Passo dopo passo sulla sabbia fresca mi vedo nello specchio del mare. Sotto il mio sguardo curioso anche il cielo si posa sull’acqua. Gioioso, il mare abbraccia il cielo. Rivivo in questo instante l’amore immenso della mia mamma: amore rumoroso tranquillo, pieno di incertezze così colmo di certezze, amore infinito.
Iubire infinită
Pas după pas peste nisipul proaspăt, mă văd în oglinda mării. Sub privirea mea curioasă și cerul se apleacă peste apă. Bucuroasă, marea îmbrățișează cerul. Retrăiesc în această clipă imensa iubire a mamei mele: o iubire gălăgioasă, liniștită, plină de incertitudini așa imensa certitudine, iubirea infinită.
Am văruit casa și gardurile am întors oglinzile am închis ușile am pus cheia sub preș am strigat- o pe fiica- mea în gând și mai apoi pe Dumnezeu și am plecat… în urma mea doar un strigăt de pasăre
(Autor: Teodor Dume)
Smerenie
În visul de azi-noapte respiram greu și Dumnezeu mi-a împrumutat câteva bătăi de inimă
dimineață m-am trezit ca și cum nu aș fi visat…
(Autor:Teodor Dume)
Umbrele morții
Între noapte și zi e o ușă zidită prin care trece doar Dumnezeu ceilalți nu apucă decât să îngenuncheze în fața primelor umbre așezate în rând
Stoluri de gânduri încâlcite ne dau târcoale, parcă-s corbi Până și ele-s buimăcite, iar zborul lor, un zbor de orbi… Stoluri de gânduri otrăvite ne dau fiori, ne urâțesc Și sunt ca florile-ofilite ce n-au miros, nu înfloresc!
Cu fețele posomorâte, trec oameni triști ce nu-și vorbesc, Atâtea vieți sunt irosite, n-au o nădejde, nu iubesc… Când vor mai fi îndrăgostite,de taina vieții, de minuni?! Cu inimi reci și împietrite, cad în derivă și-n genuni!
Trec toamnele și-s amorțite ca păsări care mor pe ram, Stoluri de gânduri încâlcite ne potopesc cu fulgi în geam
Când amintirile păşesc timid Pe-alei cu feți frumoşi şi armonie, Ca într-un vis, ferestre se deschid Şi-n lumea ta mă pierd, copilărie…
Ceva din gustul tău mai simt şi-acum, Când mă întorc pe-a timpului cărare Şi-n fiecare filă de album, E-un dor nestins, un strigăt, o chemare.
Prin raiul tău cu zâne şi minuni, Tot colindam cu florile de mână, Voiam să-mi fac duminică din luni, Iar soarele-l rugam să nu apună.
Sub paşii mei desculți plecați spre ieri, Foşneşte-a doină firul crud de iarbă… Iar gându-mi rătăcind spre nicăieri, Din roua dimineţii-a prins să soarbă.
Mai ține-mă captivă pentru-o zi, Mai lasă-mă în palma ta o vară! Căci nu mai vreau din vis a mă trezi În lanul vieții… de culoare-amară.
Simțiri de mai (din volumul LA RĂSCRUCI DE VREMURI)
Când am plecat, dădeau în pârg cireșii. Iar pe coline, înfloreau măceșii. Și tot văzduhul cu simțiri de mai, Parcă-mi șoptea ca-ntr-un suspin: ,, Mai stai…”
Și mâinile-amândouă, a mea soartă Le-a încleștat pe sârma de la poartă. Voia să știu că, de-o fi rău sau bine, Nu se va-nchide poarta după mine.
Mergând la deal, mă petrecea-n chindie, Miros suav de flori de iasomie. Și nu-i deloc minciună. E-adevăr: De-atunci s-a cuibărit la mine-n păr.
Când vântu-adie-n pletele-mi rebele Mă-nvăluie mirosul casei mele. De-aceea vântul mi-i prieten bun: M-ascultă-ntotdeauna când îi spun
Că mă usucă dorul de acasă. Și când mă prinde, tare greu apasă. Iar el, știind prea bine dorul meu, Ca un apostol pus de Dumnezeu,
Fără să-și cate vreme de hodină Sau mie să-mi găsească vreo pricină, Îmi spune-n șoapte dulci de mângâiere: ,, În tine e un munte de putere.
Nu te-ntrista. Și vino-ți iar în fire. Puterea toată-ți este în iubire.” Și-atuncea, simt că-i a mea lumea toată… Că sunt peste măsură de bogată.
Și-i pun iubirea toată în desagă, S-o-mprăștie cu drag în lumea-ntreagă. Eu știu că, hoinărind, din drumul său Se va abate și în satul meu.
Și adiera-i gingașă și fină, Se va așterne și-n a mea grădină. Acolo, printre straturi, sunt doi sfinți: Îngenuncheați de vreme-ai mei părinți.
Sunt trist , aceasta nu mai este lumea mea, Şi târziu am înţeles adevarul trist din ea? Dorim ca lumea să fie mereu în schimbare, Uitând că o parte dragă din ea încet moare.
Ne tot întrebau bătrânii de eram aşa uimiţi, Voi tinerii în ce fel de lume vreţi să trăiti? Ramâneau şi ei uimiţi când erau întrebaţi, De ce în lumea nouă cu greu vă integraţi?
Aşteptata lume nouă vine cu bune şi cu rele Le acceptam, de multe vrem să scăpam de ele. Ne retragem într-o lume nouă dar ca un făcut, Trişti ne întoarcem la cea frumoasă din trecut.
Te întrebi dacă ar fi să o iei iar de la inceput, Ce ai alege, lumea actuală sau cea din trecut? Este un miracol că trăim în două lumi paralele, Cu acel vis dorit de a călători în timp între ele.
Degeaba astă lume nu o înţelegi şi te-ai întristat, Că visele tale cu ale tinerilor nu s-au intersectat. În clepsidra timpului ne întoarcem iar în trecut, Inepem o nouă zi şi cu speranţa unui alt început.
Ai avut şi tu şansa să faci lumea la care ai visat, A fost ca trenul oprit în gara visată şi n-ai urcat. Incearcă să înţelegi noua generaţie şi să o ajuţi, Să nu repete iar greşelile tale în anii ce-au trecut.
Filozofia simplă o găseşti şi într-o ulcică cu vin, Şi lumea veche şi cea nou trăiesc sub cer senin. Dacă vei şti cum pe amândouă să le împleteşti, Vei dedescoperi sensul frumos al vieţii omeneşti.
´In vino veritas´, Alceu vechi poet ne-a învăţat, Ce-i în inima omului treaz, e în gura celui beat. Dar Diogene considerat cetăţean al lumii noi, In loc de vin, a preferat să pună filozoful în butoi.
