Am vrut să fiu lumină și bucurie pură acelor ce îndură, trăind fără speranță. Am vrut să fiu femeia iubirii de o viață, dar, undeva-ntr-o clipă, a dispărut scânteia și am rămas doar zborul cu-o singură aripă, și mi-a rămas doar dorul cutremurat de vină.
Am vrut să fiu scăparea acelor care speră să-și afle jumătatea pierdută dintr-o sferă ce la-nceput pornise sub formă de întreg, dar m-am pierdut în vise, pe veci neînțelese, și-n poezii nescrise. Vrând drumul să-l aleg, am rătăcit cărarea și mi-am secat izvorul.
Am vrut să fiu cetatea cu-o singură regină, am vrut să fiu lumină, ce îmblânzește noaptea, când zorii se-nfiripă, dar am rămas doar zborul cu-o singură aripă, și mi-a rămas doar dorul cutremurat de vină…
Străzi desfundate. Câini. Şarlatanie. Cătune muribunde, târguri triste. Inşi care-ar prefera să nu existe: Fiinţe gri, în ziua cenuşie. Famelice făpturi. Burduhănoase Infra-făpturi; ochi interlopi, ce-aspiră Să urce scara vremii, cum, pe-o spiră, Se caţără libărcile greţoase. Tablou-i nul. Nu-i nicio tragedie În suferinţă, cât ar fi de dură. Nici comedie nu-i în impostură. Ci totu-i jalnic. Jalnica stihie A unei lumi intrate-n fundătură:
Apocalipsă de periferie.
4
În târgul extraplat e toamnă iar. Aşa cum a mai fost. Şi-o să mai fie? Mucegăita ei dulcegărie Se scurge-n zoaie groase pe trotuar.
Beţivii, fluctuanţi, în lumea lor, Mănâncă, salivând, de prin gunoaie. Oştiri de câini se scutură, se-ndoaie, Se-mperechează-n văzul tuturor. Spitalu-i arhiplin. În hol, pe scară, Bolnavi şi rubedenii. Zeci de vraci. Ce poţi să faci? Nimic nu poţi să faci: Spitalu-i plin, de dă pe dinafară.
Investitori strategici îşi ridică Alături mari palate. Pentru ce? Ştiut fiind că vila noastră e O urnă doar, ne-nchipuit de mică…
E toamnă, deci. Haoticul sezon. Şi vidul din priviri are-o culoare Cu-ntunecimi agonice şi-amare. Pe străzi, năluci, incinerate-n soare, Îmi glăsuiesc, arzând, la unison, Topite-n trista lor halucinare:
Adâncul. Nimicirea. Abaddon.
(Din: Eugen Dorcescu, NIRVANA. CEA MAI FRUMOASĂ POEZIE, Editura Eurostampa, Timișoara, 2015).
aerul greu amplifica teama sub cerul atât de rece și negru se prăvălea ca un bulgăre lumina adâncind disperarea
undeva s-a produs o greșeală
mama avea ochii sticlați și mirosea a pâine proaspătă mă ținea strâns cât mai aproape de piept să mai fim împreună doar pentru o vreme
dincolo de toate acestea chiar și Dumnezeu clipea îngăduitor
poate sunt vinovat în ideea că n-am știut să aprind o lumânare pentru tata dar exista riscul să nu pot să-l mai strig ca atunci când îmi doream să fiu bărbat și îi imitam toate mișcările însă am învățat cu timpul că acel ritual e jumătatea care rămâne aici
mi-e teamă acum respirația îmi aburește vederea bântui printre imagini undeva la margine cade o stea îmi aduce aminte de copilărie de serile târzii în care număram stelele în cădere și inima îmi bătea ca aripa unui fluture
nici nu știu dacă totul e adevăr sau minciună
dar știu că dincolo de clipa aceasta mă așteaptă tata
și e decembrie
am glezne de sticlă realitatea mușcă din mine sufăr dar nu spun nimic nici nu vorbesc despre tata
Dacă aș vrea ceva de sărbători, aș cere atât de puțin încât dorința mea ar putea încăpea într-o respirație: ca omul să poarte lumină în suflet și blândețe în cuvânt. Un dar mic, aproape nevăzut, ca sarea în pâine — nu se vede, dar fără el totul e fad, lipsit de viață.
Lumina din suflet ar fi ca un far aprins pe o coastă uitată, care nu cere aplauze, dar salvează corăbii rătăcite. Ar fi o lumină care nu caută să strălucească mai tare decât altele, ci doar să nu se stingă. Ca jarul ascuns sub cenușă, care pare mort, dar păstrează în el promisiunea focului. O lumină care îți încălzește palmele când le întinzi spre ea și care te învață că și întunericul are nevoie, uneori, doar de o scânteie ca să cedeze.
Sufletul luminat ar deveni o casă cu ferestre larg deschise. Prin ele ar intra nu doar soarele, ci și frigul celuilalt, oboseala, neputința, fără a fi alungate. Ar fi o casă în care nu se închid uși cu zgomot, ci se lasă lumina aprinsă pentru cineva care poate veni târziu. Lumina aceasta ar transforma frica în umbră și umbra într-un loc unde te poți odihni.
Blândețea cuvântului ar fi ca o ploaie măruntă, de primăvară, care nu rupe pământul, ci îl pregătește să rodească. Cuvintele spuse cu blândețe ar fi ca niște fire de mătase legând inimile între ele, fără noduri dureroase. Ele ar aluneca peste asprimea zilelor ca untdelemnul peste răni vechi, nu pentru a le șterge, ci pentru a le ajuta să se vindece.
Un cuvânt blând ar fi o pâine ruptă în două, o cană de apă oferită la capăt de drum, o mână întinsă fără întrebări. Ar fi o ancoră pentru cel care se scufundă în propriile gânduri și o busolă pentru cel care nu mai știe încotro merge. În blândețe, vocea nu se ridică, dar ajunge mai departe decât strigătul.
Dacă omul ar învăța să poarte aceste daruri, lumea ar începe să se miște altfel. Timpul n-ar mai alerga ca o fiară flămândă, ci ar curge ca un râu domol. Privirile nu s-ar mai izbi unele de altele, ci s-ar recunoaște, ca două lumini din aceeași noapte. Diferențele n-ar mai fi ziduri, ci punți din lemn vechi, scârțâitoare, dar trainice.
Raiul n-ar veni cu ceruri deschise și cântări solemne. Ar apărea pe nesimțite, ca iarba care răsare printre crăpăturile asfaltului. Ar fi în felul în care cineva alege să tacă în loc să rănească, să înțeleagă în loc să condamne, să rămână în loc să plece. Un rai fragil, construit din gesturi mici, care pot fi distruse ușor, dar care, adunate, schimbă fața lumii.
Sărbătorile ar deveni atunci mai mult decât o dată în calendar. Ar fi o stare de a fi. Lumânările aprinse n-ar mai fi doar pe mese, ci în inimile oamenilor. Cuvintele n-ar mai fi împachetate în grabă, ci alese ca niște daruri fragile. Iar omul, purtând lumină în suflet și blândețe în cuvânt, ar deveni el însuși o sărbătoare — una care nu se termină odată cu noaptea, ci continuă, tăcut, în fiecare zi.
Mă duc cu drag pe-un drum râzând, Și tot pe el mă-ntorc plângând, De multă sărăcie, Că-nlănțuite suflete, Vânându-se a foamete, Se zbat ca-n colivie.
Dar colivia-i nu-știu-cum Perdea-ntr-o jariște de fum Şi pâclă-necăcioasă, Și tot mai mulți se rătăcesc În haos de surghiun lumesc, Pe drumul către casă.
Cu val de val, s-au smuls pe rând, Simțiri din suflet și din gând, De îndumnezeire, Si-n locul lor, s-au pripășit, Nu înzecit, ci înmiit, Gheene de-amăgire.
Legați iar Cerul de pământ Şi vă sfințiți din Duhu-i Sfânt! Atâta putem face… Că parcă nu a fost nicicând, Ca azi, pământul mai flămând, De dragoste și pace.
Aprindeti candele pe cer, Că ni-i pământul prea stingher, Și prea fără de tihnă! Și cu iubire, dați-i lui, Precum e-n Cerul Tatălui, Răgaz pentru odihnă.
🖋maria apăvăloaie-lungu ( din volumul LA RĂSCRUCI DE VREMURI)
Iar a fost Anul Nou, mamă, Și-n cer au ars lumini străine, Dar în odaia mea e iarnă Și ceasul plânge după tine. La geam, ninsoarea scrie semne Cu litere de dor târziu, Iar anul nou ,copil de-o clipă, Mă-ntreabă ce să-i spun… nu știu. Tu nu mai ești. Și totuși parcă Te-aud în pașii mei ușori, În felul cum se îndoaie noaptea Sub greul vechilor fiori. Stelele ard la fel ca-n vremea Când mă vegheai fără cuvânt, Dar eu sunt mic în fața nopții Și mult prea singur pe pământ. Iar trece anul… tu rămâi În mine timp nemuritor. Iar a fost Anul Nou, mamă… Și dorul are-același viitor.
ningea peste noi eu ardeam trist pe țărm știi, ascultasem în același loc, în acelați timp inocența unui gând obscur uneori mă ascundeam între scoici seara dansam sub valul alb aproape, tot mai aproape nu ne cunoșteam sau poate puțin nu cred, nu știu și totuși ne întâlneam și ne iubeam nebuni în același loc mă asculți… pe țărmul în care alergam desculți m-ai învățat acea duioasă mângâiere și mi-ai cântat în noapte suavă melodie când ai plecat pășind în vaiet lung în larg am întrebat fulgii de nea de ce, de ce iubirile azi pier ninge, mai ninge iubito a durere îmi este atâta dor și adorm de dor între nămeții lumii într-un tainic vis de amor
Zbor spre înălțimi 