De vrei ca să cunoști un om, privește-i mâna ce ți-a-ntins, cu ea a răsădit un pom și l-a vegheat până s-a prins. Cu-aceeași mână te-a pansat când rana a-nceput să doară și părul ți l-a mângâiat și te privea ca pe-o comoară. O mână caldă ți-a întins când i-ai călcat în bătătură, pe după umeri te-a cuprins cu dragoste peste măsură. De vrei ca să cunoști un om, privește-i mâna de ger arsă, ți-a fost alături ca un domn cărări făcându-ți către casă. Cu-aceeași mână a săpat și-a folosit-o și la coasă, a scris povești și i-a cântat copilei când i-a fost mireasă. Dar să nu uiți, nu-i mână dură și e plăcută la vedere, să nu o strângi peste măsură c-o să rămâi fără putere…
E-un înger ce miroase-a om și-a vechi pământ și-a crengi de pom!
Doar o picătură-‘i timpul în amurg spre seară Pictat pe vreme de un fir de ceară, Fiecare zi e un nou început Cu gânduri mărețe și dor de mai mult
Fără de milă-aș distruge zidul de piatră Să scufund în adâncuri clipa de gheață Și-‘n locul rămas de ură brăzdat Să răsară vise fără de păcat
Însă timpul dansează pe fire de rouă Ignorând dorința, rupând-o în două Și la poarta deschisă la vreme de mâine El citește din cartea mai multor destine
Timpul îndrăzneț și sculptor de temut Nu aruncă în lături nici o filă mai mult Doar trece în zbor, sigur și grăbit Pe aripi purtând, un colț de infinit
În grădină casei mele, pe covorul ierbii, verde, Mă visez, câteodată, soarele să mă dezmierde, Slobod gândul, furișată, printre amintiri plăcute, Din anii cei fără griji și-ncărcați cu visuri multe.
Miresmele florilor îmi alunecă ușor, Peste clipele frumoase, strânse-n inimă, cu dor, Din frământări de trăiri ies aburi de pâine coaptă, Învelită de măicuța în ștergaru-ntins pe vatră.
Prispa casei, scrijelită, cu podelele de lut, Poartă urmele lăsate de pașii ce s-au pierdut, Trei fire de busuioc se anină-n cui, pe grindă, Lăsând roua, din ochi scursă, peste prag, să se prelingă.
Când dorul mă arde tare și m-afundă în durere, Aici îmi găsesc liniștea și mă umplu cu putere… Rai, coborât pe pământ, c-un sobor, întreg, de sfinți, Tu îmi alini supărarea, pace-aduci sleitei minți!
Mi-aș dori să mă sparg , în bucăți, în petale ,în mâinile tale , Să-mi atingi c-un sărut tâmpla-mi fină, Să m-aduni ca-ntr- un buchet , floare cu floare , Îmbrățișarea ta să o simt, până în tălpile-mi goale. Mi-aș dori să asculți cum în mine se-aprinde Un foc din cenușa iubirii pierdute în zare Să-mi spui ” te iubesc ” printre lacrimi de rouă ,albastre Dimineața când soarele răsare din mare. Să te plimb din prezent în trecut Să asculți în tăcere tot ce, încă, nu ți-am putut spune .
Mi-aș dori să dansez ca o nimfă -ntr-o seară Printre nori scuturati de o ploaie de vară Și să -ți cânt la pian tot ce nu ți-a putut spune , Un suflet timid ,o inimă mare…într-un trup fără nume.
FETIȚA CARE CULEGEA STELE (Andreea Pîrlea) V-ați întrebat vreodată de ce vă simțiți sufletul legat de stele? De câte ori nu ați cercetat cerul, încercând să le descătușați taina? Într-o noapte, negăsindu-și somnul, Petruș privea de pe balcon, alături de mama lui, cerul acoperit de o mantie grea de stele scânteietoare.
Mami, uite o stea căzătoare! E adevărat ce se zice, că a murit un om?
Știu că există această credință, însă mai știu o poveste a stelelor care vorbește tot despre oameni, dar altfel. Ți-o voi zice mâine. Acum e tarziu, mâine e o zi agitată.
Mama, mâine e sâmbătă. Stăm acasă. Te rog! Zi-mi povestea! Sigur voi adormi mai ușor!
Se spune că a trăit odată o fetiță pe nume Alma. Ea se născuse din iubirea unei flori pentru o stea. Alma era mai mică decât surâsul unei buburuze, însă creștea foarte repede între petalele suave ale florii albe care se numea Regina. Alma era o fetiță isteață și empatică. Iubea tot ce o înconjura, îngrijindu-se ca în sufletele celor din jur să fie pace. Alerga printre flori cu pași ușori, ca să nu le oprească dulcele cânt, le căra apă în zilele secetoase într-o coajă de alună și zbura pe aripile unei buburuze, dimineața, printre boabele de rouă pentru a vedea ce mai e prin țara gâzelor. Ziua, când soarele era sus pe cupola de azur a cerului, Alma dormea. Se trezea odată cu primele raze ale asfințitului, când floarea scânteia, deschizandu-și petalele parfumate. Alma iubea noaptea și dansa în lumina magică a lunii. Adesea culegea stelele căzute, punându-le în coșul ei de catifea albastră. Le îngrijea cu iubire, apoi le căuta locul.
Mami, le punea înapoi pe cer?
Da, dar nu înainte de a le înapoia lumina.
Cum adică? De ce nu mai aveau lumină?
Pentru că erau triste ori pentru că fuseseră uitate.
De cine?
De către cei dragi. Se crede că stelele sunt sufletele celor adormiți care ne veghează somnul. Lumina lor e iubirea, aceasta fiind singura legătură în veșnicie.
Și când nu mai sunt iubite sau sunt uitate, stelele cad?
Așa spune povestea. Alma se îngrijea de stele și, prin intermediul luminii oferite de iubirea sa, stelele începeau să scânteieze amintiri vii în sufletele iubite. Atunci gândurile și iubirea celor rămași, le înălțau iarăși sus pe bolta cerească.
Deci Alma era cea care crea legătura, mami? Ea îi ajuta pe oameni?
Ea îi ajuta să se regăsească în amintire. Însă legătura era dragostea purtată unul altuia.
Mama, Alma mai trăiește?
Alma înseamnă suflet. Sufletul e iubire. Iubirea e veșnică.
E important să ne amintim de cei care nu mai sunt, nu?
Pe cei pe care i-am iubit nu îi vom uita niciodată. Însă ar fi frumos ca atunci când privim stelele să înălțăm un gând frumos pentru toate luminițele aprinse pe cer.
Am fost azi… nici o căpșună!!! Sigur iar a fost vecinu’ Ca să-și facă iarăși plinu’, Nu-i a bună! Eu mîncam din ele-o lună… Of, mă umple iar veninu’ Și-o să urlu-o săptămînă Trist la lună, Ca asinu’…
Văileleu, da’ și cireșu’ !?! A rupt creangă după creangă, Uite!! a făcut palancă, Megieșu’! Doamne, cum m-a dus cu preșu’! A furat chiar și-o talangă, Din cele de la unchieșu’, În cireșu’
Cel bătrîn le-am prins în grabă, Ca pe moațe, Să fie sperietoare Pentru păsările hoațe, Dar nădejdea mea e slabă! Cu cireșe și căpșuni De vînzare, La tarabă, L-a văzut cu tot cu babă Un amic de-al meu chiar luni, Iar dulăul, oameni buni, Scheaună și-și linge-o labă, Asta-i treabă ?!? 26 mai 2020