pierit ființa aceea respingătoare de mai înainte? Doamne, ce bine că dispăruse! Ducă-se pe pustii și să nu se mai apropie niciodată de mine! Când păsărelele ți se așază pe umeri și-ți cântă la ureche triluri spectaculoase, când pomii se apleacă sub bătaia vântului și-ți mângâie ochii și obrajii, când vântul te cuprinde în brațele-i delicate și răcoroase, dându-ți energie din energia sa, când florile parfumează aerul și culorile lor îți sărută privirea, când la picioare îți susură un râu, pe care plutesc lebede albe și rațe sălbatice, când pământul îți sărută tălpile cu gingășie, înseamnă că Dumnezeu te iubește și, cu dragostea Sa infinită, urmărește traseul mersului tău, ajutându-te pe orice cărăruie ai apuca. Nu am fost, dar astăzi SUNT și SUNT prezentă cu toate simțurile treze, cu cei mai limpezi ochi din lume, cu inima plină de trăiri fermecătoare, cu mintea lucidă, ascunsă într-un cap angelic, împodobit cu o claie de păr negru și ondulat ca valurile mării, până peste mijloc, un zâmbet larg care lasă la vedere niște dinți albi și perfect aliniați, strălucitori ca perlele culese din scoicile aduse de mare pe țărm, toate acestea îmi înveselesc sufletul. Un bărbat se apropie fără veste, mă privește adânc în ochi și mă prinde cu căldură de mână. Este un tip simpatic, zâmbitor și amabil. Realizez că el reprezintă jumătatea mea, mai ales după bătăile tot mai accelerate ale inimii mele, după fierbințeala din corp și după răceala din mâini și din picioare, după uscăciunea tot mai accentuată a gurii, după suflul tot mai neastâmpărat care îmi împuținează aerul… Nu am fost, dar astăzi SUNT… Da, da, chiar SUNT. SUNT și VOI FI, în ciuda tuturor celor care m-au vrut căzută, în ciuda tuturor celor care m-au vrut un cadavru viu…Arunc la ghenă toată ura, indiferența, răutatea, sadismul și urâțenia lor sufletească. Și râd…Râd cu poftă în fața măștilor pe care le poartă, în fața minciunilor și falsității lor! Dumnezeu îmi este alături și asta este tot ce contează acum pentru mine, pentru NOi… SUNT…SUNT și VOI Fi!
Inimi de foc se-nalță arzând pământul. Setea își leagănă corpul prin forfota macilor. Din loc în loc câte un fulger spintecă cerul. Pe cărările vieții oamenii pășesc în vârful picioarelor. Un fluture rătăcit rămâne zdrobit între două îmbrățișări. În nări încă persistă mirosul de iarbă crudă. Nimeni și nimic nu tulbură liniștea dinaintea furtunii. Tu, cel ce ascunzi tainele sufletului necuprinse în rugăciune, iubește și dăruiește!
Mereu mă întreb dacă-i ultima toamnă pe care în zare cu ochii-o petrec… Nu știu ce din mine la freamăt mă-ndeamnă când stoluri grăbite prin față îmi trec și cântă rugina în frunze a moarte, când tace seninul sub pledul de nori… Mereu mă întreb dacă-am timp mai departe să merg pe această cărare cu flori și albe, de gheață, și roșii, de maci, și prinse cu fire de vânt în ciorchini, să văd cum se-mbracă în verde copaci când prinde lumina-n azur rădăcini…
Nicicând nu-mi fac griji pentru ierni, pentru veri… De toamnă întrebă-al meu lut totdeauna căci nu au egal ale ei adieri… De toamnă întreabă-al meu suflet întruna…